Cererea si oferta de moneda in teoria clasica si keynesiana

Cererea si oferta de moneda in teoria clasica si keynesiana

In acceptiunea clasica piata monetara este o piata in care se confrunta cererea cu oferta de moneda, oferta fiind dependenta de sistemul bancar iar cererea se manifesta functie de cele doua caracteristici ale monedei: unitate de cont (num 151h73b erar) si intermediar de schimb. Oferta de moneda fiind discretionara si exogena are un impact asupra nivelului pretului. Rezulta ca daca oferta de moneda este mai mare decat cererea de incasari, agentii economici vor incerca sa scape de moneda, marind cererea   pe piata de bunuri si servicii. Acest lucru conduce in final la cresterea nivelului general de preturi. Teoria clasica asupra monedei se defineste simbolic cu denumirea de 'teoria cantitativa a monedei'.

In acceptiunea keynesiana functia de cerere de moneda are trei motive care definesc preferinta pentru lichiditate: motivul de tranzactie, motivul de precautie, si motivul de speculatie.

Motivul de tranzactie, similar cu teoria clasica, justifica cererea de moneda necesara efectuarii tranzactiilor, ca echivalent al productiei si el depinde de viteza de rotatie a monedei in venit.

Motivul de precautie se justifica prin securitatea conferita de lichiditate ca proportie a resurselor agentului economic sau al persoanei in fata unor cheltuieli neprevazute. Aceste doua motivatii se manifesta prin asertiunea microeconomica 'cash is king' care descrie preferinta pentru lichiditate.

Deci cererea totala de moneda:

_Ec. I‑

Y          este venitul nominal

V viteza de circulatie ce se considera constanta pe termen scurt.

este o functie descrescatoare cu i.

Motivul de speculatie, deci de profitare asupra unor cunostinte mai bune asupra previziunilor de piata introduce in analiza keynesiana notiunea de incertitudine bazata pe prospectiunea subiectiva asupra viitorului.(masura gradului de incertitudine este riscul). De aceea, daca previziunea este ca preturile pe piata titlurilor financiare (actiuni, obligatiuni) vor scadea, sau ca activele in general vor avea preturi in scadere, sau ca costurile tranzactiilor vor fi mai mari decat rata profitului previzionat, apare motivatia speculativa de tezaurizare a banilor. Acest lucru e demonstrat cel mai elocvent de piata obligatiunilor: pretul lor scade daca rata dobanzii creste iar dobanzile in scadere fac ca pretul obligatiunilor sa creasca. Deci investitia financiara (actiuni si obligatiuni) devine calea majora pentru reducerea tezaurizarii banilor. In acest fel economiile sunt distribuite intre consum si investitie.

In acceptiunea clasica rata dobanzii este cea care stabileste echilibrul intre consum si economii, pe cand la Keynes economiile sunt determinate de venit iar rata dobanzii regleaza repartitia intre plasamentul in active de capital (sau investitii in sens larg) si conservarea monedei. Actiunea exogena a ofertei de moneda face ca rata dobanzii sa scada pana la o 'trapa de lichiditate' sub care se manifesta doar tendinta de tezaurizare a banilor. Scaderea ratei dobanzii se realizeaza automat cand cererea de moneda pe piata de titluri financiare pe termen scurt(bonuri de trezorerie) creste, aceasta conduce la o ridicare a cursurilor, deci r va scadea, ceea ce va conduce la o scadere a lui i pana la limita trapei de lichiditate. (situata la ).

Acest model in general greu acceptabil din cauza ca presupune ca un agent sa detina fie moneda, fie obligatiuni sau titluri financiare si nu o combinatie a lor, a fost imbunatatit de James Tobin care arata ca daca agentii economici vor sa minimizeze riscul anticipand sau previzionand evolutia pietei financiare, vor detine portofolii diverse de la moneda, la active financiare. Tobin considera ca motive de detinere a numerarului, ratiunile legate de tranzactii pe de-o parte si cele legate de investitii pe de alta parte.

De altfel Tobin pleaca de la un model precedent elaborat de Harry Markowitz 1952 si care este cunoscut ca Teoria Moderna de Portofoliu. (TMP). Teoria lui Tobin aduce o mai nuantata apreciere care va apropia gandirea de provenienta keynesiana de cea monetarista cu toate diferentele de abordare ce vor fi prezentate in continuare .(vezi cap II.3.2.)

Teoria monetarista a lui Milton Friedman vine sa demonstreze ca cererea de moneda este relativ stabila, cu toate ca este functie de o serie de indicatori empirici. El dezvolta o teorie noua cantitativa a monedei. Functia de cerere de moneda este o functie stabila, ea fiind una din cele mai importante din economie. Monetaristii considera ca cererea de bani este insensibila la rata dobanzii, neexistand motivul de speculatie. De aici concluzia ca banul este un obiect de lux si oferta nu poate fi mai mare decat cresterea economica. Inflatia apare atunci cand autoritatea monetara face posibila o expansiune monetara mai mare decat rata de crestere reala a economiei: ' cantitatea nominala de moneda care exista la un moment dat intr-o economie este determinata de maniera determinanta de comportamentul autoritatilor monetare.'. Agentii economici regleaza disparitatile intre cererea si oferta de moneda prin realocarea portofoliilor intre active financiare si nefinanciare. In acceptiunea monetarista moneda poate fi considerata ca un activ financiar.

Economisti ce pot fi incadrati in curentul new view ajung pana acolo incat nu considera necesar un control monetar. Ei considera ca ansamblul institutiilor financiare au rolul de a transmite resursele de la unitati cu economii excedentare catre unitatile cu economii deficitare. Astfel incat bancile nu sunt unice pe aceasta piata, ci impreuna cu celelalte institutii financiare, genereaza comportamentul pe piata financiara, care include astfel piata de capital si piata monetara (vezi fig I.4), moneda fiind de fapt un activ financiar. Autoritatea pietei ar trebui sa controleze toate institutiile financiare precum si portofoliile de active financiare ale ansamblului detinatorilor, o astfel de actiune fiind prea complicata. Apare ca singura posibilitate de actiune asupra evolutiei economiei, actiunea asupra ratei dobanzii, prin controlul exercitat asupra institutiilor financiare. La problema fundamentala de actiune a monedei asupra ansamblului economiei teoria keynesiana da calea: dezechilibru monetar rata dobanzii investitii venit (Fig. I.3 ceea ce reprezinta mecanismul de transmitere.

Teoria monetarista considera alte doua cai: fie prin intermediul pretului relativ al activelor detinute de agenti prin efect de substitutie, fie prin intermediul patrimoniului.

Parghia macroeconomica de actiune a efectelor oscilatiilor monetare desi plecata de pe pozitii relativ opuse in teoria economica keynesiana si monetarista ajunge in ultima vreme spre efecte apropiate in ceea ce priveste ajustarea de portofoliu de active a agentilor ca raspuns la acestea. Bineinteles ca in ansamblul ei piata de capital asa cum a fost definita, mijloceste si actiunea institutiilor financiare de tipul fondurilor mutuale, al fondurilor de investitii si in general al altor intermediari financiari cu actiune si activitate diferita in spectrul economiilor nationale dupa cum aceste piete sunt reglementate. Conform celor mentionate anterior relativ la investitii am putea spune ca piata primara de capital este de fapt o piata componenta a procesului investitional. Investitia economica are ca urmare o multiplicare a capitalului real economic. Determinant insa pentru activitatea productiva este accesul la capital ca resursa economica, respectiv factor de productie. Aceasta se realizeaza prin intermediul pietei financiare si care include piata de capital, care actioneaza ca o parghie majora intr-o economie cu mecanisme financiare dezvoltate. Capitalul financiar, pe piata primara de capital de fapt este o parte importanta a investitiilor, deci a cresterii de capital economic ca factor de productie. Pe aceasta piata functia de investitie actioneaza cu valentele ei keynesiene sau neokeynesiene , dar in stransa corelatie cu elementele legate de ajustarea portofoliului, mecanism specific pietei monetare sau financiare in sens larg. Piata secundara de capital este simbolica dar folosind instrumente de tipul actiunilor, obligatiunilor care poarta in ele atributele dreptului de proprietate, confera imaginea economiei reale, fiind o masura a capitalului real economic.