Lichiditatea- o necesitate permanenta

Lichiditatea- o necesitate permanenta

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura in orice moment efectuarea platilor cerute de creditorii sai. Aceasta inseamna pentru banci, plati directe catre clienti, in numerar, sau plati dispuse de clienti in favoarea altor banci catre alte firme care au conturi deschise la alte banci.

In mod obisnuit, prin operatiile curente, banca primeste fluxuri de moneda centrala in mod automat, efect al serviciilor bancare desfasurate de clienti :

a)     prin operatiunile de depuneri de numerar facute de clienti pentru conturile lor, cand acestea sunt preponderente fata de solicitarile clientilor de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienti o conversiune a monedei fiduciare in moneda scripturala bancara. Pentru banca efectul este de crestere a detinerilor de moneda efectiva.

b)     prin cedarea catre alte banci sau catre organele de reglementare valutara a detinerilor in valuta aflate in conturile sale (sau ale clientilor, cand operatiunea se efectueaza de regula la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, in timp ce banca inregistreaza o crestere a depozitelor in moneda centrala.

c)      prin soldul favorabil la compensarea platilor interbancare sold care este determinat de volumul mai mare al incasarilor de la alte banci pentru conturile clientilor, fata de platile ordonate de clientii bancii catre alte banci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

In situatiile in care aceste conditii nu sunt indeplinite, banca trebuie sa apeleze la recreditare, respectiv sa recurga la formele obisnuite de recreditare in relatiile cu banca de emisiune sau sa se angreneze ca solicitanta pe piata interbancara.

Aceste credite conjuncturale vor insemna pentru banca costuri pe care aceasta trebuie sa le acopere in conditii in care banca militeaza pentru profituri inalte si  deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichiditatii este o problema de conjunctura, iar riscul lipsei de lichiditate odata aparut, poate, de regula, sa fie rezolvat operativ solicitand insa bancii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichiditati nu se pune in sensul ca nu ar fi posibila obtinerea lichiditatii, ci a pretului ei, a costului de obtinere a acestor lichiditati. Rezulta ca bancile trebuie sa studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee si sa fie astfel in masura sa evite cresterile nejustificate de costuri, in conditiile in care lichiditatea nu este asigurata sau sub o alta expresie, sa tina seama de costurile determinate de asigurarea lichiditatii atunci cand alte interese (de regula profiturile mari preconizate) imping banca sa incalce cerintele lichiditatii.[1]

Lipsa de lichiditate, desi este aparent un element de conjunctura, decurge dintr-o serie de corelatii structurale ale resurselor si plasamentelor bancii.

In cadrul economiilor nationale ce nu au atins un nivel inalt de dezvoltare, managementul riscului de lichiditate rezida in principal in increderea conferita de sistemul bancar. Importanta asigurarii lichiditatii depaseste limitele unei institutii individuale, deoarece inregistrarea unor deficite de lichiditate la nivelul unei singure banci poate avea repercusiuni negative atat asupra intregului system bancar cat si asupra intregii economii nationale.

Prin natura lor, bancile in calitate de intermediari ai fondurilor temporar disponibile, acumuleaza aceste resurse pe termene de maturitate diferite si le contopesc in plasamente cu o structura proprie strategiei fiecrei institutii financiar-bancare. In acelasi timp, bancile trebuie sa fie capabile sa satisfaca integral si la termenile convenite angajamentele asumate fata de clientii proprii. Intrarile si iesirile de fonduri ce afecteaza sistemul fiecarei banci, nu vor respecta neaparat prognozele si previziunile fiecarei institutii, putand conduce la diferite variatii cu o amplitudine incerta in prezent. Prin urmare fiecare banca se va putea confrunta cu perioade in care inregistreaza deficit de lichiditate curenta, ceea ce poate fi controlat prin intermediul propriilor politici de asigurare a fondurilor necesare si de management al riscului de lichiditate ce reprezinta elemente principale in cadrul strategiei globale de afaceri a fiecarei institutii.

Intelegerea contextului managementului riscului de lichiditate implica examinarea atitudinii fiecarei banci in ce priveste modalitatile de finantare planificare a lichiditatii si analizare a scenariilor alternative in acest domeniu.

Cresterea complexitatii activitatii si produselor bancare, in general a condus la adoptarea unui management cu puternice conotatii prudentiale de catre institutiile cu rol de supraveghere bancara. Acestea tind sa acorde o importanta din ce in ce mai mare atat corelarii structurii maturitatii resurselor si plasamentelor bancare cat si cerintelor de asigurare a unui nivel corespunzator al activelor cu un inalt grad de lichiditate.

Astfel focalizarea analizei lichiditatii este atintita catre fluxurile previzionate de fonduri si durata reziduala a elementelor de active si pasiv, in detrimentul maturitatii contractuale.

Managementul riscului de lichiditate este asigurat de catre specialisti bancari capabili sa analizeze multiplele interdependente intre gestiunea lichiditatii, managementul ratelor de dobanda si riscul de credit, intr-un mediu economic aflat in continua schimbare.

Lichiditatea este necesara bancilor pentru compensarea fluctuatiilor previzionale si neasteptate, inregistrate in cadrul cashflow-ului. Aceasta reprezinta abilitatea institutiei in asigurarea unei desfasurari normale a activitatii atat in conditiile reducerii depozitelor sau iesirilor de resurse din system, cat si in cazul majorarii portofoliului de credite prin alocarea suplimentara de fonduri. Potentialul asigurarii lichiditatii poate fi cuantificat prin abilitatea unei banci de asigurare de fonduri, fie prin majorarea resurselor atrase, fie prin convertirea in lichiditate a activelor, in timp foarte scurt si la costuri rezonabile.[3]

Pretul asigurarii lichiditatii pe care o institutie financiar- bancara il consuma este dependent de conditiile de piata si de nivelul de risc al ratei dobanzii si de credit inglobate de activitatea bancii respective. Mentinerea unor niveluri externe prea mari sau prea mici, ale lichiditatii, vor conduce fie la costuri superioare si inregistrarea unei profitabilitati reduse, putand conduce chiar la pierderi financiare, fie poate determina intreruperea abrupta a activitatii institutiei.

Prin urmare, in cadrul managementului riscului de lichiditate va trebui acordata o atentie deosebita urmatoarelor elemente:

cunoasterea structurii maturitatii fondurilor atrase- asigura un nivel superior al calitatii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri

managementul riscului de lichiditate este un process complex datorita interconexiunilor cu alte riscuri aferente activitatii bancare

volatilitatea fondurilor atrase este dependenta si de structura clientilor institutiei, cunoasterea particularitatilor comportamentale a acestora putand constitui un atuu al managementului lichiditatii.

Diversificarea surselor de fonduri si a maturitatii acestora poate conduce atat la evitarea dependentei de anumiti clienti, cat si la diminuarea riscului de pierderi de resurse importante in termen foarte scurt.

Conceptul de lichiditate reflecta capacitatea agentului economic de a face fata in orice moment obligatiilor financiare pe termen scurt. Starea de lichiditate presupune posibilitatea de a acoperi necesitatile de plata cu elemente de activ, in mod oportun si economic, adica fara pierderi din operatiunile de transformare a activelor patrimoniale in disponibilitati de plata.

Lichiditatea unei banci se refera, de fapt, la lichiditatea activului acesteia rapor­tata la scadentele datoriilor pe termen scurt. Din acest punct de vedere este necesara corelarea si actualizarea permanenta a gradului de imobilizare a elementelor de activ in raport cu exigibilitatea datoriilor ce se constituie ca resurse pentru banca.

Un grad prea mare de imobilizare a activului (acordarea, de exemplu, de credite pe termen lung) in raport cu un grad mic de exigibilitate a datoriilor (datorii pe termen scurt) poate cauza dificultati bancii, mai ales daca luam in considerare si aspectele extraeconomice care pot influenta depunatorii. O banca aflata in circumstanta prezen­tata anterior se confrunta cu riscul de lichiditate, iar la o decizie globala a depuna­torilor de a-si retrage banii, situatia bancii se poate complica foarte mult. La fel ar sta lucrurile si daca, de exemplu, o banca ar face investitii pentru activitatea proprie (constructii si amenajari de sedii etc.) avand ca resursa disponibilitatile atrase pe termen scurt.

Apare, in consecinta, necesitatea mentinerii de catre banca a unui nivel minim de lichiditate, realizand o corelatie permanenta intre trezoreria activa si datoriile pe termen scurt. Din punct de vedere al posturilor de bilant se impune corelatia intre depunerile la vedere ale clientilor (ca elemente de pasiv) si depozitele la vedere ale bancii comerciale la Banca Nationala a Romaniei, spre exemplu. Ca sume, banca comerciala trebuie sa mentina in stare lichida doar cuantumul ce depaseste soldul minim permanent al depozitelor la vedere, sold evaluat si confirmat statistic in timp ("35% din resursele la vedere poate fi socotita resursa pe termen mediu si lung').[4]

Se poate, de altfel, dimensiona un sold minim permanent aferent tuturor resur­selor pe termen scurt (care pentru banca se constituie si ca datorii), respectiv depune­rile la vedere si la termen ce nu depasesc un an calendaristic, in contextul actual al economiei romanesti, in afara de capitalul propriu si imprumuturile pe termen lung, la bancile romanesti nu sunt constituite depozite ale persoanelor fizice sau juridice pe termene mai mari de un an. Pe de alta parte, datorita instabilitatii economiei, nici bancile nu incurajeaza depunerile de acest tip, ele bonificand dobanzi mai mari la depozitele pe termene mai scurte. Din aceasta cauza problema lichiditatii in domeniul bancar prezinta o importanta aparte. Datorita faptului ca resursele atrase (exceptand capitalul propriu), si deci datoriile bancii sunt exprimate pe termen scurt (sub un an), se ajunge la o apropiere lichiditate-solvabilitate. Ca o caracteristica a activului bilantier, lichiditatea este diferita in functie de gradul de imobilizare a elementelor de activ. Astfel, imobilizarile (cladiri) au o lichidi­tate foarte mica. De asemenea, creditele acordate au o lichiditate restransa in raport cu disponibilitatile din casieria bancii (numerarul) care prezinta o lichiditate perfecta. Pe de alta parte, se pune si problema randamentului plasamentelor randament care este invers proportional cu lichiditatea. Astfel, numerarul din casierie are randament zero (el neaducand nici un venit) in timp ce plasamanetele in credite, spre exemplu, prezinta un randament dimensionat la nivelul dobanzii active a bancii.

Se manifesta, astfel, relatia de inversa proportionalitate intre rentabilitate, respectiv profitabilitate, si lichiditate, pe de alta parte. Din acest punct de vedere, desi teza economica general valabila este ca intreprinzatorul urmareste in activitatea sa maximizarea profitului, uneori acesta este sacrificat in vederea asigurarii lichiditatii si solvabilitatii agentului economic.

Este o conditie sine qua non a perpetuarii activitatii economice, lipsa profitului (profit zero sau mai mic decat fusese prevazut anterior) fiind un impediment minor incomparatie cu un grad foarte scazut al lichiditatii sau solvabilitatii, care ar putea pune agentul economic in stare de incapacitate de plata. In domeniul bancar, in tara noastra, astfel de actiuni au avut loc pe fondul unor dobanzi foarte mari la creditele de refinantare acordate de Banca Nationala a Roma­niei bancilor comerciale, in aceste conditii, bancile au preferat sa se refinanteze de la Banca Nationala a Romaniei fie si cu o dobanda de 120% pentru a-si asigura lichidita­tea si, deci, continuitatea activitatii. Conceptul de lichiditate isi are originea in riscul de imobilizare. Acest risc apare pentru banca atunci cand ea este obligata sa faca fata retragerii depozitelor pe care le-a utilizat pentru a acorda credite. Din acest punct de vedere, banca trebuie - prin actiunile sale - sa-si creeze si mentina capacitatea de a face fata retragerilor de depozite fara amanare, raspunzand necesitatilor intreprinzatorilor si particularilor.

Din cele expuse pana acum, apare clar faptul ca problematica lichiditatii este -uneori - mai importanta decat cea a profitabilitatii. Arta si profesionalismul banche­rului se observa din felul in care acesta reuseste sa optimizeze mixajul lichiditate-performanta (randament) prin diversificarea portofoliului de plasamente ale bancii.

Banca Comerciala Romana si-a mentinut in permanenta un nivel foarte bun de lichiditate, monitorizand si cuantificand atent acest indicator. In urma intrarii in vigoare a Normelor BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea bancilor, B.C.R. si-a aliniat obiectivele sale strategice in ceea ce priveste lichiditatea la reglementarile impuse de banca centrala.

Pe fondul cresterii progresive a increderii clientelei in sistemul bancar romanesc, B.C.R. a adoptat si in anul 2003 o serie de masuri menite sa mareasca independenta financiara a bancii, prin reducerea ponderii resurselor atrase de la bancile comerciale partenere in total resurse, in paralel cu cresterea maturitatii resurselor atrase. Banca elaboreaza prognoze privind evolutia pe termen mediu a resurselor si plasamentelor si utilizeaza parghiile monetare si de credit pentru a asigura un management al lichiditatii eficient, care sa permita depasirea fara eforturi majore a unor situatii conjuncturale nefavorabile.