Riscul de credit

Riscul de credit

Bancile s-au impus si raman in continuare principalul intermediar in colectarea depozitelor si in constituirea creditelor. Indeplinirea acestor functii, care echivaleaza in mare masura cu revanzarea a ceea ce s-a cumparat anterior, pare la prima vedere o operatiune comerciala pe cat de usoara si de tentanta, fiindca materia prima cu care se lucreaza sunt banii, pe atat de greu de realizat in conditiile de performanta cerute acum. Aceasta dificultate provine din natura si succesiunea evenimentelor care au loc pe pietele financiare si in cadrul economiei reale. Evenimente care sunt receptate in mod diferit de furnizorii de fonduri si de beneficiarii creditelor pentru ca ei nu pot prevedea momentul aparitiei si amplitudinea desfasurarii lor. Fapt care le influenteaza rezultatele activitatii si comportamentul incat bancile luand parte la actul de schimb, prin relatia separata ce o au cu cele doua categorii de agenti economici si prin operatiile speculative pe care le efectueaza in nume propriu pe piata de capital, pe cea valutara, ori de plasament in investitii materiale, ajung sa se confrunte cu diferite categorii de riscuri.

Cel mai important risc pentru o banca este cel de credit pentru ca producerea lui faciliteaza aparitia si a celorlalte riscuri specifice acestui domeniu de activitate. In sens restrans riscul de credit se defineste ca fiind posibilita 919c22j tea ca imprumutul acordat, dobanda aferenta sau ambele obligatii de plata asumate de debitor sa nu fie rambursate bancii la scadenta. Intr-o acceptiune exhaustiva riscul de credit "consta in pericolul ca, pe parcursul derularii unei tranzactii, una dintre parti sa sufere o pierdere in legatura cu realizarea creantelor pe care le are asupra celorlalti participanti"( Diaconescu, M., p. 45.).Pentru analiza prezenta credem ca prima formulare a definitiei este mai potrivita deoarece perspectiva aparitiei situatiei ca banca sa nu -si poata respecta pozitia de debitor in relatia cu deponentii si sa nu efectueze platile cerute de ei este subsumata conceptului de risc de lichiditate.

Riscul de credit se manifesta sub forma incapacitatii agentilor economici de a rambursa imprumutul acordat de catre banca. Cu toate acestea, chiar daca se accepta premisa, de altfel plauzibila, ca analiza cererii de credit se face cu responsabilitate si ca acordarea lui este fundamentata sub aspectul necesitatii, oportunitatii si viabilitatii proiectului, incapacitatea de rambursare a imprumutului poate sa apara datorita unor cauze proprii bancii creditoare, a solicitantului sau exterioare lor. Dupa cum aceste cauze pot fi grupate si in functie de natura motivatiilor subiacente celor implicati, in subiective si obiective.

Desi consideram decizia de acordare a creditului ca fiind, in principiu, fundamentata din punct de vedere rational, trebuie sa recunoastem ca imprumutul bancar este rezultatul unei relatii caracterizata prin informarea asimetrica a partilor contractante. Nici una dintre acestea, prin urmare nici banca, nu cunoaste atat de bine caracteristicile comportamentale si coordonatele activitatii celeilalte parti incat sa poata sustine ca a luat cea mai buna decizie. De exemplu, se considera ca in absenta unor informatii pertinente asupra pozitiilor financiare ale partenerilor bancile pot fi expuse la riscul de neplata din partea unor terti(Gaftoniuc, S., p. 401). Asa ca si in cazul in care bancile iau toate masurile pentru a se edifica asupra solicitantilor de credit ele nu pot selecta, in cele mai bune conditii, pe cei care iau cu imprumut incat evaluarea riscului de credit ajunge sa nu fie exacta si nici sigura pentru ca necinstea debitorului poate anihila si cele mai riguroase studii previzionale facute in aceasta directie.

Dar faptul ca este extrem de dificil sa se opereze distinctii optime intre debitorii potentiali nu influenteaza doar nivelul riscului de credit asumat de banca ci si posibilitatea diferentierii marimii ratei dobanzii intre ei. In consecinta agentii economici care au o solvabilitate mai ridicata platesc un pret prea mare pentru creditele primite deoarece rata dobanzii practicate de banci, care teoretic cuprinde si o prima individualizata de solvabilitate, reflecta intreaga structura a clientilor lor si nu situatia particulara a fiecaruia dintre ei.

Acest procedeu sporeste riscul de credit cand banca isi propune sa obtina randamente inalte la imprumuturile acordate prin perceperea unor dobanzi mai mari. In general dorinta agentilor economici de a realiza performante financiare ridicate este fireasca, ea avand numeroase determinari obiective. Dar a promova cu obstinatie un astfel de tel atrage dupa sine acceptarea creditarii si a unor proiecte mai putin promitatoare sub aspectul rentabilitatii si al posibilitatii de supraveghere a modului in care sunt folosite fondurile imprumutate. Este normal sa se intample asa pentru ca recompensa suplimentara pretinsa de banca o data cu impunerea unei rate mai inalte a dobanzii, se justifica prin nivelul relativ ridicat al riscului asumat cu ocazia acordarii unui anumit credit.

Astfel, limitele informationale si orientarile strategice si cele manageriale devin surse de risc pentru ca bancile nu pot cunoaste si nici controla evolutia viitoare a venitului si cheltuielilor debitorilor. In acest plan apar considerente care decurg din dreptul de proprietate si de gestiune autonoma a patrimoniului propriu si a celui imprumutat. Posibilitatile de plata ale agentilor economici beneficiari ai unor credite bancare au determinari subiective, cum ar fi calitatea actului managerial concretizat in gestiunea costurilor, ritmul modernizarii si diversificarii produselor create, dimensiunea, varietatea si volatilitatea segmentelor de piata alese pentru produsele lor, capacitatea de adaptare la cerintele pietei. etc. aceste influente se asociaza si, adesea, se amplifica prin actiunea conjugata a unor factori exteriori firmei debitoare, pe care-i putem numi, generic, proprii mediului de afaceri.

Volumul vanzarilor si nivelul costurilor, de care depinde in ultima instanta potentialul de rambursare a creditului angajat de catre firma, variaza de la o perioada la alta in functie de evolutia ciclului de afaceri, a ratei inflatiei si a altor variabile macroeconomice. Asa bunaoara, promovarea de catre guvern a unei politici de austeritate conduce, intr-o prima etapa, la scaderea ofertei de bani, la impunerea unor restrictii la creditare de catre BNR, pentru ca in final sa se ajunga la cresterea ratei dobanzii. Or, prin includerea in cost a unor dobanzi mai mari scade capacitatea de plata a agentilor economici debitori. Pentru ca riscul de credit sa creasca ca urmare a unei inlantuiri cauzale de acest fel nu este neaparat nevoie ca debitorii sa ajunga in situatia de a se confrunta cu dificultati financiare care sa faca imposibila rambursarea imprumutului. Este suficient ca la scadenta acestuia partenerii de afaceri sa nu detina disponibilitati sau ca banca la care si-au deschis conturile sa devina subiectul unei stari temporare de insolvabilitate sau sa fie eliminata din sistemul de compensare interbancara.

Dar cea mai frecventa sursa a riscului de credit in economiile in tranzitie este neachitarea concomitenta a obligatilor contractuale de catre partenerii cuprinsi intr-o relatie comerciala. Firma care-si onoreaza cu promptitudine obligatiile asumate fata de furnizori va ajunge in incapacitate de plata daca clientii ei intarzie sau amana la nesfarsit achitarea produselor cumparate de la ea. Blocajul financiar, mai mult sau mai putin generalizat, restrange volumul creditului nu pentru ca nu ar fi nevoie de mari imprumuturi ci pentru ca bancile refuza anumite solicitari de teama propagarii accidentelor financiare locale. O astfel de atitudine reticenta a bancilor este slabita sau chiar anihilata de accentuarea concurentei pe piata creditului. Intensificarea acestei concurente atrage dupa sine deplasarea accentului de pe latura calitativa a creditului pe cea cantitativa.

Dorinta asociata cu nevoia de a plasa disponibilitatile detinute genereaza tendinta de subevaluare a riscului de credit in speranta ca volumul mare al imprumuturilor acordate permite o priovizionare linistitoare a plasamentelor devenite neperformante si obtinerea unei profitabilitati multumitoare. Faptul ca intr-un climat de afaceri optimist concurenta actioneaza pentru a determina expansiunea creditului asociat cu deteriorarea calitatii sale dovedeste o data in plus ca accentuarea competitiei poate atrage dupa sine reducerea eficientei economice si nicidecum sporirea acesteia( Aglieta, M., p.99) .

Tot in aceasta directie actioneaza si stimularea extinderii creditului de consum. Posibilitatea folosirii cartilor de credit peste nivelul venitului disponibil face ca anumite categorii ale populatiei sa se indatoreze prea mult. Or, in perioadele de recesiune sustinerea acestor cheltuieli este departe de a fi garantata. Riscul asumat de bancile antrenate in acest tip de operatiuni este amplificat de convertirea in active financiare tranzactionate la bursa a unei parti tot mai mari a creditului de consum. Prin operatiuni speculative de acest fel vulnerabilitatea bancilor creste o data in plus fiindca preturile titlurilor devin mai volatile iar pietele financiare extrem de instabile.

Varietatea surselor riscului de credit si actiunea combinata a numerosi factori care-l amplifica fac din el un insotitor permanent al activitatii bancilor de depozit. Aceasta situatie n-a atras dupa sine diminuarea sensibilitatii lor fata de riscul celor care iau cu imprumut. Dimpotriva pe masura ce activitatea de creditare si recreditare s-a amplificat, bancile si-au concentrat eforturile in directia intensificarii analizei si masurarii acestor riscuri si prevenirii producerii si a atenuarii efectelor lor.

Analiza riscului de credit trebuie sa se desfasoare in doua etape. Inaintea acordarii imprumutului se impune calcularea indicatorului riscului de credit prin compunerea scorurilor pe care solicitantul le obtine in urma evaluarii categoriei de risc in care se incadreaza si a comportamentului sau de plata. Categoria de risc, la randul ei, se stabileste potrivit firmei de consultanta Andersen, prin calcularea mediei punctajului obtinut la variabilele cum ar fi: performanta managerului, referintele furnizorilor, experienta in afaceri, gradul de risc al afacerii in sine, nivelul de lichiditate cuvenita, gradul de indatorare, durata medie de incasare a creantelor si marja neta. Comportamentul de plata se determina in functie de numarul de zile de intarziere a achitarii obligatiei asumate. Punctajul acordat acestui indicator se diferentiaza dupa tipul de afacere creditat si in functie de data de la care plata devine scadenta. In urma unei astfel de analize se pot lua decizii privind acordarea creditului, marimea si durata lui, garantiile solicitate, etc.

Determinarea marimii riscului de credit prin punctaj este un procedeu statistic util pentru evaluarea potentialilor clienti, sub aspectul bonitatii lor, printr-un demers standardizat. Desigur ca pentru folosirea acestei metode sunt necesare numeroase informatii semnificative despre clienti, unele greu de obtinut fiindca privesc viata personala a solicitantului persoana fizica. Un mare ajutor in aceasta directie il ofera Banca Nationala care a prevazut in Statutul ei la art. 25, ca "pentru prevenirea si limitarea riscului de plata si de credit, BNR presteaza servicii de colectare si difuzare, la cerere, contra cost, de date si informatii privind incidentele de plata si riscurile de credit in sistemul bancar". Tot in acest scop s-a infiintat si Centrala Riscurilor Bancare. Aceasta institutie isi propune sa transmita informatii, la initiativa sa ori la solicitarea bancilor, despre riscul global aferent fiecarui debitor raportat in luna respectiva, despre creditele restante pe care le-au avut ei pana la doi ani anteriori momentului solicitarii, etc.

Dupa ce banca a avizat favorabil cererea de imprumut si a stabilit coordonatele lui analiza riscului de credit devine o operatiune periodica obligatorie. Banca Nationala pretinde bancilor comerciale sa-si constituie provizioane corelate cu marimea si structura portofoliului lor de credite. Folosind datele din bilantul contabil al debitorilor bancile evolueaza performantele lor financiare si pornind de la nivelul lor, grupeaza creditele acordate in functie de aceste rezultate si de perspectiva rambursarilor la scadenta. Categoriile de credite se noteaza cu litere de la A la E, in ordinea descrescatoare a performantelor clientului si a marimii riscului de intarziere, sau cu denumiri specifice consacrate cum ar fi: standard, in observatie, substandard, indoielnic, pierdere( Stoica, M., p.141), ori explicite dar echivalente cu risc minim, in observatie, substandard, incerte, cu risc major( Toma, M., Alexandru, F., p.216).

Pentru a reduce riscul de creditare BNR a mers mai departe si a impus bancilor comerciale obligatia de a se incadra in anumite limite de prudenta bancara. Astfel limita minima a indicatorului de solvabilitate, calculat ca un raport intre fondurile proprii si expunerea neta, sa fie de 12%, iar cand el se calculeaza folosind capitalul propriu in locul fondurilor proprii, ea nu trebuie sa fie sub 8%. Alte restrictii privesc imprumuturile care se pot acorda personalului propriu de maximum 5% din fondurile unei banci, nivelul unei expuneri mari este plafonat la 1/5 din fondurile proprii ale bancii, iar suma tuturor expunerilor mari nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii.

Analiza si clasificarea creditelor este necesara nu doar pentru a raspunde cerintelor formulate de BNR ci si pentru a asigura un suport rational actiunii de optimizare a operatiunilor de creditare si de restructurare a portofoliului de imprumuturi acordate. Astfel conducerea unei banci poate ajunge la concluzia ca este necesar sa impuna praguri procentuale maxime la activele cu risc fata de fondurile proprii detinute, sau sa stabileasca plafoane de credite pe domenii de activitate, pe categorii de clienti ori pe tipuri de imprumuturi. Mai mult, cand riscul de creditare a devenit o amenintare pentru stabilitatea bancii aceasta are posibilitatea sa-si modifice treptat natura creditului acordat, structura lui pe ramuri, pe scadente, pe tipuri de firme ori sa treaca la masuri mai radicale cum ar fi adaptarea nivelului ratei dobanzii practicate la presiunile generate de riscul inerent situatiei in care a ajuns si chiar sa se orienteze in mai mare masura spre creditul consortial.

Toate aceste norme, proceduri si operatiuni, pe care le-am putea subsuma conceptului de "dispozitiv prudential", conduc in anumite conditii, la diminuarea riscului de credit, dar nu la evitarea totala a efectelor lui. Provizioanele, de exemplu, constituie contraponderi la pierderile anticipate, dar ele nu pot acoperi socurile nesesizate de calculul previzional sau a celor datorate riscului de sistem. Din acest motiv constituirea garantiilor este o necesitate pentru ca astazi posibilitatea ca imprumuturile sa devina neperformante se afla intr-un zbor planat. Astfel ca bancile pretind debitorilor sa le cedeze dreptul de a vinde anumite active, specificate ca reprezentand garantii reale, in cazul in care nu ramburseaza creditul la scadenta.

Insa este o mare greseala ca bancile sa ignore riscurile inerente operatiunilor de creditare pe considerentul ca au acoperire in garantii ipotecare. Sursa principala a rambursarii creditelor trebuie sa fie activitatea economica curenta a debitorului si nu garantiile constituite de el. Mai ales ca pretul acestora se diminueaza in timp, iar demersurile facute cu valorificarea lor atrag costuri de ordin monetar si emotional. Pentru a desfasura activitati de creditare in conditii de confort, de stabilitate institutionala si de eficienta financiara la fel de importante ca garantiile la imprumuturile acordate este structura portofoliului de credite. Acestea pot fi mai mult sau mai putin corelate intre ele incat suma riscurilor creditelor individuale sa nu coincida cu riscul intregului portofoliu. Lipsa corelarii creditelor individuale reduce marimea riscului agregat. Din care motiv echilibrarea caracteristicilor creditelor care fac parte din portofoliul unei banci, in special a riscurilor asociate sectorului de activitate si a termenelor de rambursare, micsoreaza probabilitatea de realizare a pierderilor potentiale.