Riscul de insolvabilitate

Riscul de insolvabilitate

Acceptiunea care i se confera cel mai frecvent conceptului de insolvabilitate este aceea de incapacitate de restituire la scadenta a creditului primit de un agent economic. Doar ca si bancile pot ajunge intr-o situatie oarecum similara, anume de a inregistra pierderi atat de mari incat sa pericliteze interesele creditorilor, chiar daca solicitarilor acestora de a li se converti depozitele in numerar n-au devenit inca contagioase. Regland raportul dintre nivelul dobanzii la credite si cel la depozite bancile actioneaza de asa maniera incat, in conditii normale, reduc la maximum riscul lor de insolvabilitate. Mai mult, prin contractele de acordare a creditelor si a celor de depozit bancile au posibilitatea sa cunoasca si sa supravegheze comportamentul clientilor care au luat imprumut si de ai determina sa actioneze cat mai corect si mai conform cu angajamentele asumate pentru a nu se transforma in surse de risc de insolvabilita 626f55g te.

Pe de alta parte, daca randamentul economic al capitalului firmelor este superior nivelului dobanzii la creditele contractate ele inregistreaza un binefacator efect de levier. Acesta antreneaza o crestere a randamentului financiar al fondurilor proprii si, o data cu ea, accentuarea tendintei de indatorare peste limita admisibila. Fiind un proces pe muchie de cutit bancile incearca sa controleze rata indatorarii clientilor diferentiind primele de risc pentru a marii costul capitalului pe masura ce nivelul creditului creste. Doar ca nu intotdeauna imprumutatorii se supun fortei de rationalizare a pretului, preferand sa contracteze noi si noi credite incat ajung sa-si indeplineasca cu dificultate obligatiile de rambursare a lor la scadenta. Inrautatindu-si astfel situatia financiara acesti agenti economici expun si bancile riscului de insolvabilitate.

Posibilitatea aparitiei acestei categorii de risc este amplificata de scaderea costului imprumutului obligatar si de expansiunea creantelor negociabile care, alaturi de alti factori, au intensificat concurenta pe partea ofertei de fonduri fortand bancile sa accepte creditarea unor proiecte mai riscante pe care in mod normal le-ar fi refuzat. Scaderea calitatii creantelor bancare a fost determinata nu doar de competitia tot mai acerba de pe piata financiara ci si de expunerea bancilor la variatia ratei dobanzii pe termen scurt si de dereglementarea care se propaga cu repeziciune si in acest domeniu de activitate. Acum strategiile de plasament ale bancilor includ si participarea lor la crearea unor firme care folosesc sau produc tehnologie inalta precum si achizitionarea obligatiunilor cu randament inalt (junk bonds).

Tandemul format din scaderea ratei dobanzii la credite si a gradului de capitalizare, privit prin prisma raportului fata de intregul pasiv, poate crea bancilor pierderi mult peste capitalul de care dispun. In aceste doua mari categorii de surse ale riscului de insolvabilitate se gasesc si principalele cai de reducere a lui: micsorarea riscului de portofoliu de credite si majorarea capitalului propriu. Unele banci cauta sa-si mareasca veniturile modificand structura activelor prin cresterea ponderii creditelor caracterizate printr-un plus de rentabilitate. Dar procedand astfel se modifica si nivelul riscului asumat. Rezultate mai bune se obtin daca in formarea portofoliului de credite se folosesc alte criterii, cum ar fi reactia agentilor economici debitori la schimbarile previzibile si la cele neprevizibile din economie, sau dispersarea imprumuturilor pe mai multe categorii de credite si a datei scadentelor activelor si a pasivelor. In acest fel se poate adopta ca varianta de optimizare fie cresterea ponderii plasamentelor pe termen scurt fie cresterea ponderii pasivelor cu scadenta indelungata.

Oricare ar fi alternativa aleasa este evidenta necesitatea stringenta a supravegherii activitatii bancilor pentru a preveni aparitia cazurilor de insolvabilitate si, ulterior, pentru solutionarea lor. De altfel si bancile urmaresc activitatea debitorilor pentru a identifica entitatile amenintate cu insolvabilitatea inainte ca ea sa devina efectiva. Daca supravegherea este riguroasa si profesionala exista posibilitatea ca riscurile individuale de insolvabilitate sa dispara, ramanand dificil sau imposibil de asigurat protectia impotriva riscului global al prabusirii pietelor unor bunuri sau titluri finantate prin credite, ori disfunctionalitatile din sistemul interbancar de decontare care conduce la neindeplinirea efectiva a obligatiilor de plata. Fapt ce dezvaluie si el dimensiunea si caracterul riscului de insolvabilitate.

Totusi riscul de insolvabilitate nu este inevitabil daca avem in vedere ca, in ultima instanta, el se produce numai cand valoarea fondurilor proprii a ajuns sa fie mai mica decat marimea pierderilor inregistrate de banca. In astfel de cazuri pozitia creditorilor ei este in pericol deoarece se depaseste limita pana la care se extinde raspunderea actionarilor si daca marimea imprumuturilor individuale intrece pragul pana la care ele sunt garantate. Prin urmare raportul dintre riscul si capitalul propriu al unei banci este inversproportional incat probabilitatea aparitiei starilor de insolvabilitate se reduce mult cand nivelul capitalului ei creste rapid. Capitalul propriu fiind un instrument tehnic de reducere, intr-o prima instanta, a riscului de insolvabilitate si, prin aceasta, de prevenire a riscului de sistem Banca Nationala impune bancilor comerciale niveluri tot mai inalte ale capitalului minim detinut de ele. Marimea acestui capital se afla intr-o relatie indirecta cu riscul de sistem deoarece cand o banca nu poate furniza celorlalte institutii similare fondurile necesare stingerii obligatiilor reciproce sistemului bancar de decontare se deregleaza antrenand cu el amplificarea perturbatiilor financiare. Dar acest potential de destabilizare al sistemului bancar se manifesta doar cand valoarea tranzactiilor in decontare depaseste capitalurile proprii ale intermediarilor de plati( Diaconescu, M., p.49).

Cunoscandu-se faptul ca relatia dintre capitalul propriu si riscul de insolvabilitate este uneori mediata de cantitatea si natura creditelor acordate printre normele de prudentialitate bancara s-a introdus si o alta prescriptie privind capitalul minim, anume proportia de solvabilitate. Acest indicator, cunoscut si sub denumirea de "ratio Cooke", este rezultatul acordului de la Basel din anul 1988, prin care s-a impus bancilor comerciale care au activitate internationala o procedura unitara de determinare a capitalului si un prag minim al acestuia. Ratia Cooke, calculata ca un raport intre capitalul propriu si activele totale ajustate in functie de gradul lor de risc, nu trebuie sa fie mai mica de 8%. Prin aceasta norma se urmareste oprirea declinului proportiei fondurilor proprii necesare garantarii soliditatii sistemului bancar. Dornice sa-si mareasca profitabilitatea sau, in cel mai rau caz sa conserve nivelul ei, bancile si-au indreptat atentia catre noile domenii dezvaluite de inovatia financiara, dar n-au stiut sa evalueze corect riscurile corespunzatoare lor, considerabile si straine de procedurile lor de traditionale. Astfel a aparut necesitatea ca supravegherea activitatii bancare sa se faca pe baza unor criterii obiective si ca institutiile care o efectueaza sa poata determina bancile sa adopte strategii de evaluare a riscului si randamentului, in dauna cresterii activelor cu orice pret. Valentele preventive ale ratiei Cooke nu trebuie absolutizate deoarece solvabilitatea bancilor nu este ipso facto asigurata de respectarea limitelor ei. Riscurile ponderate, la care se raporteaza capitalurile proprii, chiar daca sunt insumate corect, nu reflecta nivelul riscului global daca portofoliul de credite contine active cu pasive corelate. De aceea cresterea ponderii capitalului, chiar daca conduce la diminuarea rentabilitatii ca urmare a efectului de levier, determina scaderea probabilitatii riscului de insolvabilitate si, deci, de aparitie a falimentului.

In desfasurarea activitatii bancare si in aprecierea rezultatelor ei trebuie sa porneasca de la doua premise: a) succesul in acest domeniu este conditionat de mentinerea increderii in procedurile urmate, si b) responsabilitatea deosebita a bancilor le obliga sa adopte o atitudine precauta in toate operatiunile desfasurate. De aceea administrarea riscului bancar este o componenta intrinseca a atributiilor conducerii bancilor performante. Doar ca uneori costurile administrarii acestor riscuri sunt mai mari decat sumele care s-ar putea prinde fara gestiunea lor. Asa ca este necesar sa se cunoasca pierderea probabila, numita si costul riscului, inainte de elaborarea strategiei de gestiune a acesteia. Ea se poate calcula inmultind marimea pierderii asteptate cu probabilitatea inregistrarii unui astfel de rezultat.

Daca se apreciaza ca prin reducerea sau eliminarea riscului banca trebuie sa devina o componenta speciala a activitatii curente atunci se poate face apel, nu numai la tehnicile analizate, ci si la titrizare, la operatiuni swaps ori la produse derivate. Titrizarea cuprinde, spre exemplu, transformarea creditelor bancare in obligatiuni mai usor negociabile. Operatiunile swaps permit bancilor sa faca un schimb de creante cu alte banci, sau cu diverse entitati contra active reale ori titluri de participare la capitalul firmelor. Deci conversia creantelor bancare poate fi privita ca o vanzare de creante urmata de cumpararea de active folosind venitul obtinut anterior. Operand pe doua sau mai multe piete se obtine un cost al finantarii mai scazut decat in cazul in care s-ar fi intervenit direct pe o anumita piata.

Produsele derivate sunt instrumente financiare de acoperire create anume pentru a contribui la micsorarea sau eliminarea riscurilor. Ele ajuta la atingerea acestui obiectiv fiindca fac posibila gestiunea individuala a riscului. Dar efectele lor sunt contradictorii. Uneori asigura diseminarea riscului in mod multumitor, alteori il concentreaza in mod periculos. Priceperea, informarea si corectitudinea celor care realizeaza complicatele aranjamente financiare care dau continut tranzactiilor cu produse derivate si instabilitatea pietelor pot conduce la rezultate diametral opuse celor preconizate in momentul in care ele s-au proiectat.