Unificarea monetara in europa

UNIFICAREA MONETARA IN EUROPA

Primii pasi spre unificarea monetara in Europa

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a modificat radical datele economice si politice ale lumii. Europa a iesit din acest razboi slabita si divizata, iar in loc sa se afirme ea insasi pe plan international a fost co 838i82i ndamnata sa depinda de confruntarea dintre cele doua superputeri - SUA si URSS - spatiul european fiind in final impartit in doua blocuri constituite in jurul acestora.

Constiinta unui declin economic, politic sau chiar cultural al Europei a dat nastere, dupa sfarsitul razboiului, la nivelul statelor din Europa Occidentala, la un important curent de opinie in favoarea unei Uniuni Europene.

Intr-un asemenea context, daca ideea constructiei europene devenea tot mai pregnanta, planau totusi unele ezitari cu privire la continutul sau: limitele geografice ale Europei; obiectul - Europa va fi economica, sociala, culturala, militara sau politica; natura - o Europa a cooperarii sau una supranationala; procedura - trebuia sa se aiba in vedere o integrare economica care sa duca la o integrare politica sau dimpotriva sa se stabileasca mai intai institutiile politice susceptibile sa constituie un motor al viitoarei solidaritati economice.

Primul care s-a manifestat in acest sens a fost Winston Churchill care a adresat la 19 decembrie 1946 un apel la unitate, propunand crearea unor 'State Unite ale Europei', care sa aduca 'fericire, prosperitate si glorie oamenilor de pe continentul devastat.' In conceptia sa, primul pas spre reconstruirea familiei europene trebuia sa fie o asociere intre Franta si Germania, motivele fiind, in primul rand, de ordin politic.

Pornind de la aceasta idee, in evolutia ulterioara a tarilor Europei de Vest se disting trei evenimente cu semnificatie deosebita pentru ceea ce avea sa urmeze: Tratatul de la Roma, Planul Werner si formarea sarpelui monetar european.

a. TRATATUL DE LA ROMA. Ideea lui Churchill a prins contur in anul 1952, atunci cand sase tari vest-europene au creat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Analistii au considerat constituirea CECO ca pe un vestitor al unei cooperari politice mai puternice, previziunile lor concretizandu-se mai tarziu.

In anul 1958, RFG, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creand prin acesta Comunitatea Economica Europeana (CEE). CEE a avut ca principale obiective: reducerea barierelor comerciale, eficientizarea politicilor economice, coordonarea politicilor in domeniul agriculturii si transporturilor, inlaturarea masurilor care limitau libera competitie si promovarea mobilitatii fortei de munca si capitalului intre tarile membre.

Tratatul de la Roma nu a prevazut sau anticipat insa crearea unei zone monetare europene, ci doar coordonarea politicilor economice ale statelor membre. Aspectele monetare - asa cum rezulta din art. 105 si 107 - se refera la 'necesitatea unei politici a ratelor de schimb si a stabilitatii monetare'. In ceea ce priveste politica monetara, coordonarea s-a realizat in cadrul Comitetului Monetar, organism format din reprezentantii bancilor centrale si ai ministerelor de finante. Cu toate acestea, miscarile de capitaluri au ramas, in multe tari, foarte strict reglementate si supuse controlului valutar, ceea ce a impiedicat atat efectuarea de plasamente in strainatate, cat si detinerea de conturi in valuta, chiar si la bancile autohtone.

In continuare, integrarea s-a intarit in anul 1967, atunci cand prin Tratatul de fuziune intre CEE, CECO si EURATOM (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), s-a structurat un acord mai larg si mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeana.

Inca de la inceput, idealul european, in componentele sale economice si monetare, a avut o baza politica. Scopul final era unificarea politica si economica a celor sase state semnatare, chiar daca Tratatul de la Roma nu prevedea o integrare a politicilor monetare, de credit si ale ratelor de schimb.

b. RAPORTUL WERNER. La sfarsitul anilor '60, Acordul de la Bretton Woods a prezentat semne tot mai dese de slabiciune. Marca germana si francul francez s-au devalorizat amenintand astfel stabilitatea celorlalte monede europene.

Pe baza hotararilor adoptate la Conferinta la nivel inalt a CEE din decembrie 1969 de la Haga a fost elaborat un plan concret de realizare treptata, in decursul unei perioade de 10 ani (1971-1980), a uniunii economice si monetare - Planul Werner - dupa numele prim-ministrului luxemburghez sub presedintia caruia a fost adoptat. Raportul Werner a fost dat publicitatii in 1970, folosind pentru prima data termenul de 'Uniune Economica si Monetara' si afirmand nu numai necesitatea unei cooperari monetare, dar si faptul ca era posibila crearea unei monede unice europene.

Planul Werner schiteaza principiile care sa stea la baza uniunii monetare, si anume:

convertibilitatea monedelor;

diminuarea fluctuatiilor ratelor de schimb pana la fixitatea irevocabila a paritatilor;

liberalizarea totala a miscarilor de capital si integrarea completa a pietelor bancare si financiare.

Raportul a definit cu claritate obiectivul final al acestui proces: o moneda comuna si o banca centrala comunitara. Au fost precizate masurile care trebuiau adoptate intr-o prima etapa, ce urma sa se incheie la sfarsitul anului 1973: coordonarea stransa a politicilor monetare si de credit, liberalizarea treptata a miscarilor de capitaluri, restrangerea marjelor de fluctuatie ale cursurilor valutare, concertarea diverselor actiuni de interventie ale bancilor centrale, crearea unui mecanism de intrajutorare pe termen mediu etc. Nu a fost prevazut insa modul in care sa se faca trecerea la etapa urmatoare, lasand aceasta pe seama Comisiei de la Bruxelles, care trebuia sa analizeze progresele inregistrate de la inceputul procesului si sa decida luarea de masuri in consecinta.

Se poate remarca similitudinea cu proiectul Uniunii Economice si Monetare de astazi, desi raportul sugera o autoritate bugetara centralizata si nu o banca centrala europeana, iar moneda unica ramanea o eventualitate.

Din pacate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetara a fost zadarnicit de un eveniment neprevazut: decizia presedintelui american Nixon, in 1971, de a adopta o politica de 'neglijare benigna', favorabila dolarului american, care a condus la prabusirea sistemului. SUA a anuntat ca nu mai doreste sa isi riste rezervele de aur numai pentru a mentine ratele de schimb ale Acordului de la Bretton Woods predefinite fata de dolar.

Avand la baza principiile sistemului monetar international de la Bretton Woods, momentul prabusirii acestuia coincide cu abandonarea Planului Werner. Cu toate acestea, multe dintre obiectivele sale apar, in mod singular, precursoare.

In consecinta, liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner si au incercat sa adopte o solutie imediata pentru fluctuatiile persistente ale monedelor. Anii de experimentare si negocieri au culminat in cele din urma cu crearea Sistemului Monetar European, in 1979.

c. CREAREA SARPELUI MONETAR EUROPEAN IN CONTEXTUL PRABUSIRII SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS. Sistemul monetar international de la Bretton Woods a acumulat in cursul timpului o serie de tensiuni si de dezechilibre, care, la inceputul anilor '70, au dus la o dezorganizare treptata si apoi la o adevarata criza a acestuia.

In lunile care au urmat suspendarii convertibilitatii in aur a dolarului, discutiile asupra viitorului sistemului monetar international s-au incheiat cu Acordurile de la Washington din decembrie 1971, care largeau marjele de fluctuatie in raport cu dolarul de la ±1% la ±2,25%.

In aceste conditii, tarile europene au trecut pentru prima data la o aplicare mai ferma a recomandarilor cuprinse in Raportul Werner. Astfel, printr-o rezolutie adoptata la 21 martie 1972 de Consiliul CE, urmata de un acord intre bancile centrale incheiat la 10 aprilie 1972 la Bale, s-a decis ca monedele europene sa oscileze una fata de alta cu cel mult ±2,25%, fiind creat astfel mecanismul sarpelui monetar. Totodata, s-a convenit ca tarile europene sa continue sa limiteze la ±2,25% fluctuatiile monedelor lor fata de dolarul american. Cu aceasta constrangere aditionala, sistemul a fost numit 'sarpele monetar' (banda de fluctuatie limitata intre tarile europene) 'in tunel" (marja de fluctuatie in raport cu dolarul). Intr-o conjunctura puternic marcata de ample miscari speculative de capitaluri, de consecintele primului soc petrolier (octombrie 1973) si de devalorizarea dolarului (10%) sarpele a iesit din 'tunel', mai multe state participante abandonand marjele de fluctuatie restranse fata de dolar.

Incepand din anul 1974, comportamental marcii vest-germane, pe de o parte, si al celorlalte monede, pe de alta parte, a fost diferit, uneori chiar divergent. Luand in considerare aceste aspecte, ca raspuns la consecintele primului soc petrolier, guvernul vest-german a aplicat o politica monetara foarte restrictiva, caracterizata prin dobanzi reale ridicate. Spre deosebire de acesta, guvernele celorlalte state au implementat politici monetare mult mai lejere (in Franta, de exemplu, pana la sfarsitul anilor '70, rata reala a dobanzii a avut valori negative). Ca urmare, in RFG, inflatia a fost tinuta sub control, iar deficitul comertului exterior a fost eliminat rapid, in timp ce in alte tari, ca Italia, Franta, inflatia s-a accelerat, iar situatia balantei de plati externe s-a deteriorat. In consecinta, lira italiana, iar apoi lira sterlina s-au detasat rapid de 'sarpe'; la randul sau, francul francez a parasit 'sarpele' in luna ianuarie 1974, pentru a reveni in iulie 1975, iesind din nou in luna martie 1976 etc.

Din anul 1976 sarpele s-a redus la o zona a marcii, avand in jur marca vest-germana (revalorizata in cateva randuri) si cateva monede strans legate de aceasta (francul belgian, guldenul olandez, coroana daneza si unele dintre monedele scandinave).

Sarpele monetar european a permis afirmarea ideii de solidaritate monetara europeana, contribuind in modul acesta la mentinerea unei relative coeziuni a tarilor europene intr-o lume complet debusolata de dezorganizarea sistemului monetar international.

Pe de alta parte, in iunie 1973 este creat Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM), fiind instituita si 'unitatea monetara europeana' (European Currency Unit), definita initial prin raportare la aur - la o cantitate de aur egala cu cea din definirea oficiala a dolarului american - iar apoi la un 'cos' de monede ale tarilor participante. Aceasta unitate monetara europeana, numita ECU, se va regasi la baza Sistemului Monetar European creat mai tarziu.

In acest cadru, sub presiunea evenimentelor, intr-un interval de timp foarte scurt, au fost create trei elemente esentiale ale unei uniuni monetare: cursuri valutare fixe, embrionul unei banci centrale comunitare si o unitate monetara de cont comuna.

Aplicata in practica, constructia teoretica care a fost "sarpele monetar" nu a rezistat prea mult timp. Evenimentele anilor '70 - prabusirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea si fluctuatia dolarului, socurile petroliere - au demonstrat incapacitatea sarpelui de a stabili, prin el insusi, un sistem monetar european. In general, tarile europene au raspuns socurilor prin politici economice independente. Cresterea ratei inflatiei si a somajului a condus astfel la divergente insemnate, absenta coordonarii transformand experienta sarpelui intr-un recul al integrarii europene. In acel moment, tarile erau mai indepartate de Uniunea Monetara Europeana, decat fusesera cu cativa ani mai devreme, in momentul Planului Werner.

Sistemul Monetar European

Degringolada aparuta pe pietele valutare la inceputul anilor '70 a fost perceputa de tarile membre ale Comunitatii Europene ca factor care atenua efectele pozitive realizate in planul unificarii vamale si politicii agricole. S-a conturat tot mai clar ideea ca o stabilitate a cursurilor valutare era conditia esentiala a consolidarii si amplificarii rezultatelor obtinute in celelalte secvente ale arhitecturii integrationiste.

Conferinta monetara internationala de la Kingston (Jamaica) din 7-8 ianuarie 1976 a modificat radical unele elemente esentiale ale sistemului monetar international, cuprinse in amendamentele Statutului FMI, ce aveau sa intre in vigoare in aprilie 1978. Principalele decizii adoptate in acest cadru priveau regimul cursurilor valutare, rolul aurului, al DST-ului, rolul si activitatea Fondului Monetar International. In ceea ce priveste cursurile valutare, s-a oficializat practica flotarii acestora, practica aparuta inca in prima jumatate a anilor '70. S-a stipulat, totusi, ca tarile participante pot alege regimul de cursuri valutare pe care il doresc: cursuri flotante sau cursuri fixe (stabilite prin referire la o alta moneda, la un 'cos' de alte monede sau la un etalon international, cu exceptia aurului). Aurul a fost 'demonetizat' partial, in sensul ca, in principiu, putea fi utilizat in continuare in platile internationale, dar fara a mai constitui etalonul noului sistem monetar international. Referitor la DST, s-a decis ca acesta sa devina principalul instrument de rezerva al noului sistem monetar international, urmand sa inlocuiasca in acest rol aurul si, dupa unii, chiar si dolarul american. In legatura cu FMI, s-a hotarat intarirea rolului de supraveghere al acestuia si orientarea activitatii sale spre sustinerea eforturilor depuse de tarile in curs de dezvoltare pentru restabilirea echilibrului balantelor de plati si mai putin spre sustinerea eforturilor de stabilizare monetara a tarilor industrializate. Cu toate acestea, conferinta a fost urmata de o perioada de mare instabilitate monetara, caracterizata prin ample miscari speculative de capitaluri.

In aceste conditii, sefii de stat europeni, reuniti in luna aprilie 1978 la Copenhaga, au luat decizia de a crea din nou o zona de stabilitate monetara in Europa. Aceasta decizie de principiu a fost apoi detaliata pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului, si anume: Reuniunea de la Bremen (iulie 1978), care traseaza marile linii ale unei reforme a sarpelui monetar; Reuniunea de la Paris (martie 1979), care da startul Sistemului Monetar European.

Premisele crearii Sistemului Monetar European erau:

promovarea unei zone de stabilitate monetara in Europa prin acceptarea cooperarii monetare intre statele membre;

locul important detinut de marca germana si dorinta celorlalte tari ale CE de raportare a monedelor proprii la aceasta;

corectarea unor disfunctionalitati (facilitati de creditare insuficiente, inexistenta unei coordonari stranse intre politicile macroeconomice generale si sectoriale ale statelor participante) prin aplicarea invatamintelor desprinse din functionarea sarpelui valutar european.

Constituind Sistemul Monetar European, tarile europene vizau obiective diferite: Germania dorea stabilizarea ratei sale de schimb pentru a favoriza comertul, in timp ce alte tari, ca Franta, doreau sa-si stapaneasca mai bine inflatia.

Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriza in evolutia sistemului monetar international. Contrar previziunilor si inceputurilor sale indoielnice, el s-a constitut intr-un factor de stabilitate monetara in Europa, succesul sau inspirand preocuparile de reforma ale sistemului monetar international. Prin aceasta, Sistemul Monetar European a reprezentat o etapa spre Uniunea Monetara Europeana.

Principiile de baza ale functionarii Sistemului Monetar European

Sistemul Monetar European viza 'crearea unei zone de stabilitate monetara si a unor rate de schimb stabile'. Termenul de 'stabil' nu este sinonim cu cel de fix, sistemul nefiind unul de rate de schimb fixe, pe parcurs avand loc numeroase realinieri ale paritatilor.

Principiile de baza ale noului sistem erau urmatoarele:

Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se stabileau prin definirea si respectarea unui 'curs pivot' al fiecarei monede participante fata de etalonul comun reprezentant de ECU.

Repartizarea echilibrata a sarcinilor de interventie si de ajustare care revin diverselor tari participante.

Solidaritatea tarilor membre, realizata in principal, prin crearea unei rezerve valutare comune si prin credite reciproc acordate in caz de dificultati in ceea ce priveste balanta de plati sau finantarea interventiilor.

Aceste principii s-au concretizat intr-o serie de caracteristici tehnice ale sistemului:

o moneda comuna (ECU);

un mecanism al ratelor de schimb;

indicatori de divergenta;

un sistem de ajutorare reciproca;

reguli de realiniere.

Sistemul Monetar European a fost conceput pentru a functiona in mod simetric. ECU a fost definit pe baza unui 'cos' format din monedele tuturor tarilor participante, ponderea initiala a monedelor din cos stabilindu-se in functie de nivelul participarii fiecarei tari la comertul comunitar. Aceste ponderi se revizuiau din cinci in cinci ani sau ori de cate ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderarii unei noi monede sau in cazul in care ponderea procentuala a unei monede s-ar fi modificat cu peste 25% (o prima modificare a avut loc la 24 septembrie 1979).

Aflat la baza Sistemului Monetar European, ECU a cunoscut de-a lungul timpului trei etape. Prima in cadrul careia a fost creat ca unitate de cont si instrument de rezerva al bancilor centrale. Disponibilitatile in ECU ale acestora au fost constituite initial drept contrapartida la rezervele valutare transferate la FECOM, circulatia lor ramanand limitata, in pofida nenumaratelor masuri luate ulterior pentru imbunatatirea posibilitatilor de detinere si utilizare (crearea mecanismelor de refinantare in ECU de la FECOM, in schimbul cedarii de dolari, ei insisi convertibili in monedele europene; extinderea utilizarii ECU in mecanismele de creditare pe termen scurt ale SME; remunerarea mai buna a depozitelor in ECU existente la FECOM etc.). Intr-o a doua etapa, ECU a patruns in relatiile economice si financiare private, ca unitate de cont, exercitand astfel functia de moneda ce serveste ca instrument de masura, pentru plati comerciale si etalon al schimburilor. In cursul celei de-a treia etape, ECU a capatat o dimensiune monetara mai larga, astfel: in mod progresiv si inegal, in functie de tara, ECU a dobandit statutul de deviza negociata si cotata pe pietele de schimb; a inceput sa detina un rol tot mai important in cadrul operatiunilor comerciale, evoluand de la simplul rol de evidenta contabila, la cel de instrument de plata efectiv; apar activele bancare in ECU, nascandu-se astfel moneda scripturala in ECU, moment in care se dezvolta operatiunile interbancare in ECU, sub forma creditelor si compensatiilor. Toate aceste evolutii conduc la dezvoltarea compartimentelor in ECU pe pietele de capital: piata financiara - cu obligatiuni emise in ECU; piata monetara, respectiv operatiuni pe termen scurt in ECU, piata de schimb si piata creditelor bancare. Desigur, depozitele bancare in ECU reprezinta, in masura in care sunt la vedere, moneda scripturala, insa este vorba despre o moneda scripturala cu posibilitati de utilizare reduse, deoarece, cu ocazia unei plati, ea nu putea fi cedata in mod direct unui alt agent economic. Din aceasta cauza, desi fenomenul ECU privat a luat amploare, in majoritatea cazurilor decontarea tranzactiilor a continuat sa se realizeze prin transformarea prealabila a depozitelor in ECU intr-o alta moneda de plata.

Fiecare moneda participanta avea un curs central denumit si 'curs pivot' care era exprimat in ECU. In jurul acestor 'cursuri pivot' bilaterale au fost stabilite marje de variatie de ±2,25% (±6% pentru lira italiana), care, daca erau depasite, impuneau obligatia bancilor centrale de a interveni pentru sustinerea cursului monedei lor; "cursurile pivot" puteau fi modificate de comun acord de tarile participante. Marea Britanie a semnat acordul SME dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb pana in octombrie 1990. Spania s-a alaturat in iunie 1989, iar Portugalia in aprilie 1992, toti noii veniti optand pentru o marja de ±6%. In urma turbulentelor din 1992, Marea Britanie si Italia au parasit Mecanismul Ratelor de Schimb, pentru ca Italia sa revina in 1996, marja de fluctuatie fiind majorata la ±15% in august 1993.

Pentru fiecare moneda participanta s-a stabilit un 'indicator de divergenta', menit sa permita repartizarea echilibrata a sarcinilor de interventie. Cand o moneda atingea 75% din distanta maximala, bancile centrale din tarile in cauza erau chemate sa intervina. Acest indicator, construit astfel incat sa reflecte evolutia disparata a unei monede fata de toate celelalte, constituie el insusi o prezumtie relativ la necesitatea interventiei statului in cauza; interventia se putea realiza prin van­zari-cumparari de valuta, adoptarea de masuri de politica monetara si economica sau, in ultima instanta, prin modificarea "cursului pivot".

Sistemul de ajutorare reciproca avea ca baza:

punerea in comun a unei parti din rezervele valutare: fiecare banca centrala transfera la FECOM 20% din rezervele sale in aur si dolari, in schimbul unei cantitati corespunzatoare de ECU;

mecanismele de creditare reciproca: pe termen foarte scurt - in volum nelimitat si pe o durata de maximum 45 de zile; pe termen scurt - pe o durata de maximum 9 luni; pe termen mediu - in volum mai mare, insa in mod conditionat.

Datorita diferentelor semnificative intre performantele economice ale tarilor participante, a aparut necesitatea introducerii unor reguli de realiniere pentru a corecta dezechilibrele acumulate. Acest lucru deoarece sistemul monetar international nu a avut astfel de realinieri, in timp ce in cazul sarpelui valutar ele erau unilaterale, fara criterii clare referitoare la modul si momentul realinierii.

Adesea s-a spus ca Sistemul Monetar European a devenit o zona a marcii germane, fara ca acest fapt sa reprezinte prea mult la inceput. Tari ca Franta sau Italia, care aveau o inflatie mai mare decat partenerul lor german, sufereau pierderi de competitivitate, putandu-le recupera prin diminuarea cursului valutar care determina reducerea preturilor exporturilor si cresterea pretului importurilor. Din acest motiv, in perioada 1979-1987 realinierile au fost frecvente.

In timpul primilor patru ani de functionare a sistemului a existat in medie o realiniere la fiecare opt luni; intre 1983 si 1986 realinierile se efectuau in medie la fiecare 12 luni, iar in perioada 1987-1992 nu mai existau realinieri (in afara de o scadere tehnica a cursului lirei italiene). Aceasta evolutie reflecta prioritatea pe care tarile au acordat-o stabilitatii ratei de schimb, majoritatea preferand sa convearga spre o rata germana a inflatiei si deci sa renunte la autonomia lor in domeniul politicii monetare.

Caracteristicile tehnice si mecanismele Sistemului Monetar European au fost ulterior perfectionate prin adoptarea unor masuri care au permis folosirea pe scara din ce in ce mai mare a ECU in relatiile dintre bancile centrale: refinantare, utilizarea in mecanismul de creditare pe termen foarte scurt, mai buna remunerare a disponibilitatilor in ECU, posibilitatea detinerii ECU si de catre alte organisme comunitare etc. Guvernul francez si cel vest-german, partizanii sistemului, au argumentat ca aceste mecanisme erau de natura sa declanseze ajustarile necesare pentru corectarea dezechilibrelor, constituind in modul acesta, inca un pas in directia unificarii monetare.

Pe de alta parte, acordul cu privire la crearea Sistemului Monetar European a favorizat si in alte planuri procesul de evolutie spre un context caracteristic unei uniuni monetare. Astfel, s-a prevazut constituirea, intr-un interval de timp de cel mult doi ani, a unui Fond Monetar European, transformarea ECU intr-o moneda cu functii depline, atat ca activ de rezerva, cat si ca mijloc de plata etc.

Etape in evolutia Sistemului Monetar European

Masurile care au fost adoptate pe parcursul functionarii Sistemului Monetar European determina o analiza a evolutiei acestuia pe diferite etape, fiecare avand caracteristici distincte:

a. Perioada 1979-1983 s-a asemanat foarte mult cu functionarea relatiilor monetare in contextul 'sarpelui valutar'. Politicile economice ale tarilor membre s-au mentinut diferite, iar ratele inflatiei erau relativ ridicate. Au avut loc 7 schimbari ale paritatilor, ele fiind precedate de presiuni speculative asupra cursurilor de schimb existente.

b. Perioada 1983-1987. In acest interval, treptat, marca germana a ajuns pivotul sistemului, devenind baza de referinta pentru celelalte tari, iar climatul financiar-monetar european a inregistrat un calm relativ. Ultima realiniere din aceasta perioada, in ianuarie 1987, a fost legata de speculatiile ce au avut loc pe pietele monetare, referitor la deprecierea dolarului si nu de indicatorii de divergenta macroeconomica intre participanti.

Cresterea economica continua a tarilor Europei de Vest a fost factorul care a condus in cele din urma la adoptarea Actului Unic vest-european, in decembrie 1985, de catre Consiliul CE, ca expresie a hotararii tarilor membre de a desavarsi procesul de integrare pe care Tratatul de la Roma l-a stabilit, in sensul realizarii unui spatiu economic integrat pe baza liberei circulatii a persoanelor, marfurilor, serviciilor si capitalurilor. Acest document permitea tuturor tarilor membre sa mentina controlul asupra circulatiei capitalurilor doar pana la 1 iunie 1990 (cu exceptia Spaniei si Irlandei - 31 decembrie 1991 si Portugaliei si Greciei - 31 decembrie 1993).

Obligatiile tarilor europene in materie de cursuri de schimb au fost redefinite in anul 1987 prin Acordurile de la Nyborg. Interventiile in favoarea monedelor aflate in dificultate au fost sistematice: fara a astepta ca o moneda sa atinga valoarea critica, banca centrala interesata putea pretinde sa beneficieze de credite pe termen scurt din partea FECOM. Aceste acorduri au marcat momentul unei veritabile stabilizari a Sistemului Monetar European, care nu a cunoscut nici o reajustare monetara pana in august 1992 si au facut ca lira italiana sa adere la marja restransa, asa cum si peseta spaniola, lira sterlina si escudo portughez au aderat la mecanismul de schimb.

c. Perioada 1987-1990 s-a caracterizat printr-o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb, neavand loc realinieri, cu exceptia ajustarii tehnice a lirei italiene, in ianuarie 1990. Un rol important l-a avut adoptarea de catre Consiliul Ministerial, in iunie 1988, a Directivei asupra liberalizarii complete a miscarilor de capital in cadrul Comunitatii.

Pe fondul evenimentelor din 1989 (caderea zidului Berlinului urmata de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp dupa ce Comunitatea Europeana a aprobat Actul Unic vest-european, Jacques Delors, pe atunci presedinte al Comisiei Europene, a dat publicitatii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice si Monetare. La fel ca si Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid in iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemand la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atat de persoanele care considerau ca integrarea este cea mai buna modalitate pentru realizarea unei paci durabile in Europa, cat si de catre persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comertului liber si ale unor rate de schimb stabile. Multi specialisti au considerat euro ca fiind cea mai buna modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internationala regionala, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibila. Odata ce monedele si politicile monetare nationale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea sa fie aduse inapoi.

d. Perioada 1 iulie 1990 - 31 decembrie 1993. Redresarea spectaculoasa a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al negocierilor si deciziilor europene din anii 1989-1992 si a favorizat accelerarea procesului de unificare monetara dupa publicarea Raportului Delors. Prima etapa a Uniunii Economice si Monetare a inceput in luna iulie 1990 si a avut aceleasi obiective ca si cele precizate in Actul Unic, si anume, asigurarea ca vor fi eliminate definitiv toate restrictiile din calea circulatiei bunurilor, serviciilor, fortei de munca si capitalului.

Dorinta de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea si semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992), moment in care Uniunea Monetara a devenit parte a Uniunii Europene. Programul uniunii monetare trebuia sa determine, in trei etape, crearea unei monede unice si a unei banci centrale europene, care sa gireze politica monetara a tarilor interesate, in coordonare cu bancile centrale nationale.

Mecanismul Ratelor de Schimb, asa cum a fost conceput, parea sa reprezinte o reusita a aranjamentelor monetare, capabil sa asigure un cadru functional care putea conduce la uniunea monetara. Cu toate acestea, spre sfarsitul anului 1992, Sistemul Monetar European a trebuit sa faca fata celei mai severe crize din istoria sa.

Lira sterlina si lira italiana au parasit sistemul, Grecia nu facea parte din Mecanismul Ratelor de Schimb, peseta spaniola, escudo portughez si lira irlandeza s-au depreciat rapid. Tarile afectate au reintrodus controlul asupra liberei circulatii a capitalului.

Banca Italiei a intervenit prin masuri insuficiente, in septembrie 1992 lira italiana dand din nou semne de slabiciune. Semne de ingrijorare dadea si moneda britanica, in aprilie 1992 lira sterlina atingand cel mai scazut nivel in raport cu marca germana. In septembrie, Banca Angliei s-a angajat intr-o masiva interventie in sustinerea lirei, cheltuind jumatate din rezervele sale valutare, dar masurile nu au avut efectul scontat. Dobanda de refinantare a crescut in mai multe etape atingand 15%, Marea Britanie si Italia parasind Mecanismul Ratelor de Schimb in aceeasi zi, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 5%, lucru realizat de Irlanda ulterior (10% in ianuarie 1993).

Multi analisti au considerat ca turbulentele monetare s-au datorat deciziei Bundesbank de a creste dobanzile pentru a slabi presiunile inflationiste ce decurgeau din costurile reunificarii si din nevoia de a atrage capitaluri pentru finantarea deficitului bugetar. Germania, constienta de presiunile pietei pentru aprecierea marcii, a cerut inca din 1989, o reevaluare a monedei proprii, dar a intampinat refuzul Frantei si Marii Britanii care au argumentat ca o realiniere ar submina increderea in strategia monetara.

Perspectiva pietei unice europene a constrans tarile europene sa puna in practica intr-o maniera progresiva libera circulatie a capitalurilor. A fost evident ca, in absenta controlului miscarilor de capitaluri, speculantii obligau autoritatile monetare sa intervina pe piata, dar rezervele valutare ale unei banci centrale reprezinta putin comparativ cu suma totala disponibila si vehiculata pe pietele valutare. S-a vazut acest lucru in momentul crizei speculative din septembrie 1992 in timpul careia Marea Britanie, cu rata de inflatie mai ridicata decat cea a Germaniei, si-a epuizat jumatate din rezerve, in cateva ore, inainte de a fi obligata sa paraseasca sistemul.

Criza monetara a ajuns la faza finala in august 1993, fiind precedata la data de 29 iulie de decizia de mentinere neschimbata a dobanzii de refinantare de catre Bundesbank. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte tari nu puteau sa procedeze la reducerea ratelor dobanzii datorita rolului esential al marcii germane. Tinta principala a speculatiilor a fost francul francez, deoarece avand o rata ridicata a dobanzii, o recesiune puternica si un somaj ridicat, Franta nu mai putea urma o politica de austeritate. In data de 30 iulie 1993, in pofida eforturilor financiare ale Bundesbank (interventii pe piata de 35 miliarde marci germane), francul francez s-a depreciat puternic in raport cu marca. Alte banci centrale au sprijinit coroana daneza, peseta spaniola, escudo portughez si francul belgian, prin interventii pe pietele valutare.

Pentru a descuraja actiunile speculative si a introduce o componenta de incertitudine, in data de 31 iulie 1993 marjele de fluctuatie au fost largite la ±15% de o parte si de alta a cursurilor pivot neschimbate fata de ±2,25% cat au fost inainte. Datorita dimensiunilor noii marje, Sistemul Monetar European a devenit practic un sistem cu rate flotante.

Cu toate meritele sale indiscutabile, fapt este ca Sistemul Monetar European nu a dus la aparitia unei identitati monetare europene autonome, aceasta in principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Intr-adevar, un 'cos' de monede nu este o moneda unica, fapt dovedit de comportamentele de pe piata valutara si de evolutia ratelor dobanzii, care au fost influentate in permanenta de evolutia monedelor ce compun 'cosul' si nu de cea a unui instrument monetar compact.

Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevarata moneda a Europei a fost nu atat lipsa unor calitati necesare in acest sens, cat absenta unei vointe politice a statelor membre, care, se pare, nu au dorit cu adevarat acest lucru, mai inainte ca impulsul comunitar sa fi intrat intr-o etapa mai avansata de integrare economica si monetara a ansamblului Comunitatii.

O alta observatie critica majora care se poate face in legatura cu functionarea Sistemului Monetar European este ca acesta nu a dus la o coordonare a politicilor monetare si valutare nationale, care sa fie considerata satisfacatoare de toate statele membre. Intr-adevar, dupa cum au declarat in repetate randuri reprezentantii unor state participante, costurile ajustarilor si interventiilor nu au fost egal repartizate.

Cu toate acestea, Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a limitat fluctuatia monedelor din Comunitatea Europeana (cu exceptia Marii Britanii, Spaniei si Portugaliei, care initial au refuzat sa participe), constituind o forma timpurie si, in general, de succes de uniune monetara. Desi nu a creat o moneda unica, el a cantonat monedele participante in zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitatea economica, deschizand calea spre o unificare monetara mai profunda instituita prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht si rigorile monedei unice

Arhitectura Uniunii Economice si Monetare a fost conturata, in principal, prin Tratatul de la Maastricht, elaborat in perioada 9-10 decembrie 1991 si semnat la 9 februarie 1992. Acest document aduce noi modificari si completari celor trei tratate incheiate anterior (CECO - 1952, CEE - 1957, EURATOM - 1957) in domeniul reformei inceputa de Actul Unic vest-european, fiind conceput pe doua parti: prima se refera la Uniunea Economica si Monetara, iar cea de-a doua, la uniunea politica (politica externa si de securitate comuna).

Tratatul de la Maastricht se prezinta ca un document unic, cu o structura complexa, care asociaza elemente eterogene, cuprinzand dispozitii prin care se modifica tratatele originare (titlurile II, III si IV) dar si dispozitii noi ce releva cooperarea interguvernamentala (titlurile V si VI), categorii diferite intre care a trebuit sa se organizeze punti de legatura prin dispozitii comune si finale (titlurile I si VII).[13]

Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un numar de 17 protocoale care fac parte integranta din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE si numai protocolul al 17-lea este anexat la Tratatul asupra UE si la cele trei tratate de constituire a Comunitatii Europene. Din cele 16 protocoale, 11 constituie dispozitii de aplicare a articolelor referitoare la Uniunea Economica si Monetara, si anume: 6 protocoale generale referitoare la statutul Sistemului European al Bancilor Centrale, al Bancii Centrale Europene si al Institutului Monetar European, privilegiile si imunitatile BCE si IME, procedura privind deficitele bugetare excesive, criteriile de convergenta pentru trecerea la faza a treia, ireversibilitatea trecerii la faza a treia; 5 protocoale speciale se refera la diferite state membre - Danemarca (trecerea la cea de-a treia faza, competenta bancii nationale), Marea Britanie (trecerea la faza a treia), Portugalia (regiunile autonome), Franta (teritoriile de peste mare).[14]

Realizarea Uniunii Economice si Monetare, integrarea noilor politici si actiuni comune ca si evolutia competentelor efective ale UE au facut necesara o redefinire a obiectivelor sale. In termenii art. 2 din Tratat, Uniunea Europeana are drept scop sa promoveze:

Ø      o crestere durabila si neinflationista respectand mediul inconjurator;

Ø      un inalt grad de convergenta a performantelor economice;

Ø      un nivel ridicat de utilizare a fortei de munca si de protectie sociala;

Ø      cresterea nivelului si calitatii vietii;

Ø      coeziunea economica si sociala;

Ø      solidaritatea intre statele membre.

Fiind conceput in atmosfera politica produsa de prabusirea comunismului in Europa Centrala si de Est si de reunificarea Germaniei, Tratatul de la Maastricht consfinteste ideea transformarii configuratiei politice a Europei intr-o Uniune, in cursul a trei etape, precizand conditiile care trebuie respectate pe intreg parcursul procesului de transformare. De asemenea, el traseaza sarcina unei cresteri economice neinflationiste, realizarea unui inalt grad de convergenta economica, utilizarea superioara a fortei de munca si un inalt grad de protectie sociala, ridicarea nivelului de trai, intarirea solidaritatii printre tarile membre, a cooperarii economice si sociale.

Pentru atingerea acestor obiective, conform art. 3, tarile membre trebuiau sa coordoneze strans politica lor economica, sa unifice normele lor monetare si valutare, pe care sa le fundamenteze pe stabilitatea preturilor. Mai departe, li se cerea sa apere disciplina finantelor publice si sa urmareasca realizarea echilibrului relatiilor economice externe.

Dispozitiile de detaliu privind instaurarea Uniunii Economice si Monetare sunt cuprinse in titlul II - 'Dispozitii pentru modificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeana', fiind introdus totodata si un titlu nou, titlul VI - 'Politica economica si monetara' (art. 102A la 109M).

Uniunea Economica si Monetara prezinta doua componente: componenta economica (capitolul 1 din Tratat) si componenta monetara (capitolul 2 din Tratat).

Intre politica economica si cea monetara exista o asimetrie, ce apare cu claritate in art. 3A. Politica economica era intemeiata pe 'stransa coordonare a politicilor economice ale statelor membre', deci pe coordonarea politicilor ce raman nationale, in schimb politica monetara trebuia sa conduca la o moneda unica si la definirea si conducerea unei politici monetare si a cursului de schimb unice, care sa asigure stabilitatea preturilor.

Cu privire la politica economica, Tratatul de la Maastricht stipuleaza in art.103 ca aceasta politica sa fie coordonata de Consiliul European, abilitat sa elaboreze proiecte privind marile orientari de politica economica, valabile deopotriva pentru statele care au intrat in uniunea monetara si pentru cele care temporar au ramas in afara ei. Printre altele, instanta comunitara amintita asigura supravegherea evolutiilor economice din toate statele Comunitatii, elaborand principii care erau transmise sub forma de recomandari.

De asemenea, in art. 103A era prevazuta crearea unui mecanism de ajutorare financiara a tuturor statelor membre aflate in dificultate din cauza unor dezastre naturale sau a altor evenimente pe care nu le pot controla.

O atentie speciala este acordata politicii bugetare (art. 104, 104A, 104B, 104C si Protocolul asupra procedurii privind deficitele excesive), avand in vedere caracterul destabilizator al unui deficit prea mare al bugetului unui stat membru. Era prevazut un maxim admisibil al deficitului bugetar, fiind stabilite sanctiunile aplicate in cazul incalcarii disciplinei bugetare. Conform art. 104C si 109E, acestea nu au fost expres mentionate pentru etapa a doua a Uniunii Economice si Monetare, insa nu era exclusa posibilitatea recurgerii la sanctiuni in etapa a treia.

Sintetizand, se poate spune ca obiectivul global al politicii economice consta in a impune statelor membre, prin persuasiune sau prin constrangere, sa asigure convergenta economiilor lor de asa maniera incat sa permita conducerea politicii monetare in special in vederea trecerii la faza a treia, aprecierea urmand sa fie facuta dupa criterii precise.

O mare importanta se acorda, cum este si firesc, politicii financiare ca factor constructiv sau destructiv al stabilitatii. In aceasta privinta, art. 104 din Tratat interzice, inca din etapa a doua, finantarea de catre banci a deficitului bugetar. Interdictia este totala atat din punctul de vedere al acoperirii financiare, cat si al acordarii de garantii pentru obtinerea de credite nebancare. In schimb, in cazuri bine determinate, se pot acorda facilitati de acoperire a deficitelor bugetare prin mecanismul pietelor financiare.

O alta parte a Tratatului de la Maastricht prevede principiile care urmau sa fie aplicate in politica monetara a tarilor membre. Conform art. 105, 105A, 106A din Tratat, aceste principii se bazeaza pe infrastructura institutionala existenta sau creata ulterior, si anume: Bancile Centrale Nationale, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC); Banca Centrala Europeana (BCE), emitenta a monedei unice europene; Consiliul, organ de legatura intre Banca Centrala Europeana si Bancile Centrale Nationale. Statutul SEBC face obiectul unui protocol anexat la Tratat, in care se precizeaza functiile sistemului si ale componentelor sale.

In art. 5 din Statutul SEBC se stabileste explicit ca obiectivul principal al SEBC este mentinerea stabilitatii preturilor, bancile centrale nationale trebuind sa sprijine politicile economice generale ale uniunii monetare, actionand in concordanta cu principiile unei economii de piata cu libera competitie. Misiunile sale fundamentale constau in definirea si punerea in aplicare a politicii monetare in cadrul Comunitatii, detinerea si gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre, promovarea bunei functionari a sistemelor de plati, asigurarea stabilitatii sistemului financiar etc.

Conform art. 106 din Tratat, Banca Centrala Europeana are personalitate juridica, inlocuind Institutul Monetar European la inceputul celei de-a treia faze. Au fost statuate principii organizatorice, respectiv criterii de expresie a gradului de independenta a bancilor centrale si a BCE. In baza art. 107, normele aprobate au drept scop excluderea oricarei posibilitati de interventie si influenta a guvernelor asupra politicii monetare a Sistemului European al Bancilor Centrale.

In art. 108 era prevazuta, de asemenea, obligativitatea fiecarui stat membru de a asigura armonizarea legislatiei nationale, inclusiv a statutului bancii centrale, cu prevederile Tratatului si cu Statutul SEBC.

Politica monetara se realizeaza in paralel cu cea economica de catre institutiile comunitare si de organe specifice avand putere de decizie la nivelul Uniunii Europene. Conform art. 109M, pana la inceputul etapei a treia, fiecare stat membru trebuia sa trateze politica sa de schimb ca pe o problema de interes comun.

De la inceputul fazei a treia, valoarea ECU a fost fixata in mod irevocabil in baza art. 109L, Consiliul, la propunerea Comisiei si dupa consultarea BCE, stabilind rata de conversie intre monedele nationale si ECU si adoptand masurile necesare introducerii rapide a monedei unice in statelele participante.

Partea din Tratatul de la Maastricht referitoare la problemele monetare, valutare si financiare este cea mai cuprinzatoare si mai adancita dintre toate celelalte texte. In acest sens sunt preluate principalele orientari trasate prin Raportul Delors, Tratatul fixand doua date pentru moneda unica: 31 decembrie 1997, cel mai curand, si 1 ianuarie 1999, cel mai tarziu.

Procesul de unificare monetara prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis in mod egal tuturor tarilor semnatare. Intr-adevar, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat in anul 1957 de numai sase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor tarilor implicate. Cu toate acestea, exista unele dispozitii care permit ca, in practica, uniunea sa fie realizata in mai multe etape, dupa un anumit program si imbracand un caracter comunitar. De altfel, expresia 'in conditiile si potrivit ritmurilor prevazute in tratat' (art. 3A) releva ideea de progresivitate.

Asadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenta in trei faze, astfel:

Faza I (1992-1993), ca prima etapa, aflata deja in derulare in momentul semnarii Tratatului (a inceput in iulie 1990), a ramas rezervata infaptuirii depline a Pietei unice, a liberei circulatii a capitalurilor (art. 73B, 73H) si intensificarii coordonarii politicilor monetare si economice ale statelor membre (art. 109C). Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului ca aceasta coincidea cu data intrarii in vigoare a Directivei privind libera circulatie a capitalurilor in Uniunea Europeana (Directiva Consiliului nr. 361 din 24 iunie 1988).

Faza a II-a (1994-1997 sau 1994-1999), prevazuta sa inceapa la 1 ianuarie 1994 conform art. 109E, s-a caracterizat printr-o coordonare mai stransa a politicilor economice si o accentuare a disciplinei bugetare, realizata indeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entitatilor publice prin credite acordate de bancile centrale.

De asemenea, a fost prevazuta crearea Institutului Monetar European (art. 109F si Protocolul asupra Statutului Institutului), infiintat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui la o mai buna coordonare a politicilor monetare in Europa si de a asigura tranzitia spre Banca Centrala Europeana, Sistemul European al Bancilor Centrale si moneda unica. Acest sistem se baza pe modelul german, in care Bundesbank decidea politica monetara pusa apoi in practica de bancile centrale ale landurilor.

Aceasta etapa a fost mai putin ambitioasa in plan institutional decat Raportul Delors, insa Tratatul prevedea ca ea trebuia parcursa astfel incat, pana la sfarsit, Banca Centrala Europeana sa dispuna de toate mijloacele tehnice si procedurale necesare pentru intrarea sa in functiune.

Faza a III-a (incepand cu 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999) a fost definita ca momentul in care se infaptuieste faza finala a Uniunii Economice si Monetare, in care intra numai tarile care indeplinesc criteriile de convergenta. Caracteristicile acestei perioade sunt:

fixarea irevocabila a ratelor de schimb (31 decembrie 1998);

implementarea unei politici monetare unice, bazata pe stabilitatea preturilor;

introducerea monedei unice, prin inlocuirea rapida a monedelor nationale ale statelor participante cu euro (1 ianuarie 1999).

Cel mai tarziu la 31 decembrie 1996, Consiliul, reunit la nivelul sefilor de stat si de guvern, trebuia sa decida daca conditiile necesare trecerii la etapa a treia erau indeplinite de o majoritate calificata a statelor membre (minim 7). In cazul unui raspuns negativ se amana trecerea la etapa a treia pana la 1 ianuarie 1999, conform art. 109J.

Acele tari care nu au indeplinit conditiile necesare la data demararii etapei a treia au facut obiectul unor derogari, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicandu-li-se dispozitiile referitoare la politica monetara si la sistemul de sanctiuni al deficitelor excesive in baza art. 109K.

Marea Britanie si Danemarca si-au rezervat, in cadrul unor protocoale speciale, dreptul de a nu participa la Uniunea Economica si Monetara la inceputul celei de-a treia faze. Protocolul asupra anumitor dispozitii referitoare la Marea Britanie recunoaste acesteia dreptul de a nu se angaja sa treaca in faza a treia decat printr-o decizie distincta in acest sens a guvernului si a parlamentului sau. Celalalt protocol permitea Danemarcei sa supuna acest angajament organizarii unui referendum, avand in vedere ca in Constitutia acestei tari erau surprinse dispozitii susceptibile sa faca necesar acest lucru.

Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice si Monetare, anexat la Tratat, subliniaza 'caracterul ireversibil' al drumului Comunitatii spre unificarea monetara.

Principiul ireversibilitatii procesului de unificare monetara rezulta din:

fixarea unei scadente (1 ianuarie 1999) pentru inceperea celei de-a treia etape;

respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ('opting out') care ar fi permis unei tari sa nu participe la faza finala, dar sa ramana in continuare membra a Uniunii Europene (exceptie au facut Danemarca si Marea Britanie);

modalitatea de trecere la faza a treia, care era conditionata de indeplinirea unor criterii de convergenta foarte precise (art. 109 I):

rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% performanta celor mai bune trei economii ale Comunitatii;

deficitul bugetar sa reprezinte cel mult 3% din PIB;

datoria publica sa se situeze la cel mult 60% din PIB;

sa se respecte marjele de fluctuatie restranse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar European, fara sa se fi procedat la devalorizari in ultimii doi ani;

rata anuala a dobanzii pe termen lung sa fie cu cel mult 2% mai mare decat media ratelor de dobanda din statele care au realizat cele mai bune performante in materie de stabilitate a preturilor.

Al treilea principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al 'monedei unice' presupune, spre deosebire de principiul 'monedei comune', emisiunea unei monede europene ca o noua moneda cu putere circulatorie legala.[15] Aceasta este emisa de Banca Centrala Europeana, initial prin preschimbarea depozitelor in diverse monede nationale existente in conturile deschise pe numele bancilor centrale nationale, iar apoi prin operatiuni proprii.

Ideea 'monedei comune' a fost respinsa, in pofida relansarii sale in iunie 1990 de catre Guvernul britanic si a faptului ca a avut si numerosi alti adepti, care credeau ca in modul acesta poate fi salvata o anumita suveranitate monetara. Motivatia a avut la baza discutiile si analizele efectuate care au permis clarificarea unei conditii esentiale ce trebuie indeplinita pentru ca 'moneda comuna' sa permita mentinerea unei anumite autonomii a politicilor monetare nationale: necesitatea ca monedele europene sa aiba cursuri de schimb flotante, atat una fata de alta, cat si fata de etalonul comun.

Dar tarile europene doreau cursuri valutare absolut fixe si stabilite in mod ireversibil, fapt dovedit si de forma in care a fost adoptat Tratatul de la Maastricht, care prevedea instaurarea unei asemenea situatii in ultima faza a procesului de unificare monetara. Ca urmare, singura solutie ramasa a fost acceptarea monedei unice, care a inlocuit monedele nationale ale statelor participante.