Consecintele emisiunii inflationiste de moneda

Consecintele emisiunii inflationiste de moneda

Finantarea monetara a economiei, pe baza creatiei monetare excedentare, genereaza o serie de efecte importante, considerate preponderent negative, cu impact perturbator asupra economiilor nationale. Scopul principal al monetizarii deficitului bugetar ramane obtinerea de venituri suplimentare la dispozitia guvernului, iar consecintele depind in mare masura si de gestionarea ulterioara a acestor fonduri.

Folosirea veniturilor din emisiunea excedentara de moneda in scopuri productive poate, daca nu evita, cel putin ameliora efectele nefaste ale acestui tip de finantare a deficitelor bugetare, reprezentand uneori chiar o modalitate de impulsionare a dezvoltarii economice, atata timp cit emisiunea suplimentara se face in cadrul anumitor limite.

Totusi, monetizarea deficitelor bugetare este indisolubil legata de inflatie, ce genereaza la randul ei atat efecte pozitive (incurajarea investitiilor, o anumita rata de crestere economica), cat mai ales efecte nefaste binecunoscute (cresterea preturilor, scaderea puterii de cumparare, reducerea consumului privat, nemultumiri sociale, fuga de lichiditati, incertitudinea in mediul de afaceri etc.), mai ales daca se obtine amplificarea unui fenomen inflationist deja existent. Alte consecinte notabile ale finantarii monetare a deficitelor bugetare, strans legate de fenomenul inflationist, precum si ale folosirii resurselor astfel obtinute pentru cheltuieli neproductive pot fi o rata mai ridicata a somajului, instabilitatea si deprecierea monedei nationale, cresterea exporturilor, scaderea importurilor et 919b15j c.

Estimarea contributiei veniturilor din seigniorage si a limitelor acestora

Evolutia deficitelor curente ridica semne de intrebare privind masura in care ea este sustenabila din punct de vedere macroeconomic, avand in vedere optiunile posibile: calibrarea cheltuielilor la nivelul veniturilor; mentinerea deficitului si finantarea prin creatie monetara; mentinerea deficitului si finantarea prin imprumut pe piata interna sau externa.

Finantarea deficitului prin emisiunea monetara, inseamna de fapt finantare prin seigniorage, care din punctul de vedere al populatiei reprezinta reducerea valorii reale a banilor datorita inflatiei. Masurat prin modificarea in termeni reali a bazei monetare, volumul seigniorage-ului ce poate fi obtinut de guvern de la public depinde de cererea de bani; este stiut insa ca aceasta descreste pe fondul unei rate inalte ale inflatiei, limitand posibilitatea de finantare a deficitului pe aceasta cale.

Venitul obtinut prin tiparirea de bani este denumit seigniorage. Matematic, seigniorage (S) este dat de:

S = DMt / P

sau

S = m m,

unde m DMt / Mt (cresterea nominala a stocului de bani).

Astfel, seigniorage-ul este definit ca modificarea in echilibrul nivelului nominal al banilor detinuti de public (DMt) exprimata in termenii nivelului preturilor (P) sau echivalent, rata de crestere procentuala a stocului de bani in termeni nominali (m) inmultita cu stocul real de bani: m = M / P. Pentru a avea o dimensiune cantitativa a seigniorage-ului, o asemenea marime este in mod obisnuit determinata ca pondere in PIB, St. Astfel, St este definita ca:

St = DMt / GDPt,

 unde GDPt este PIB -ul nominal.

Veniturile obtinute de guvern Sg, vor fi mai mici si vor reflecta numai cresterea bazei monetare sau a "banilor tari" (H):

Sg = DH / P

sau

Sg = b ( H / P ),

unde b DH / H, reprezinta cresterea procentuala in baza monetara.

Seigniorage, Sg, poate fi descompus in componenta "seigniorage pur" (h), ce este dorita de public si in componenta "taxa pe inflatie" (p h), care, din punctul de vedere al publicului, este o reducere a valorii reale a banilor determinata de inflatie, data de relatia: 

Sg = h + p h,

unde h = H / P.

Sgt = Dht + DPt / Pt*ht-1. 

Expresia este utilizata in masurarea deficitului fiscal nominal si real si a celui cvasi-fiscal ca seigniorage colectat de banca centrala, egal cu seigniorage (Sgt), mai putin dobanda platita pentru rezervele bancilor comerciale.

Tabelul urmator reflecta procentul seigniorage-ului si taxei pe inflatie in Romania, in perioada 1992-1999:

Datele pentru Romania prezentate in tabel releva ca seignorage-ul, ca sursa de finantare a deficitului, a fost caracteristic primilor ani ai tranzitiei cand guvernul a obtinut un volum relativ mai mare fata de anii ulteriori. Nivelul seignorage-ului a fost mult mai inalt in anii cu inflatie ridicata (de 3 cifre), respectiv 1992, 1993, 1997. Tendinta puternic descrescatoare a acestui indicator in ultimii ani a permis inscrierea lui in limite apropiate de cele realizate in timpuri normale in economiile de piata, respectiv 1-1,5 la suta. De mentionat este faptul ca adoptarea Legii nr.101/1998, ce consacra independenta bancii centrale si stipuleaza ca obiectiv fundamental al acesteia asigurarea stabilitatii preturilor, a constituit un factor deloc neglijabil in limitarea accesului guvernului la finantarea prin seigniorage. Tendinta de crestere a nivelului acestuia in prima jumatate a anului 1999 este legata, fara indoiala, de nevoia stringenta de lichiditate a bancilor aflate in procesul de restructurare (BANCOREX si Banca Agricola) si de eforturile depuse de banca centrala de a preveni o criza de sistem. Preluarea ulterioara la datoria publica, prin emiterea de titluri de stat in valoare de 6617 miliarde lei si circa 246 milioane dolari, a venit sa reglementeze acest proces de finantare a deficitului. Pe de alta parte, scaderea veniturilor din seigniorage si din taxa pe inflatie indica gradul inalt de demonetizare de care sufera economia romaneasca in ultimii ani.

In plus, in perioadele unei politici monetare stranse, nivelul seigniorageului a scazut ca rezultat al cresterii economice care decelereaza viteza de expansiune a bazei monetare. Aceasta, in schimb, inseamna ca o larga portiune din deficit trebuie sa fie finantata prin cresterea datoriei. Un deficit mic ce necesita a fi finantat prin datorie inseamna ca autoritatile monetare accepta mai multa inflatie. In fapt, intrebarea este cine determina cat de larg poate fi seigniorage-ul.

Problema este ca banca centrala trebuie sa aleaga intre ajustarea inflatiei prezente printr-o politica monetara "tare" sau ajustarea inflatii viitoare printr-o politica monetara "lejera". In fapt aceasta se transmite in nevoia unei coordonari a politicii monetare cu autoritatea fiscala.

In afara de acestea, scaderea veniturilor din seigniorage si taxa de inflatie, duc la nivele ridicate de demonetizare care afecteaza economia romaneasca de cativa ani. Procesul lent de remonetizare si adancime financiara, cu mult sub nivelurile inregistrate in Polonia, Slovacia, Ungaria, conduc la ideea ca nivelul de 3% al ponderii deficitului in PIB prevazut in criteriile de convergenta pentru aderare la Uniunea Europeana poate fi inadecvat, nivelul permisibil, sau care asigura siguranta din punct de vedere monetar fiind probabil mult mai scazut. Rezistenta la inflatia inalta a populatiei si agentilor economici, eliberati de iluzia banilor, determina guvernele sa apeleze la surse alternative de finantare, in general, prin majorarea datoriilor. Totusi, utilizarea taxei pe inflatie este preferabila cresterii datoriei, atata timp cat inflatia ramane la nivele moderate. Dornbusch si Fisher argumenteaza (intr-o lucrare din 1992) ca, in general, costul reducerii rapide a inflatiei la nivele moderate (ex. 20%) poate fi mai mare decat beneficiile, mai ales in situatii de instabilitate financiara .

Inflatia si efectele sale

Pe termen scurt, inflatia poate sa aiba unele efecte pozitive, ca, spre exemplu, incurajarea investitiilor, a cresterii activitatii economice, o anumita atenuare a somajului etc.

In primele doua decenii postbelice se acreditase teza in jurul careia se realizase un anume nonsens, conform caruia la o marime data a inflatiei, la un anumit puseu inflationist se obtine sau urma sa se obtina, daca nu interveneau alti factori perturbatori, o anumita rata de crestere economica. Aceste corelatii cantitative aveau drept suport teoretic conceptia ca inflatia controlata si moderata poate si trebuie sa invioreze conjuctura economica, sa rezolve partial criza recesionista.

Aceasta relatie era si este suportul teoretic al ideii de crestere economica neinflationista, respectiv al unui efect de antrenare multiplu pozitiv al inflatiei asupra dinamicii economice. Deci, cresterea economica neinflationista a semnificat si semnifica inflatie moderata (si controlata de guverne si de alti factori de decizie macroeconomica), insotita de o rata de crestere relativ inalta, oricum mai inalta decat rata inflatiei.

Din punctul de vedere al cresterii economice neinflationiste, monetaristii occidentali considerau ca o inflatie moderata si controlata de institutiile bancare constituie raul cel mic, comparativ cu alte disfunctii ale cresterii economice cum sunt somajul cronic si de masa, recesiunea, criza economica etc., inflatia moderata fiind considerata un rau necesar al cresterii economice.

Inflatia ca stare de dezechilibru economic este insa preponderent negativa, avand numeroase consecinte asupra populatiei, agentilor economici si asupra mersului de ansamblu al economiei.

Inflatia atrage dupa sine scaderea puterii de cumparare a populatiei. La un volum dat al veniturilor banesti ale acesteia, sau in conditiile majorarii lor sub nivelul ratei de crestere a preturilor, se micsoreaza cantitatea de bunuri si servicii ce pot fi cumparate, se reduce nivelul consumului pentru cea mai mare parte a populatiei. In mod deosebit, sunt afectate persoanele cu venituri mici si fixe. Cresterea generala a preturilor este potrivita drept cauza unor reduceri nedorite ale salariului real, ale venitului real, in general.

Se considera ca persoanele in varsta sunt mai vulnerabile la inflatie decat tinerii si in sensul ca prin marirea preturilor le este afectata puterea de cumparare a economiilor de o viata, economii destinate finantarii consumului lor, dupa pensionare. Pensionarii detin mai multe active nominale (in total patrimoniu) care sunt mai vulnerabile in fata procesului inflationist (chiar daca unele ajutoare sociale si rente sunt de regula indexate, pierderea tot ramane).

In contracte diferite, fiecare membru al societatii si agent economic este si debitor si creditor, ceea ce face ca fiecare sa beneficieze de pe urma inflatiei in postura de debitor si sa piarda in cea de creditor: rezultatul final depinde de raportul dintre cele doua ipostaze. In conditii de inflatie moderata preturile cresc adeseori mai repede decat salariile. Ca atare, inflatia determina si redistribuire de venituri in favoarea detinatorilor de capital si a celor care obtin venituri din profit la dauna salariatilor.

Daca impozitele si taxele nu sunt indexate, platitorii acestora isi diminueaza povara fiscala, dupa cum si obligatiile statului pentru datoria publica neindexata sunt diminuate.

O alta consecinta a inflatiei o reprezinta redistribuirea de venituri si de avutie; prin intermediul preturilor ridicate, o parte a veniturilor cumparatorilor de marfuri este preluata de catre vanzatorii de marfuri sau prestatorii de servicii. Este stimulata inclinatia spre consum si este descurajata inclinatia spre economisire, mai ales cea pe termen lung; subiectii economici sunt mai mult incitati sa cheltuiasca resursele banesti disponibile, a caror putere de cumparare scade pe masura trecerii timpului.

Deprecierea banilor genereaza 'fuga' de lichiditati si preferinta pentru plasarea disponibilitatilor banesti in bunuri durabile neproductive. Inflatia introduce un grad sporit de incertitudine in mediul de afaceri: intreprinzatorii nu se lanseaza in proiecte de investitii ample si de lunga durata, cu risc ridicat. Ei prefera investitii cu orizont scurt si risc redus. Inflatia persistenta si generalizata in timp inhiba procesul de economisire si de investitie transformand un numar mare de intreprinzatori in speculatori care azi cumpara mai ieftin pentru a vinde maine mai scump; activitatea de productie este sacrificata in favoarea operatiunilor comercial-speculative, procesele de economisire si investitionale sunt inhibate. Totodata, deprecierea monedei nationale determina neincrederea participantilor la schimburilor internationale, o moneda slaba fiind si un indicator al situatiei economice precare a unui stat.

Cresterea economica stagneaza sau inregistreaza regrese cu o intreaga pleiada de consecinte negative: somaj, deficit bugetar, cresteri si mai substantiale de preturi, deficite ale balantei de plati, climat social-politic nefavorabil, scaderi evidente si substantiale ale nivelului de trai si calitatii vietii pentru categorii largi ale populatiei, numeroase falimente in randul firmelor mici si mijlocii, marginalizarea clasei de mijloc, mergandu-se pana la ample procese de dezagregare a vietii si relatiilor economice. Economia in ansamblul sau devine mai instabila, fragila la socurile externe si la relatiile de interdependenta pe care le genereaza diviziunea nationala si internationala a muncii .