Politica bugetara

Politica bugetara

Intr-o economie bazata exclusiv pe piata, exista un singur protagonist al guvernarii economice - piata, ea fiind cea care aloca resursele in economie, in conformitate cu cererea si oferta, cu interesele participantilor (ofertanti si solicitanti), asigurand si rolul de distribuire si stabilizare, fara alte corectii exterioare din partea altor decidenti. In realitate, este practic imposibil sa existe o economie bazata exclusiv pe piata, si cvasitotalitatea economiilor moderne de astazi sunt economii mixte, adica combinatii de politici publice si "politici de piata".

Politica publica are ca protagonist factorul politic, care isi aroga dreptul si obligatia ca, prin intermediul bugetului de stat (a impozitelor si cheltuielilor publice), sa corijeze (sa ajusteze) politica pietei. Relatia dintre politica publica si politica pietei in cadrul economiei este de genul urmator: nu poate exista politica publica in lipsa politicii pietei; numai aceasta din urma creeaza premise si fundament pentru aplicarea diferitelor tipuri de politica publica. Daca insa pol 151j98b itica publica se extinde prea mult, acaparand tot mai mult din rezultatele politicii pietei, se poate ajunge, in cele din urma, la subminarea bazei de existenta a politicii publice prin inhibarea politicii pietei.

Politicile publice exista si se manifesta in viata sociala si economica pentru ca exista o piata a acestora, adica o cerere si o oferta de politici publice. Cererea de politici publice este legata indeosebi de existenta bunurilor publice (colective), efectelor externe (externalitatilor), monopolul natural (situatia unei piete in care o firma poate produce la costuri mai mici decat celelalte firme de acelasi profil), inegalitatilor in domeniul veniturilor personale, necesitatii de informare si asigurare impotriva riscului a cetatenilor.

Oferta de politici publice vine din partea politicienilor, este asigurata de catre administratia publica, si vizeaza : asigurarea normelor de drept, reglementarea deciziilor private de alocare si functionare a pietei, subventionarea activitatii economice, subventionarea venitului (garantarea venitului minimal), producerea de bunuri si servicii publice etc.

Politica bugetara consta in folosirea cheltuielilor publice si a fiscalitatii pentru a influenta variabilele macroeconomice. Politica bugetara impreuna cu politica fiscala, componente ale politicii financiare, dar si a celei economice, reprezinta ansamblul coerent de instrumente pe care le are la dispozitia sa statul pentru a modela activitatea economica. Cu ajutorul unor stimuli financiari, politica bugetara incearca sa influenteze deciziile indivizilor, gospodariilor, intreprinderilor in sensul dorit infaptuirii politicii economice si politicii sociale. Decidentii publici dispun de o diversitate mare de intrumente : cumparari de bunuri si servicii, prestatii sociale, subventii etc.

Autoritatea publica in stabilirea politicii bugetare are de ales intre :

a modifica cheltuielile bugetare fara a schimba marimea veniturilor din impozite;

a modifica veniturile fiscale fara a modifica cheltuielile bugetare;

a modifica simultan atat veniturile fiscale, cat si cheltuielile bugetare.

Complexitatea si eficacitatea interventiilor bugetare sunt determinate si influentate de posibilele reactii ale celor influentati de ele, in special cele ale agentilor economici. Astfel, operatiunile bugetare permit sa se actioneze asupra economiei, insa sunt posibile reactii ale agentilor economici care pot afecta situatia bugetara.

Functiile politicii bugetare sau ale bugetului public sunt urmatoarele :

- functia de alocare a resurselor (corijarea echilibrelor partiale prin interventia statului);

- functia de stabilizare conjuncturala (corectarea echilibrului general prin interventia statului);

- functia de repartitie a resurselor (corectarea dinamicii pietei si evitarea cresterii discrepantei dintre veniturile mici si cele mari prin interventia statului).

A. Functia de alocare a resurselor

Piata determina o alocare optima a resurselor doar in masura in care producatorii, comerciantii si consumatorii suporta in intregime costul total al produselor pe care le fabrica, le cumpara si le consuma. In fapt, este aproape imposibil ca intr-o piata nereglementata costurile ocazionate sa fie integral costuri interne, deoarece presiunile concurentei fac necesara externalizarea lor ori de cate ori acest lucru este posibil.

Functia de alocare a resurselor defineste alocarea resurselor intre sectorul pietei si sectorul public si determina productia de bunuri si servicii publice. Spre deosebire de un bun privat, care are proprietatea ca fiind consumat de cineva oricine altcineva este exclus de la posibilitatea de a-l consuma, bunul public pur este un bun care are ca proprietate faptul ca daca o persoana consuma din acest bun nu diminueaza consumul din acel bun pentru nicio alta persoana.

Dar cum beneficiile din folosirea bunurilor publice sunt disponibile pentru toti membrii societatii, iar acestia, in calitate de consumatori, nu se ofera in mod voluntar sa plateasca furnizorilor pentru aceste bunuri, este nevoie de interventia statului intre producatori si consumatori pentru furnizarea bunurilor publice. Altfel spus, utilitatea ce rezulta din consumul de bunuri publice, cu sau fara folosinta obligatorie, nu poate sa fie diferentiata dupa utilizatori, ceea ce obliga statul sa finanteze aceste bunuri prin impozite si/sau taxe impuse indivizilor.

O mare parte din bunurile pur publice sunt oferite deci prin intermediul bugetului public. Acest sistem de alocare a resurselor din economie (societate) poate fi considerat, in general, ca proces de alocare in afara pietei. Furnizarea bunurilor publice prin intermediul bugetului nu implica totusi productia publica a acestor bunuri. Sectorul public poate sa subcontracteze productia bunului cu un producator privat. Decizia sectorului public de a produce el insusi bunul public sau de a subcontracta productia acestuia depinde de ; (1) dorinta de a mentine un control strict asupra calitatii bunului (serviciului) ; (2) considerarea productiei bunului/serviciului in sectorul privat ca fiind indezirabila.

Problema principala cu care se confrunta statul in indeplinirea rolului de alocare a resurselor este aceea de a determina cat de multe bunuri si servicii publice trebuie sa furnizeze. Dificultatea deciziei privind cantitatea si calitatea unui bun public ce trebuie furnizat incepe cu stabilirea contributiei pe care trebuie sa o plateasca un anumit consumator. Din aceasta cauza este nevoie de o tehnica diferita de alocare a ofertei de bunuri publice si a costurilor de acoperire a acestora. Aceasta tehnica utilizata pe pietele bunurilor publice este procesul politic - adica castigarea puterii de decizie in stat prin recurgerea la mecanismul votului - care constituie inlocuitorul mecanismului pietei. Rezultatul obtinut in alocarea resurselor prin procesul (mecanismul) politic (al votului), desi nu multumeste pe toata lumea, intr-o democratie cu economie de piata se pare ca este o solutie destul de eficienta, daca nu si unica.

Pentru acoperirea costului bunurilor publice alocate, statul recurge la impozite care, desi pot induce distorsiuni in mecanismul pietei, raman totusi un instrument indispensabil de finalizare procesul alocarii resurselor in economie.          

B. Functia de repartitie a resurselor

Aceasta functie, cunoscuta si ca functie de redistribuire, urmareste sa corecteze inegalitatile rezultate in urma unei repartitii (distributii) functionale (a veniturilor primare). In urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate in venituri finale disponibile dupa prelevarea impozitelor si cotizatiilor sociale de catre stat si dupa efectuarea de catre acesta a transferurilor de venituri. Aceasta redistribuire poate fi asigurata si prin furnizarea de catre sectorul public a bunurilor si serviciilor publice.

In absenta unei politici private de coordonare a actiunilor de redistribuire a venitului in favoarea celor mai putin norocosi (saracilor sau celor cu venituri mici), statul se afla intr-o pozitie favorizanta pentru a intreprinde masuri pe scara larga (nationala) in cadrul unei politici coordonate de redistribuire. El are si posibilitatea cunoasterii structurii populatiei in privinta veniturilor si a averilor, dar are si mijloacele financiare necesare sustinerii programelor de sprijinire a celor defavorizati (impozite si taxe). Pe de alta parte, statul poate sa corecteze anomaliile legate de distributia venitului ocazionate de imperfictiunile pietelor factorilor de productie.

Problema care se pune - inca neclarificata - este daca statul are rolul de a furniza in mod direct bunurile si serviciile publice sau daca, in scopul redistribuirii, trebuie sa cumpere de pe piata bunuri si servicii in cantitatea si calitatea ce le-ar satisface preferintele. Impotriva ultimei cai exista doua argumente : primul, ca oamenii, daca li se da libertatea aceasta, nu vor alege, dupa toate probabilitatile, o cantitate corespunzatoare din aceste bunuri si servicii (educatie sau asistenta sociala, de exemplu) ; al doilea, ca statul va prefera sa aiba un anumit control asupra calitatii si pretului acestor bunuri si servicii, deoarece prezinta importanta pentru bunastarea generala.

Trebuie insa subliniat faptul ca redistribuirea veniturilor in societate prin interventia statului este limitata de cel putin doi factori : (1) posibilitatile limitate ale resurselor financiare folosite pentru redistribuire, date de masa impozabila nationala si de presiunea fiscala suportabila si (2) costul eficientei impus de redistribuire.

C. Functia de stabilizare conjuncturala

Din punct de vedere istoric, cea mai recenta si, in unele privinte, cea mai importanta functie a statului (politicii sale bugetare) este cea de stabilizare a economiei, adica sprijinirea economiei private pentru a realiza atat folosirea deplina a resurselor, cat si un nivel stabil al preturilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmareste (incearca) sa realizeze un compromis rezonabil intre doua obiective, adesea conflictuale : folosirea deplina a fortei de munca (reducerea somajului) si o inflatie moderata. In acest sens, statul utilizeaza instrumentele politicilor monetare si fiscale in incercarea de a restaura echilibrul economic.

Inspirata in mod direct din teoriile keynesiene, politica de stabilizare a fost mult utilizata in tarile occidentale dezvoltate, dupa cel de-al doilea razboi mondial si pana la inceputul anilor 1980. Ea s-a concretizat in incurajarea cererii, cand somajul devenea semnificativ, si in reducerea cererii, cand inflatia devenea amenintatoare. Odata cu Marea Criza Financiara Mondiala, declansata in 2007 in SUA, politica de stabilizare a cunoscut un reviriment de mare amploare si intensitate, precum si abordari noi ale statului in interventia sa pentru salvarea sistemelor financiare nationale si a celui mondial pentru a nu da ocazia ca aceasta criza sa duca la prabusirea a economiei mondiale.

Politica de stabilizare poate sa esueze din doua motive principale. In primul rand, exista mari dificultati practice ale transpunerii in viata a acesteia, mai ales din cauza unei insuficiente informatii (actiunile se iau inainte de a cunoaste rezultatul acestora, rezultat ce poate fi influentat de numerosi factori perturbatori). In al doilea rand, se sustine ca tendinta de a incerca mentinerea somajului sub nivelul pietei conduce inevitabil la inflatie accelerata.