Finantarea politicilor de dezvoltare locala

finantarea POLITICIlor DE dEZVOLTARE LOCALA

modalitatile de finantare a activitatilor locale

Finantele locale vizeaza impletirea disponibilitatilor publice cu cele private in vederea realizarii obiectivelor politicilor de dezvoltare locala/regionala.

Prin finantarea politicilor de dezvoltare locala trebuie sa intelegem nu numai sprijinul financiar acordat de colectivitatile locale intreprinderilor, ci mai ales problema resurselor de care dispun aceste colectivitati locale.

In tarile membre ale Uniunii Europene recunoasterea rolului economic al colectivitatilor locale nu a reprezentat un transfer de competente din partea statului si ca urmare nu a fost insotita de o compensatie financiara din partea acestuia.

In ceea ce priveste Romania, procesul de dezvoltare locala presupune o politica interventionista din partea autoritatilor publice centrale si locale, resursele bugetare publice constituindu-se in principala sursa de finantare; doar atunci cand se epuizeaza modalitatile de finantare publica, se apeleaza la finantarea particulara cum ar fi contractarea de imprumuturi publice de catre colectivitatile locale.

Principalele surse de venituri ale bugetelor locale constau in:

a)      impozite[1] si taxe locale avand aceleasi baze de impozitare cu impozitele centrale, dar pentru care autoritatile locale au dreptul de a stabili nivelul cotelor aplicate;

b)      impozite si taxe[2] locale ale caror baze de impozitare sunt separate de cele ale autoritatilor centrale; in acest caz, intre cele doua niveluri administrative se impart bazele de impozitare asupra carora se aseaza impozitele, astfel ca o anumita baza de impozitare este utilizata fie de stat, fie de autoritatea locala;

c)      impartirea impozitului intre bugetul central si local (asa numitele cote defalcate din impozitele centrale) conform unui sistem de impunere unitar pe teritoriul tarii, regulile si cotele ce urmeaza sa revina fiecarui impozit fiind stabilite de autoritatea centrala;

d)      transferuri ale unor venituri de la bugetul central la cel al autoritatilor locale, in scopul echilibrarii bugetului local;

e)      imprumuturile la care apeleaza autoritatile locale.

In literatura de specialitate, in ceea ce priveste semnificatia impozitelor si taxelor locale, parerile sunt impartite, astfel unii autori apreciaza ca o prelevare care alimenteaza bugetul local poate fi considerata ca impozit/taxa local(a), doar in masura in care autoritatea locala decide asupra bazei de impozitare, a marimii cotei aplicate, a categoriilor si ariei de platitori. Aceasta situatie nu este regasita ca aplicabila decat foarte rar in sistemele internationale. Cea mai mare parte a impozitelor si taxelor incasate la bugetul local sunt stabilite de autoritatea centrala, care decide asupra bazei de impozitare, a platitorilor vizati, a termenelor de incasare. Cu privire la cotele aplicate legea prevede limite minime si maxime, in cadrul carora autoritatea locala are competenta de a alege o valoare. Ratiunea stabilirii in mod centralizat a acestor limite consta in evitarea unor diferentieri prea pronuntate intre diferitele colectivitati locale, ceea ce  ar putea conduce la migrarea fortei de munca si a capitalului, cu efecte asupra politicii economice per ansamblu.

Potrivit unor autori[3], pentru ca un impozit local sa fie considerat bun el trebuie sa indeplineasca o serie de conditii cum ar fi:

veniturile aduse de el trebuie sa fie predictibile;

incidenta sa trebuie sa fie locala;

costurile gestiunii sale sa fie cat mai reduse (in conditiile in care, este cunoscut faptul ca impozitele locale au costuri de administrare mai mari decat cele centrale).

Aceste criterii se gasesc in cea mai mare masura la impozitul funciar si la impozitul pe cetatean.

Impozitul funciar este considerat in mod traditional ca un impozit 757g63h local. El este asezat pe valoarea bunurilor imobiliare ale contribuabilului, este relativ usor de aplicat, poate fi ajustat la nevoile de finantare locala si are o buna colectare, evaziunea fiscala fiind foarte redusa. Dintre dezavantajele sale, se remarca: marimea impozitului se bazeaza pe estimarea valorii bunurilor funciare, ceea ce reprezinta o operatiune dificila si ambigua; diferenta dintre ratele de impozitare de la o localitate la alta, poate conduce la distorsiuni in alocarea investitiilor, fiind preferate zonele care practica rate mai scazute, ceea ce se repercuteaza negativ asupra dezvoltarii teritoriale. In aceasta categorie intra impozitul pe teren, pe cladiri etc.

Impozitul pe cetatean afecteaza in mod uniform membrii unei colectivitati. Principiul acestui impozit este de a lega sarcina fiscala locala de beneficiarii cheltuielilor publice. Printre inconveniente mentionam: are un accentuat caracter regresiv; in cazul acceptarii si aplicarii unor derogari, cresc foarte mult costurile de administrare; poate conduce la reactii nedorite din partea contribuabililor, din cauza transparentei ridicate.

Impozitele si taxele locale

Impozitul pe venitul agricol poate fi instituit fie asupra terenurilor agricole (in sume forfetare[4], pe suprafete de teren diferentiate pe categorii de folosinta si pe zone de fertilitate), fie asupra veniturilor agricole realizate de pe aceste terenuri (in cote procentuale raportate la veniturile realizate). La noi in tara, pana in prezent, reglementarea legala vizeaza doar veniturile realizate de pe terenurile agricole.

Subiectele de drept debitoare ale impozitului pe venitul agricol sunt persoanele care detin in proprietate terenuri agricole, precum si persoanele care beneficiaza de prevederile Legii nr.18/1991 privind fondul funciar si carora li s-a constituit dreptul de proprietate asupra unor suprafete de teren agricol.

Impozitul se calculeaza anual asupra venitului impozabil determinat pe baza normelor de venit stabilite la hectar, diferentiate pe zone de fertilitate, zone de favorabilitate si categorii de folosinta a terenurilor, atat pentru terenurile cultivate, cat si petru cele necultivate.

Impunerea normata presupune stabilirea veniturilor anuale diferentiat pe zone de fertilitate naturala a solului din tara noastra si pe urmatoarele categorii de folosinta: teren arabil, gradini de legume, vii, livezi, pasuni, fanete, terenuri forestiere cu paduri in exploatare, precum si alte categorii de terenuri agricole (spre exemplu, helesteele si baltile). Normele se corecteaza anual cu rata inflatie, cu cel putin trei luni inainte de inceperea anului fiscal urmator.

Impunerea reala este caracteristica stabilirii impozitului pe veniturile obtinute din cultivarea si valorificarea florilor, legumelor si zarzavaturilor, in sere sau solarii amenajate in acest scop, ori in sistem de irigatii, a arbustilor si plantelor decorative ori a ciupercilor, precum si din exploatarea pepinierelor viticole si pomicole. Pentru impunerea reala a acestor venituri este necesara deducerea veniturilor brute si a cheltuielilor efective (inclusiv cele de amortizari), obtinandu-se astfel venitul net impozabil.

Exista si anumite categorii de contribuabili care beneficiaza de anumite inlesniri in ceea ce priveste plata impozitului pe venitul agricol, expres precizate in lege.

Impozitul pe cladiri este datorat de catre contribuabili, in principiu, pentru cladirile pe care acestia le detin in proprietate indiferent de locul unde ele sunt situate si de destinatia lor.

In cazul cladirilor proprietate de stat legea instituie o exceptie, stabilind ca impozitul pe aceste cladiri este datorat de catre cei care le au in administratie sau folosinta, iar pentru cladirile care constituie fondul locativ de stat impozitul se datoreaza de catre unitatile care le administreaza.

In ceea ce priveste cota de impozitare - desi aceasta este procentuala si proportionala in toate cazurile - ea este diferentiata in functie de contribuabili si de destinatia pe care o are cladirea supusa impunerii.

Astfel, conform reglementarii in vigoare, impozitul pe cladirile proprietatea persoanelor fizice se calculeaza prin aplicarea cotei legale - de 0,2% in mediul urban si, respectiv de 1% in mediul rural - asupra valorii pe metru patrat stabilita potrivit criteriilor si normelor de evaluare legala.

Daca o persoana fizica are in proprietate doua sau mai multe cladiri utilizate ca locuinta, care nu sunt inchiriate unei alte persoane, impozitul pe cladiri se majoreaza procentual in functie de numarul proprietatilor.

Pentru celelalte categorii de contribuabili - altii decat persoanele fizice, precum si pentru cladirile apartinand persoanelor fizice unde se desfasoara activitati economice, organizate potrivit legii, impozitul pe cladiri se calculeaza prin aplicarea unei cote cuprinse intre 0,2% si 1% asupra valorii la care sunt inscrise cladirile in evidentele contribuabililor sau altor organe fiscale,  diferentiat de catre consiliile locale.

Valoarea impozabila a unei cladiri se determina prin inmultirea suprafetei construite desfasurate a cladirii, exprimata in metri patrati, cu valoarea impozabila pe metru patrat de suprafata construita desfasurata.

Suprafata construita desfasurata a unei cladiri se determina prin insumarea suprafetelor sectiunilor tuturor nivelurilor cladirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptand suprafetele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinta si suprafetele scarilor si teraselor neacoperite.

Daca dimensiunile exterioare ale unei cladiri nu pot fi efectiv masurate pe conturul exterior, atunci suprafata construita desfasurata a cladirii se determina prin inmultirea suprafetei utile a cladirii cu un coeficient de transformare de 1,20.

Spre exemplu:

Su x K = Scd

Scd x Vimp = Vi

Vi x Cc x Cr x 0.2 % = Impozit cladire/an

Legenda 

Su     = suprafata utila

K       = coeficient de transformare = 1,20

Scd    = suprafata construita desfasurata

Vimp = valoare impozabila / metru patrat

Vi      = valoare de impunere

Cc      = coeficient de corectie rang-zona

Cr      = coeficient reducere an constructie.

Cuantumul impozitului pe cladiri se stabileste pe baza declaratiei de impunere pe care fiecare contribuabil are obligatia sa o depuna la organele fiscale teritoriale.

Impozitul pe cladiri este anual, se plateste, in rate egale, pana la mijlocul ultimei luni din fiecare trimestru al anului fiscal.

Conform reglementarii legale sunt exceptate de la plata impozitului urmatoarele categorii de cladiri:

cladirile institutiilor publice, cu exceptia celor folosite in alte scopuri;

cladirile considerate - potrivit legii - monumente istorice, de arhitectura si arheologice, precum si muzeele sau casele memoriale cu exceptia spatiilor acestora folosite in alte scopuri;

cladirile care constituie - prin destinatia lor - lacasuri de cult, apartinand cultelor recunoscute de lege.

Prin lege se acorda inlesniri veteranilor de razboi, invalizilor de razboi, vaduve de razboi etc. care sunt scutite de plata impozitului, atat pentru cladirile ai caror proprietari exclusivi sau in coproprietate sunt.

Impozitul pe terenuri ocupate de cladiri si alte constructii se plateste anual, in suma fixa pe metru patrat de teren construit, diferentiat pe categorii de localitati (municipii, orase, comune), iar in cadrul localitatilor pe zone - stabilite de catre consiliile locale - in functie de pozitia terenurilor fata de centrul localitatii, de specificul zonei (de locuit sau industriala), apropierea sau departarea de caile de comunicatii, precum si de alte elemente caracteristice fiecarei localitati in parte.

Prin Legea nr.9/1993 s-au instituit taxe pentru folosirea terenurilor proprietate de stat in alte scopuri decat pentru agricultura sau silvicultura, in vederea determinarii unei folosiri cat mai eficiente a tuturor suprafetelor de teren si pentru inlaturarea risipei sau degradarii acestora.

Contribuabili obligati la plata acestei taxe sunt toate persoanele juridice (regii autonome si societati comerciale) care au in administrare sau folosinta terenuri proprietate de stat care sunt utilizate in alte scopuri decat productia vegetala (agricola sau silvica), cu exceptia institutiilor publice, care nu datoreaza taxe pentru suprafetele de teren aflate in administrarea si folosinta lor.

Nu sunt supuse taxarii terenurile care prin natura lor sunt improprii pentru agricultura sau silvicultura.

Cuantumul taxei este stabilit in sume fixe pe metru patrat diferentiat pe categorii de localitati si zone de interes. Taxa este anuala si se plateste in rate egale trimestriale.

Taxa asupra mijloacelor de transport este datorata de toti contribuabilii care detin in proprietate mijloace de transport cu tractiune mecanica sau fara (si care se deplaseaza pe uscat sau pe apa).

Taxa este stabilita in functie de capacitatea cilindrica a motorului (pentru fiecare 500 cmc sau fractiune din acesta) si diferentiat pe categorii de autovehicule. Pentru remorci, semiremorci, rulote si atase taxa se stabileste la jumatate din taxa datorata pentru mijlocul de transport la care se ataseaza in mod obisnuit.

Scutirile de taxa sunt expres precizate in lege - vizeaza autoturismele, motocicletele cu atas si triciclurile cu motor adaptate special, apartinand invalizilor, precum si barcile si luntrele folosite de localnicii din Delta Dunarii si Insula Mare a Brailei pentru transport de uz personal. De asemenea, institutiile publice, precum si persoanele juridice care au ca profil de activitate transportul de calatori in comun, in interiorul localitatilor, sunt exceptate de la plata taxei asupra mijloacelor de transport pe care le detin si le utilizeaza.

In schimb, persoanele fizice/juridice straine, care solicita inmatricularea temporara a mijloacelor de transport pe teritoriul statului roman, au obligatia legala de a achita integral taxa prevazuta de lege, la data luarii in evidenta de catre organele fiscale.

Taxa pentru folosirea locurilor publice din comune, orase si municipii, in scopul comercializarii diferitelor bunuri, contribuabilii datoreaza o taxa zilnica, stabilita de lege diferentiat in raport cu gradul de dotare al spatiilor puse la dispozitia acestora, cu natura produselor desfacute, cu varsta si specia animalelor aduse spre vanzare, cu serviciile prestate populatiei, precum si cu suprafata ocupata.

Contribuabilii care solicita organelor locale competente eliberarea unor certificate, avize si autorizatii in domeniul constructiilor datoreaza taxe ce se stabilesc in cote fixe sau procentuale, diferentiat in functie de valoarea constructiilor sau instalatiilor de pe suprafata terenurilor sau de natura serviciilor prestate.

Pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afisaj si reclama contribuabilii datoreaza taxe anuale, stabilite in cote fixe sau procentuale de catre consiliile locale, in limitele prevazute de lege, diferentiate in functie de dimensiuni, de locul si modul de amplasare etc.

Contribuabilii care din profitul activitatii lor statutare efectueaza reclama si publicitate pe baza de contract datoreaza o taxa reprezentand o cota procentuala de 20% din valoarea contractului.

Aceasta taxa se plateste anticipat, adica inaintea inceperii activitatilor respective.

Impozitul pe spectacole se calculeaza prin aplicarea cotei de impozit la suma incasata din vanzarea biletelor de intrare si a abonamentelor.

Pentru activitatile artistice si distractive de videoteca si discoteca impozitul pe spectacole se calculeaza pe baza suprafetei incintei in care se desfasoara spectacolul.

Orice persoana care organizeaza o manifestare artistica, o competitie sportiva sau alta activitate distractiva in Romania are obligatia de a plati impozitul pe spectacole.

Taxa pentru sederea intr-o unitate de cazare, taxa hoteliera, se incaseaza de catre persoanele juridice prin intermediul carora se realizeaza cazarea, o data cu luarea in evidenta a persoanelor cazate. Perioada de cazare trebuie sa fie de minim 48 de ore.

Contribuabilii persoane fizice care raman mai mult de 48 de ore in statiuni balneoclimaterice datoreaza o taxa  pentru sederea in astfel de statiuni, stabilita intr-o cota fixa pe persoana, pe intreaga durata a sederii in statiunea respectiva.

Aceasta taxa se incaseaza fie de catre persoanele juridice care asigura cazarea si tratamentul balnear, fie de catre consiliile locale in raza carora se afla statiunea balneoclimaterica.

Sunt scutite potrivit legii:

persoanele fizice in varsta de pana la 18 ani;

elevii si studentii;

persoanele handicapate si pensionarii de orice fel, in cazul in care efectueaza tratament in statiunile respective.

Pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectura si arheologice, subordonate consiliilor locale, persoanele fizice datoreaza taxe de vizitare care se stabilesc in limitele prevazute de lege, diferentiat in functie de valoare artistica si arhitecturala a obiectivelor respective.

In conditiile legii, anumite categorii de persoane beneficiaza de reducere sau scutirea de plata taxei de vizitare a acestor obiective.

Consiliile locale pot institui si alte taxe, potrivit legii, dintre acestea mai amintim: taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor si a autorizatiilor administrate de directia urbanism; taxe pentru eliberarea certificatelor si avizelor administrate de directia patrimoniu; taxe administrate de directia administrarea domeniului public si privat; taxe pentru activitati de servicii publice; taxe pentru activitatea de stare civila; taxa pentru eliberarea certificatului de avizare ecologica; taxa pentru eliberarea atestatului persoanelor fizice care sustin examenul de atestare pentru functia de administrator de imobile; taxe administrate de catre directia relatii internationale si organizare evenimente; taxe pentru activitati de gospodarire comunala s.a.

Alte surse de finantare a activitatilor locale

Acordarea de transferuri de la bugetul central la bugetele locale reprezinta o practica frecventa[5] de completare a resurselor proprii insuficiente ale bugetelor locale, indiferent de gradul de descentralizare financiara al unei administratii locale.

Dintre motivatiile privind necesitatea acordarii transferurilor mentionam:

existenta unor servicii publice de foarte mare importanta pentru cetateni, al caror cost nu poate fi suportat de unele administratii locale, ceea ce necesita prestarea acestora sub tutela (anumite masuri preventive in domeniul sanatatii, investitii in calificarea fortei de munca s.a.);

costurile ridicate si dispersia mare a beneficiilor in cazul unor obiective de investitii in domeniul public (constructia unui pod, consolidarea unor terenuri, constructia sau modernizarea unor autostrazi etc.).

Diversitatea si complexitatea situatiilor la care autoritatile locale trebuie sa faca fata a generat mai multe categorii de transferuri catre bugetele locale.

Astfel, ele pot fi:

conditionate, cand acordarea lor este legata de realizarea de catre comunitatea locala a anumitor obiective in plan local;

neconditionate, cand sumele respective pot fi utilizate de autoritatea locala dupa cum considera oportun aceasta.

Transferurile de echilibrare (a bugetului local) prezinta o serie de neajunsuri concretizate in faptul ca nu stimuleaza utilizarea banului public in conditii de eficienta, eficacitate si economicitate, precum si din cauza asa numitelor efecte perverse pe care le produc, semnalate in literatura de specialitate[6], si anume:

exercita un anumit efect multiplicator al cheltuielilor publice, in sensul ca o crestere a subventiei are efecte comparabile cu cele ale unei cresteri a venitului disponibil; astfel, subventia poate conduce la o crestere nejustificata a productiei de bunuri publice;

cresterea cheltuielilor publice poate antrena, la randul sau, o crestere a impozitelor, accentuand presiunea fiscala la nivel local.

Pentru atenuarea unor asemenea neajunsuri - pe fondul experintei celorlalte tari in acordarea transferurilor de la bugetul central catre cele locale - in literatura de specialitate[7] sunt prezentate o serie de propuneri care vizeaza evitarea risipei de fonduri publice prin delimitarea mai multor categorii de subventii si acordarea unuia sau mai multor tipuri, diverselor colectivitati locale, in functie de conditiile concrete. Astfel, categoriile de transferuri propuse, sunt urmatoarele:

transferuri normative (sau generale);

transferuri pentru investitii locale de interes deosebit;

transferuri pentru scopuri specifice;

transferuri destinate unor anumite institutii;

transferuri pentru zone defavorizate.

Transferurile normative sunt alocate tuturor administratiilor locale se calculeaza anual pe baza unor formule complexe bazate pe norme. Normele ar putea sa se refere la doua elemente principale:

numarul populatiei dintr-o localitate, pe grupe de varsta;

domeniile cele mai reprezentative spre care se indreapta cheltuielile administratiilor locale (scoli primare si secundare, gradinite etc.).

Aceste norme nu trebuie determinate pornind de la costurile sau cheltuielile actuale, cu atat mai mult cu cat sunt diferente mari de la un sector la altul, sau de la o localitate la alta. Sumele calculate pe baza normelor vor acoperi doar o parte din costul mediu la nivel national pentru furnizarea unui serviciu public, in asa fel incat, normele sa fie aplicabile la fel pentru toate administratiile (localitate mica sau municipiu). Astfel, la nivel de comuna ar acoperii integral costurile serviciului public, iar la nivel de municipiu doar partial deoarece si capacitatea acestuia din urma de mobilizare a resurselor financiare locale este mai mare avand posibilitatea sa compenseze. De asemenea, la dimensionarea valorii totale a subventiei generale ar trebui sa se tina seama si de rata inflatiei, fara a exista insa garantia ca valorile cuantificate se vor mentine in termeni reali.

In ceea ce priveste utilizarea sumelor reprezentand acest tip de transfer, se apreciaza ca autoritatile publice ar trebui sa fie lasate sa-si manifeste pe deplin autonomia.

Transferurile pentru investitii locale de interes deosebit, vizeaza, pe de o parte, obiective ca: electrificarea localitatilor care nu beneficiaza inca de acest serviciu, scoaterea din izolare a unor localitati (cum sunt unele din Delta Dunarii sau din Insula Mare a Brailei) s.a., iar pe de alta parte, introducerea sau dezvoltarea unor servicii ca: salubritate, canalizare, construirea, modernizarea sau dotarea spitalelor etc. Aceste subventii ar trebui aprobate de Parlament, urmand a fi administrate la nivel local sau central, corespunzator importantei si complexitatii lor.

Transferuri pentru scopuri specifice ar viza anumite aspecte ale securitatii sociale, ca de exemplu, subventii destinate anumitor minoritati cu probleme deosebite, care fiind cunoscute mai bine pe plan local, pot fi rezolvate mai eficient la acest nivel.

Transferuri destinate unor anumite institutii pot fi acordate in mod deosebit municipalitatilor care au in administrare: muzee, case memoriale, teatre, gradini botanice etc., acestea necesitand fonduri aparte pentru intretinere si functionare.

Transferuri pentru zonele defavorizate au in vedere sporirea veniturilor unor administratii locale din zonele care se confrunta cu situatii deosebite, persistente sau nu in timp, cum sunt: rate inalte ale somajului, saracie extrema s.a.

In prezent, in cadrul bugetelor locale, ponderea transferurilor de la bugetul central scade treptat, in compensare conturandu-se ca o procedura tot mai frecventa, departajarea unor impozite intre bugetul central si bugetele locale.

Cotele defalcate din impozitele incasate la nivel central reprezinta o sursa de venit a bugetelor locale relativ noua, comparativ cu taxele si impozitele locale. In mod frecvent sunt folosite sumele defalcate din impozitul pe venit, iar mai recent[8] din taxa pe valoare adaugata. Ratiunea extinderii acestor venituri consta in faptul ca impozitele mentionate, care au si cele mai ridicate ponderi in cadrul veniturilor bugetului general consolidat, pe de o parte, sunt colectate de pe intreg cuprinsul tarii, in proportii mai mari sau mai mici, corespunzator dezvoltarii economice pe zone, iar pe de alta parte este principial ca o parte din veniturile publice captate prin aceste canale, sa se redistribuie, in proportii diferite, pe intreg teritoriul tarii, corespunzator necesitatilor fiecarei perioade.

Ca urmare a consolidarii autonomiei autoritatilor administratiei publice locale, contractarea de imprumuturi tinde sa devina o practica frecventa care aduce substantiale fonduri in completarea celor deja traditionale. Imprumuturile publice la care au acces colectivitatile locale sunt destinate, in special, investitiilor publice si pot proveni de la banci, din emisiunea de obligatiuni municipale, sau de la institutii financiare, dintre care unele sunt create special in acest scop. Apelul la imprumuturi atesta si stimuleaza, in acelasi timp, comportamentul responsabil al managerilor autoritatilor locale, contribuind la sporirea patrimoniului colectivitatilor locale.

Contractarea de imprumuturi de catre autoritatile locale este asimilata cu finantarea particulara a politicilor de dezvoltare locala. In prezent, formele finantarii particulare s-au diversificat, conturandu-se finantari bancare originale, diverse forme de credit-inchiriere, sau incheierea unor contracte administrative cum este cel de cesionare. Aceasta diversificare si transformare a finantarii politicilor locale se manifesta pe fondul redefinirii relatiilor dintre agentii publici si particulari ai dezvoltarii locale.

Combinarea formelor de finantare locala mentionate anterior, corespunzator posibilitatilor si necesitatilor concrete ale fiecarei colectivitati locale, este de natura sa contribuie la afirmarea si consolidarea autonomiei administrative si, in special a celei financiare a autoritatilor locale.

parteneriatul public - privat

Sub impactul crizei finantelor publice si necesitatii coordonarii politicilor in domeniul amenajarii teritoriului, al protectiei mediului, al dezvoltarii economice pe plan local s-a conturat necesitatea unei dezvoltari cladite pe parteneriate intre sectorul public si cel particular.

Nu exista o definitie oficiala la nivelul UE a parteneriatului public-privat, dar in Cartea Verde CE/2004/PPP acestea sunt explicate ca fiind "forme de cooperare intre sectorul public si privat pentru a finanta, construi, moderniza, gestiona sau intretine un anumit tip de infrastructura sau furnizarea unui serviciu".

In Romania, contractul de parteneriat public-privat pentru concesiune de lucrari este un contract avand ca obiect executia sau, dupa caz, atat proiectarea cat si executia uneia sau mai multor lucrari de constructii, asa cum sunt acestea cuprinse in clasificarile statistice oficiale, ori executia prin orice mijloace a oricarei combinatii a acestor lucrari de constructii, care corespunde cerintelor autoritatii publice contractante si care conduce la un rezultat menit sa indeplineasca, prin el insusi, o functie tehnico-economica. In contrapartida lucrarilor executate contractantul, in calitate de concesionar, primeste dreptul de a exploata rezultatul lucrarilor, in totalitate sau in parte, drept la care se poate adauga, dupa caz, plata unei sume.

In ultimii ani s-a conturat o teorie a dezvoltarii globale, in modelul creat dezvoltarea este fondata pe o integrare a tuturor partenerilor, potentiali sau declarati susceptibili sa genereze dezvoltarea economica intr-un spatiu local determinat, fiecare considerandu-si propriile interese, dar integrandu-se intr-o strategie globala care sa asigure o dinamica favorabila pentru toti.

Parteneriatul public-privat reprezinta un concept relativ nou, care vizeaza:

agentii publici si privati au un interes/obiectiv comun sa lucreze impreuna care nu s-ar realiza daca ar urma drumuri diferite;

o durata minima necesara realizarii proiectului in cauza;

cu scop principal satisfacerea simultana a asteptarilor consumatorilor si cetatenilor.

Parteneriatul are, deci, o dimensiune politica si una operationala.

Parteneriatul public-privat poate fi utilizat ca un instrument pentru atingerea unor scopuri bine definite in dezvoltarea economica si, in special a dezvoltarii serviciilor publice pe plan local.

Experientele altor state in privinta parteneriatului sunt diverse, modalitatile fiind mai mult sau mai putin numeroase, dupa cum se plaseaza intr-o perioada mai mare sau mai mica de timp.

Parteneriatul public-privat se evidentiaza printr-o serie de trasaturi specifice[10]:

implicarea in parteneriat a unei singure administratii publice sau a mai multora;

implicarea unuia sau mai multor agenti particulari;

conlucrarea partenerilor pentru indeplinirea unui obiectiv stabilit de comun acord;

stabilirea de comun acord de catre parti a cadrului organizational;

pastrarea propriei identitati a fiecarui partener pe parcursul parteneriatului;

participarea cu resurse a ambelor parti implicate;

asumarea riscurilor si a profiturilor intre parteneri, in concordanta cu participarea fiecareia dintre parti.

Parteneriatul public-privat genereaza o seama de relatii dinamice intre sectorul public si cel particular, astfel incat[11]:

pe termen lung, asumarea riscurilor sa conduca la un joc de suma nula;

riscurile instantanee sunt asumate de partea care le poate preveni cu un nivel minim al costurilor (economice si sociale);

la sfarsitul parteneriatului, activele raman in integritatea lor in proprietate publica.

Pozitia Uniunii Europene cu privire la ajutoarele de stat

La sfarsitul lunii decembrie 2004, Romania a finalizat negocierile de aderare la Uniunea Europeana, prin inchiderea ultimelor capitole.

In cadrul capitolului 6 - Concurenta, Romania a negociat aspecte legate de ajutoarele de stat, sectorul siderurgic si capacitatea de a aplica legislatia in domeniu.

Prin aceste negocieri, Romania a dovedit ca a inceput deja si va continua sa aplice regulile comunitare privind ajutoarele de stat. Politica Uniunii Europene este de a nu acorda ajutoare de stat care pot favoriza anumite companii in detrimentul altora, distorsionand mediul concurential. Atunci cand acestea sunt acordate, trebuie sa fie limitate in timp si intensitate, sa fie acordate doar pentru anumite domenii, pe  baza unor planuri de afaceri si numai cu avizul autoritatii de concurenta (in Uniunea Europeana, aceasta autoritate este Comisia, iar in Romania, Consiliul Concurentei).

Ajutoarele permise de acquis sunt:

ajutor pentru dezvoltare regionala;

ajutor pentru protectia mediului inconjurator;

ajutor pentru salvare si restructurare;

ajutor pentru instruirea angajatilor si pentru ocuparea fortei de munca;

ajutor pentru intreprinderi mici si mijlocii;

ajutor pentru cercetare si dezvoltare;

ajutor pentru proiecte mari de investitii in conditiile prevazute in Regulamentul multisectorial privind ajutorul de stat regional pentru proiecte mari de investitii;

ajutor sub forma garantiilor in conditiile prevazute in Instructiunile privind ajutorul de stat acordat sub forma garantiilor;

ajutor cu respectarea dispozitiilor Instructiunilor privind ajutorul de stat si capitalul de risc;

ajutor cu respectarea dispozitiilor Instructiunilor privind vanzarile de terenuri si/sau cladiri de catre autoritatile publice.

Pentru siderurgie, si industria carbonifera, sectorul fibrelor sintetice, industria auto si industria constructiilor navale, se aplica reguli mai restrictive decat cele aplicabile la nivelul altor industrii.

In general, ajutoarele acordate pentru investitii care conduc la cresterea capacitatilor sunt sever limitate sau chiar interzise. In unele cazuri, ajutorul este permis numai daca va conduce la reducerea capacitatilor.

In agricultura, pescuit si piscicultura, se aplica alte reguli, reglementate de Politica Agricola Comuna si Politica in domeniul pescuitului.

Legislatia in domeniul anti-trust se refera la crearea de conditii egale pe piata pentru toti agentii economici, prin combaterea monopolizarii anumitor piete de catre societati care incheie intre ele acorduri protectioniste - acorduri restrictive si fuziuni, prin prevenirea exploatarii puterii economice a unor societati in defavoarea altora (abuzul de pozitie dominanta). In acest fel, interesele consumatorilor sunt protejate fata de potentialele practici discretionare ce pot aparea pe piata. Aplicarea acestei legislatii este realizata tot de Consiliul Concurentei.

Romania s-a angajat:

sa aplice acquisul comunitar,

sa instruiasca expertii Consiliului Concurentei,

sa dezvolte capacitatea administrativa a acestei institutii,

sa monitorizeze acordarea ajutoarelor de stat,

sa realizeze investigatii din oficiu etc.