Cheltuielile publice - componenta fundamentala a finantelor publice

CHELTUIELILE PUBLICE - COMPONENTA FUNDAMENTALA A FINANTELOR PUBLICE

Concepte privind cheltuielile publice

Conceptul de cheltuiala publica este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se

disting cel juridic si cel economic.

In sens juridic, notiunea de cheltuiala publica semnifica o plata legata de functionarea institutiilor publice si, in general, de infaptuirea activitatilor cu caracter public, inclusiv a intreprinderilor cu capital de stat. In aceasta prima acceptiune, apare in prim plan faptul ca cheltuielile publice se realizeaza printr-un complex de organe si entitati publice (institutii, intreprinderi etc.), cu competente in avizarea si efectuarea operatiunilor de plati pe seama resurselor financiare publice, respectiv in cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.

Spre deosebire, in sens economic, notiunea de cheltuiala publica exprima procesele economice de repartitie a PIB, concretizate prin alocarea si utilizarea resurselor banesti (financiare), pentru realizarea de actiuni considerate de interes public, la nivel national sau al colectivitatilor locale etc. Aceasta a doua acceptiune include in sine si continutul de procese economice de consum public de resurse, ce se efectueaza in legatura directa cu satisfacerea nevoilor de utilitati sociale publice.

Asadar, in sens economic, conceptul de cheltuiala publica exprima o anumita categorie de procese si relatii economice care se manifesta intre autoritatile publice (de stat), pe de o parte si persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, cu prilejul alocarii (pe destinatii) si utilizarii resurselor financiare administrate de catre aceste autoritati. Expresie a manifestarii finantelor, continutul cheltuielilor consta in procesele si relatiile economice in forma baneasca prin care are loc distribuirea si utilizarea efectiva a fondurilor financiare publice. In acest caz, este avut in vedere continutul cheltuielilor publice de relatii de redistribuire financiara a PIB sau chiar a avutiei nationale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermediul autoritatilor publice, in favoarea diferitelor persoane fizice si juridice aflate in ipostaza de beneficiare de utilitati sociale, inclusiv de bani publici. Astfel, ele se afla la baza ofertei de utilitati publice, sub formele bunurilor si serviciilor destinate consumului public si, in principiu, trebuie sa asigure, sub aspect financiar, functionarea normala institutiilor de stat, respectiv indeplinirea functiilor si sarcinilor statului. In acelasi timp, continutul lor se afla sub incidenta programelor de guvernare ale grupurilor care detin puterea in stat, iar, in mod obisnuit, se concretizeaza prin finantarea de actiuni, considerate de interes public, ce corespund obiectivelor urmarite de catre autoritatile publice.

Pe de alta parte, specificul activitatilor ce antreneaza alocarea si cheltuirea de resurse banesti, fie direct de catre entitati publice, fie prin intermediul bugetului public, determinasi o alta interpretare a notiunii de cheltuiala publica. Sub acest aspect, conceptul de cheltuiala publica are un sens mai larg, atunci cand se refera la ansamblul activitatilor cu caracter public, incluzand si pe cele materiale din intreprinderile cu capital de stat, in care cheltuielile se acopera, in principiu, din venituri proprii. Comparativ, el are un sens mai restrans, atunci cand sunt avute in vedere doar activitati ce se desfasoara prin institutii publice (bugetare), iar cheltuielile acestora sunt, in principiu, reflectate in bugetul public. In acest din urma caz, conceptul de cheltuiala publica presupune alocarea de sume din buget si se confunda, adesea, cu cel de cheltuiala bugetara (a statului

In interpretarea notiunii de cheltuiala publica prezinta un deosebit interes abordarea acesteia de pe pozitiile, fie ale conceptiei clasice, fie ale conceptiei moderne, cu privire la finantele publice.

Astfel, in conceptia economistilor clasici, cheltuiala publica reprezinta o consumatiune de valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afecteaza in sens negativ marimea produsului national si duce la o diminuare a avutiei nationale, avand si un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului si prosperitatii natiunii. Aceasta interpretare corespunde viziunii clasice asupra activitatii neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse pentru realizarea actiunilor cu caracter public finantate din resursele publice. In mod firesc, cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ antrenat sa fie cat mai redus.

Prin comparatie, in conceptia moderna, cheltuiala publica este interpretata in contextul reconsiderarii rolului atribuit statului, vazut in alta ipostaza decat aceea de simplu consumator de resurse pentru indeplinirea sarcinilor traditionale. Prevaleaza acum ideea ca prin rolul ce-i revine, ca stat al bunastarii, acesta realizeaza in buna masura o redistribuire a produsului creat si, prin urmare, cheltuielile publice nu mai reprezinta doar consumuri definitive de resurse, ci si procese de realocare a resurselor, in scopul folosirii mai rationale a acestora, respectiv al asigurarii unei dezvoltari echilibrate a economiei si al stabilitatii sociale.

In noile conditii, conform teoriei regulationiste, statul este prezentat ca partener social, avand ca preocupare pastrarea echilibrului intregulu 545c29f i sistem si implicit satisfacerea mai deplina a nevoilor intregii colectivitati. Astfel, cheltuielile specifice institutiilor de stat care functioneaza in sfera activitatilor nemateriale, pot avea, fie si numai indirect,unele efecte pozitive asupra produsului creat si avutiei nationale. In contrast cu interpretarea clasica, se admite acum ca institutiile de stat traditionale si, mai ales, unele nou create pot exercita o actiune favorabila dezvoltarii societatii si cresterii avutiei nationale.

Caracteristic, pentru conceptia moderna asupra cheltuielilor publice, apare faptul ca ele sunt privite si ca procese de realocare a resurselor, deoarece o buna parte a acestora concretizeaza preocuparile statului pentru orientarea utilizarii lor in concordanta cu anumite criterii de optim social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de redistribuire prin cheltuieli publice, (fara a reprezenta un consum public), poate fi invocata ca argument in favoarea asimilarii acestora celor private, considerate, in principiu, recuperabile pe seama rezultatului global al activitatilor in care sunt angajate.

Asadar, in interpretarea moderna, cheltuielile publice sunt recunoscute doar partial ca expresie a unor procese de consum final; cealalta parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie unul de realocari de resurse, ele generand, pe ansamblu, in mod direct sau indirect, efecte pozitive asupra reproductiei sociale. Aceasta interpretare, determinata de specificul actiunilor ce se finanteaza, se reflectasi in dimensionarea si structurarea cheltuielilor publice, chiar daca, intr-o anumita masura, optiunile in acest domeniu au o semnificatie politica ce prevaleaza asupra celei economice.

Abordarea diferentiata prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite aprecierea mai nuantata a eficientei lor si fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii si modele de optimizare adecvate. In acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de tipul transferurilor, cu acordarea de subventii etc., se considera a avea o influenta pozitiva, favorabila cresterii eficientei si dezvoltarii economice si sociale.

Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizeaza atat sfera activitatilor nemateriale, cat si pe cea a activitatilor materiale. Ele se concretizeaza prin finantarea de actiuni de interes public cu un continut preponderent social-cultural si de servicii generale, inclusiv de aparare nationala, dar si unul economic. Prin efectuarea lor, se creeaza conditiile necesare functionarii organelor si institutiilor de stat, care, principial, desfasoara activitati nemateriale, sau realizarii unor procese economice (materiale), de producere de bunuri si servicii, ce se reflecta in produsul national. Aceasta implica plati efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru achizitionarea sau crearea de bunuri si echipamente, atat de natura investitiilor (terenuri, cladiri, instalatii etc.), cat si de functionare curenta a institutiilor si intreprinderilor din sectorul public (materiale, energie electrica, salarii etc.).

Continutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzator mutatiilor survenite in planul activitatii institutiilor si al rolului statului, ajungandu-se ca sistemul acestora sa inglobeze si unele cheltuieli specifice, menite sa serveasca drept instrumente de influentare asupra evolutiei societatii.

In raport cu modul de finantare a cheltuielilor de interes public la care se refera, sistemul cheltuielilor publice cuprinde urmatoarele componente majore: cheltuieli bugetare; cheltuieli extrabugetare; cheltuieli speciale; cheltuieli ale intreprinderilor (entitatilor economice) cu capital de stat.

Cheltuielile bugetare sunt acelea inscrise in bugetul public si finantate din fondurile banesti administrate de catre autoritatile publice (centrale sau locale). La randul lor, cheltuielile bugetare, care reprezinta principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structureaza in functie de componentele bugetului public si de autoritatile publice la nivelul carora se administreaza resursele destinate finantarii acestora, pe urmatoarele categorii:

-cheltuieli finantate din bugetul administratiei de stat centrale sau federale;

-cheltuieli finantate din bugetele administratiilor locale sau ale statelor membre

ale federatiei;

-cheltuieli finantate din bugetul asigurarilor sociale de stat.

Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se efectueaza din resurse (venituri)

obtinute si utilizate direct de catre institutii publice, in cadrul propriei activitati, fara a

mai fi vehiculate prin fondurile bugetare, nemaifiind reflectate in bugetul public.

Cheltuielile speciale vizeaza realizarea anumitor obiective sau actiuni de interes public si sunt finantate din resurse publice ce se constituie in fonduri speciale, distincte, administrate direct de catre anumite ministere sau alte organe de stat. Asa, de exemplu, fondul pentru asigurari sociale, fondul pentru sanatate, fondul pentru agricultura, fondul pentru construirea si modernizarea drumurilor etc. sunt administrate de catre ministerele de resort si servesc finantarii unor nevoi specifice domeniilor respective.

Cheltuielile intreprinderilor sau institutiilor financiar-bancare cu capital de stat fac parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, in principiu, nu se reflecta in bugetul public si deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor intreprinderi, fie ca sunt de investitii sau de exploatare, au un caracter public (in totalitatea lor) data fiind proprietatea publica pe care acestea se intemeiaza. In mod firesc, toate intreprinderile publice care functioneaza in sfera activitatilor materiale, economice, pot obtine venituri si constitui fonduri financiare, pe seama carora sa-si acopere integral cheltuielile si chiar sa realizeze, per sold, un beneficiu (profit).

Daca avem in vedere autoritatile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice, acestea se compun din:

-cheltuieli ale administratiilor centrale (federale) de stat, finantate din fondurile

bugetare, extrabugetare si speciale, inclusiv din fondul asigurarilor sociale de stat;

- cheltuieli ale administratiilor locale, regionale etc. finantate din fondurile

bugetare ale entitatilor administrativ - teritoriale;

-cheltuieli ale intreprinderilor si altor entitati economico-financiare cu capital

stat.

La aceste categorii se mai pot adauga si cheltuielile cu caracter public ale organizatiilor internationale, finantate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele membre ale acestor organizatii.

Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice dupa diferite criterii face posibila cunoasterea continutului economic si rolului diferitelor categorii de cheltuieli, precum si structura lor in cadrul unor clasificatii bugetare adecvate. Principalele criterii generale de clasificare a cheltuielilor publice sunt de doua tipuri, si anume: administrative si economice.

Potrivit criteriilor administrative, cheltuielile publice se grupeaza in functie de structura organelor si institutiilor publice. In cadrul acestei clasificari se disting: gruparea organica, in care cheltuielile sunt impartite dupa fondurile din care se finanteaza (din bugetul general sau ordinar al statului, din bugetele locale, din bugetele anexe, din conturile speciale de trezorerie); gruparea functionala, in care cheltuielile sunt impartite dupa specificul activitatii institutiilor publice (administratie publica, armata, invatamant, cultura, sanatate, cercetare stiintifica etc.).

In cadrul criteriilor economice se intalnesc mai multe modalitati de grupare a cheltuielilor publice, si anume: dupa rolul acestora in realizarea procesului reproductiei sociale; dupa natura cheltuielilor; dupa caracterul productiv al muncii; dupa continutul material sau nematerial al cheltuielilor publice.

Dupa rolul pe care cheltuielile publice il au in infaptuirea reproductiei sociale, acestea sunt grupate astfel: cheltuieli reale sau negative si cheltuieli economice sau pozitive.

Cheltuielile reale reprezinta un consum de produs national, si nu au ca efect crearea de venit national. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv si se refera la: intretinerea aparatului de stat, plata dobanzilor si comisioanelor la imprumuturile de stat, intretinerea si dotarea cu armament si tehnica de lupta a armatei etc.

Cheltuielile economice au un caracter productiv si se concretizeaza in: investitii efectuate de stat pentru infiintarea de noi intreprinderi, modernizarea intreprinderilor existente, construirea de drumuri, poduri si, in general, dezvoltarea infrastructurii.

Cheltuielile economice au drept consecinta crearea de produs national, avand efecte favorabile asupra procesului de ansamblu al dezvoltarii societatii.

Un asemenea criteriu de grupare a cheltuielilor publice permite delimitarea si analiza acestora dupa aportul activ la cresterea PIB si avutiei nationale si luarea unor eventuale masuri de catre stat pentru diminuarea cheltuielilor reale si cresterea celor economice.

Dupa natura si aportul cheltuielilor la crearea conditiilor privind activitatea entitatilor publice, acestea se grupeaza in cheltuieli de functionare sau curente, cheltuieli de transfer si cheltuieli de investitii.

In categoria cheltuielilor de functionare sunt cuprinse acele cheltuieli care asigura bunul mers al activitatii institutiilor publice, concretizandu-se in plati pentru salarii, consumuri materiale sau cheltuieli administrativ-gospodaresti.

In categoria cheltuielilor de transfer sunt cuprinse sumele transmise catre diferite persoane care nu participa direct la activitatea curenta a entitatilor publice: dobanzi, comisioane si castiguri aferente imprumuturilor de stat, subventii acordate firmelor, pensii acordate veteranilor de razboi sau altor categorii sociale, ajutoare de somaj si alte cheltuieli cu caracter social.

In categoria cheltuielilor de investitii sunt cuprinse cele privind infiintarea unor noi intreprinderi sau modernizarea celor existente si, in general, dotarea cu mijloace de natura activelor fixe corporale, care asigura cadrul necesar functionarii entitatilor publice.

Dupa caracterul productiv al muncii, conform careia si activitatea din sfera neproductiva creeaza produs national, cheltuielile publice se grupeaza astfel: cheltuieli care se autolichideaza (care se recupereaza de la beneficiarii acestora, de exemplu: cheltuielile cu intretinerea locuintelor apartinand statului se recupereaza de la beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de catre chiriasi); cheltuielile reproductive (prin care se creeaza anumite avantaje economice societatii si presupun incasari de impozite si taxe, care urmeaza sau preced efectuarea cheltuielilor, de exemplu: taxe aferente serviciilor de sanatate, de invatamant, contributii pentru asigurari sociale s.a.); cheltuieli productive,prin care se creeaza diferite comoditati curente ale vietii, de exemplu, mijloace de recreatie publica in locuri de agrement care nu asigura cresterea bazei fiscale a statului (pe calea unor impozite sau taxe aferente); cheltuieli neproductive sau risipitoare in care sunt cuprinse, in special, acele cheltuieli militare care depasesc nevoile concrete ale apararii nationale.

Dupa continutul material sau de munca vie al proceselor prin care se concretizeaza, cheltuielile sunt grupate in doua mari categorii: cheltuieli materiale si cheltuieli de personal.

In categoria cheltuielilor materiale sunt cuprinse cele ocazionate de

achizitionarea materiilor prime si materialelor, obiectelor de inventar, combustibilului,

energiei, utilajelor, instalatiilor, mijloacelor de transport s.a. necesare consumului curent

sau inzestrarii cu active fixe corporale a intreprinderilor sau institutiilor de stat.

In categoria cheltuielilor de personal sunt incluse platile privind salariile si

asimilate lor, pensiile, ajutoarele de somaj, indemnizatiile acordate personalului angajat

in sectorul de stat etc.

In functie de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate astfel: cheltuieli ordinare, care au caracter permanent si cheltuieli extraordinare, care au caracter exceptional.

Fata de clasificarile anterioare se remarcasi faptul ca, mai ales in plan bugetar, practica financiara a statelor si a organismelor internationale a statuat diferite tipuri de clasificari, cunoscute si sub denumirea de clasificatii bugetare, si anume: a) administrativa; b) economica; c) functionala; d) financiara; e) gruparea folosita in organismele ONU s.a.

Clasificatia administrativ-departamentala are la baza institutiile prin care se efectueaza cheltuielile publice; ministere, institutii publice autonome, unitati administrativ-teritoriale, fiind utila deoarece alocatiile bugetare se stabilesc pe acesti beneficiari. Ea prezinta insa dezavantajul ca un minister, departament, agentie guvernamentala, judet, municipiu, oras, comuna reuneste cheltuieli cu destinatii variate. In plus, structura ministerelor (altor structuri centrale si departamentale) si, respectiv, subordonarea institutiilor publice se modifica periodic, ceea ce face ca gruparea cheltuielilor publice conform acestei clasificatii sa nu asigure comparabilitatea lor, in timp. De regula, acest criteriu este folosit pentru repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

Clasificatia economica se bazeaza pe folosirea a doua criterii de grupare: primul are in vedere continutul proceselor de consum exprimate, conform caruia cheltuielile se impart in: cheltuieli curente (de functionare) si cheltuieli de capital (cu caracter de investitii); al doilea are in vedere natura actiunilor finantate si imparte cheltuielile in: cheltuieli pentru prestarea serviciilor publice si cheltuieli de transfer (de resurse banesti).

Cheltuielile curente sunt cele care asigura buna functionare si intretinere a institutiilor publice. Ele reprezinta un consum definitiv de produs intern brut, iar sumele cheltuite trebuie sa se reinnoiasca anual, avand ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.

Cheltuielile de capital (de investitii) se concretizeaza in achizitionarea de bunuri destinate sferei productiei materiale sau dotarii sferei nemateriale (institutiilor publice) cu active fixe, care duc la dezvoltarea si modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile pentru prestarea serviciilor publice cuprind, in general, remunerarea personalului, alte elemente de cost al prestatiilor, inclusiv a furniturilor necesare bunei functionari a institutiilor publice sau achizitionarii de mobilier, aparaturasi echipamente.

Cheltuielile de transfer se concretizeaza prin operatiuni de transmitere a unor sume de bani de la buget la dispozitia unor persoane juridice (institutii cu activitati autofinantate, intreprinderi productive), sau fizice (pensionari, someri, studenti, elevi etc.), respectiv la bugete ale administratiilor locale. Din acest unghi de vedere, ele pot avea un caracter economic (subventii, prime pentru stimularea exportului, restructurarea unor activitati economice etc.) sau un caracter social (burse, pensii, ajutoare si alte indemnizatii). Se include aici si finantarea unor actiuni de importanta deosebita efectuate prin intermediul administratiilor publice locale.

Clasificatia functionala foloseste drept criterii (in gruparea cheltuielilor publice) domeniile de activitate, ramurile economiei etc. spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinatii date acestor resurse, legate de efectuarea unor transferuri intre diferitele niveluri ale administratiei publice, plata dobanzilor la datoria publica sau constituirea de rezerve la dispozitia autoritatii executive.

Gruparea cheltuielilor publice, conform acestui criteriu, reflecta implicit obiectivele politicii financiare a statului, prin repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate si obiective care definesc nevoile publice.

Clasificatia financiara are in vedere momentul in care se efectueaza platile, respectiv modul in care se concretizeaza folosirea resurselor financiare publice. Conform acestei clasificatii, cheltuielile se grupeaza in: a) definitive; b) temporare sau operatiuni de trezorerie; c)virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizeaza distribuirea resurselor financiare, avand in structura atat cheltuieli curente, cat si cheltuieli de capital. Cheltuielile publice de acest tip se finalizeaza cu plati la scadente certe si atesta lichidarea completa a angajamentului statului pentru efectuarea lor, conform prevederilor din buget. Cheltuielile definitive apar ca posturi distincte in bugetele publice.

Cheltuielile temporare reprezinta, in marea lor majoritate, operatiuni de trezorerie si sunt evidentiate in conturi speciale ale trezoreriei. Aceste cheltuieli nu figureaza in bugetele publice, ci se gestioneaza separat prin conturi ale trezoreriei publice, fiind urmate de finalizarea prin plati cu scadente certe.

Cheltuieli virtuale sau posibile sunt acelea pe care statul se angajeaza sa le efectueze in anumite conditii, cum ar fi cele legate de actiuni sau obiective neprevazute si finantate pe seama rezervelor la dispozitia guvernului sau cele rezultate din garantarea de catre stat a imprumuturilor contractate de persoane private.

Caracterizarea globala a cheltuielilor publice

Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcata de conditiile economice si sociale ce au caracterizat evolutia societatii in diferitele etape istoriceste determinate. O caracterizare globala a cheltuielilor publice trebuie efectuata, atat prin prisma nivelului cheltuielilor publice, cat si a structurii si dinamicii acestora.

Nivelul (cuantumul) cheltuielilor publice totale si al diferitelor categorii de cheltuieli poate fi si trebuie apreciat, in primul rand, ca volum sau marime absoluta a acestora luand in considerare, atat in expresia lor nominala (Cpn), cat si pe cea reala (Cpr).

Diferenta de marime intre cheltuielile publice in expresie nominalasi cele in expresie reala decurge din nivelul de pret in care sunt exprimate acestea. In conditiile cresterii inflationiste a preturilor, volumul cheltuielilor publice in expresie nominala are la baza exprimarea cheltuielilor publice in preturi curente, iar volumul cheltuielilor publice in expresie reala are la baza exprimarea cheltuielilor publice in preturi constante.

Pentru transformarea marimii cheltuielilor publice din expresia nominala in cea reala, se foloseste indicele preturilor (Ip) denumit si 'deflatorul', formula de calcul fiind urmatoarea:

Cp1= Cp1/ Ip1/0 (6.1.)

unde:

Ip1/0 = P1/ P0 (6.2.)

in care: P1 - nivelul preturilor in perioada curenta; P0 - nivelul preturilor in perioada de baza.

Influenta exercitata de cresterea inflationista a preturilor, ce se regaseste in volumul cheltuielilor exprimate prin preturi curente, este astfel corectata, comparatiile si aprecierile devenind concludente, in aceste conditii.

Nivelul cheltuielilor publice, in expresie nominala sau reala, este util pentru a reflecta volumul acestora (in moneda nationala) si serveste la efectuarea de analize numai pe plan intern, national. Pentru efectuarea de comparatii pe plan international, se folosesc, in principal, urmatorii indicatori:

-ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut (CPPIB), calculata prin

raportarea marimii nominale a cheltuielilor publice la produsul intern brut, exprimat de

asemenea in preturi curente, dupa relatia:

CPPIB = Cn p/ PIBn ˇ100 (6.3.)

unde: Cpn - volumul cheltuielilor publice in preturi curente; PIBn - produsul intern brut, in preturi curente.

- cheltuielile publice medii pe locuitor, in dolari SUA, calculat pe baza relatiei:

CPloc. = CPUSD/ N (6.4.)

unde: CPUSD - cheltuieli publice exprimate in dolari SUA; N - numarul de locuitori.

In tarile in care volumul PIB pe locuitor este mai mare, cheltuielile publice pe locuitor sunt mai ridicate, comparativ cu situatia din tarile mai putin dezvoltate. De exemplu, in tari cu un PIB pe locuitor de peste 10.000 dolari, cheltuielile publice reprezinta in deceniul anterior circa 6.000 $/locuitor, in timp ce pentru cele slab dezvoltate, cu un volum al PIB de pana la 2.000$/locuitor, cuantumul acestor cheltuieli se ridica numai pana la circa 600$/locuitor.

Evolutia cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se inscrie in contextul dezvoltarii economice si sociale a fiecarei tari, aflandu-se in relatie directa cu dezvoltarea institutiilor de tip statal si cu particularitatile sistemului social-economic existent. Apar, astfel, diferentieri sensibile in privinta volumului si structurii cheltuielilor publice, atat in timp cat si in spatiu, ele inregistrand, in principiu, o tendinta generala de crestere.

La scara mondiala, se constata ca ele au evoluat de la nivelul redus de cateva procente la sfarsitul secolului XIX, pana la peste 50% din PIB-ul unor tari, in prezent. Aceasta evolutie inregistreaza diferentieri importante intre tari sau grupuri de tari, dar, ca o caracteristica generala, in evolutia cheltuielilor publice, se constata ca ritmul de crestere si proportiile ce revin acestora sunt superioare in tarile dezvoltate si relativ mai reduse in cele in curs de dezvoltare. Astfel, de exemplu, se constata ca in S.U.A. ponderea cheltuielilor publice in produsul national a crescut de la cateva procente, la inceputul secolului XX, la circa 30% in unii ani din ultimele decenii.

Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizata din punctul de vedere al ponderii (greutatii specifice) diferitelor categorii de cheltuieli publice fie in total cheltuieli publice, fie in totalul cheltuielilor dintr-o anumita grupa (de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant in total cheltuieli publice pentru actiuni social-culturale, ponderea cheltuielilor publice pentru invatamant in total cheltuieli publice etc.), ponderi calculate dupa relatia:

GSCP = CPi/ CPt ˇ100 (6.5.)

unde: GSCPi - ponderea (greutatea specifica) a cheltuielilor publice din categoria "i"; CPi - volumul cheltuielilor publice din categoria "i"; CPt - cheltuieli publice totale (sau dintr-o anumita grupa).

Cunoasterea ponderii diferitelor categorii de cheltuieli publice este necesara pentru a urmari spre realizarea caror obiective au fost orientate resursele financiare publice, precum pentru a efectua comparatii pe plan international.

Structura cheltuielilor publice realizate de diferite tari evidentiaza situatii diferite, inclusiv sub aspectul preocuparilor luate in considerare. In acest sens este de remarcat ca in tarile dezvoltate o pondere mai mare revine cheltuielilor publice pentru actiuni sociale, inclusiv de protectie sociala, de gospodarire comunala, in timp ce in tarile in curs de dezvoltare accentul cade pe actiunile cu caracter economic. O explicatie rezida in preocuparile impuse fiecareia din cele doua categorii de tari de realitateaeconomico-sociala cu care se confrunta. Pentru tarile dezvoltate sectorul privat asigura o puternica dezvoltare, ceea ce permite statului sa-si concentreze preocuparile si sa orienteze resursele financiare publice cu prioritate in sfera protectiei sau asigurarilor sociale. Tarile in curs de dezvoltare se confrunta insa cu nevoia de a pune bazele unei dezvoltari economice, implicand mai puternic sectorul economic de stat, dat fiind ca cel privat nu dispune de resursele necesare unui progres mai rapid. Pentru aceste tari, cheltuielile publice vizand actiunile economice reprezinta circa 30-40% din totalul cheltuielilor publice.

In caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezinta cunoasterea tendintelor si dinamicii lor, pe ansamblu si pe categorii, in diferite etape ale evolutiei societatii omenesti, cu elemente specifice pe grupuri de tari si de la o tara la alta.

In acelasi timp, este de remarcat ca dinamica cheltuielilor publice a fost marcata de aparitia si amplificarea proceselor inflationiste, fenomen ce trebuie sa se ia in considerare prin exprimarea volumului lor, atat in preturi curente, cat si preturi constante, pentru a reflecta mai exact consumurile reale la care se refera. Din acest punct de vedere, este relevant faptul ca cheltuielile publice ale S.U.A. inregistreaza pe parcursul acestui secol o crestere de circa 200 ori in preturi curente, dar aproximativ de 50 de ori in preturi constante.

Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice evidentiaza nivelul inalt atins de

acestea ca pondere in PIB, care in deceniile anterioare a depasit 40% pe ansamblul tarilor industrializate si chiar 50% in unele tari dezvoltate europene, dar atingand doar 20% - 30% in tarile in curs de dezvoltare.

O imagine de ansamblu asupra proportiilor cheltuielilor publice fata de PIB, pe grupuri de tari si a mutatiilor inregistrate, in timp, rezulta din tabelul nr.1.

Din datele statistice prelucrate se constata diferentierile existente in ponderea cheltuielilor publice in PIB in tarile dezvoltate, cu deosebire in cazul SUA, unde se inregistreaza un nivel sensibil mai mic. In acelasi timp, pentru o parte din tarile in curs de dezvoltare se observa ponderile mai mici ce revin cheltuielilor bugetare din produsul intern brut. Totodata, in cazul acestor tari se remarca evolutii oscilante, cum e cazul Braziliei: de la 24,36% in 1991 la 33,76% in 1994 si la 25,20% in 2000) sau Egiptului: de la 31,92% in 1991 la 37,36% in 1994 si la 30,64% in 1997. In unele tari in curs de dezvoltare ponderea cheltuielilor publice in PIB, in perioada 1980-1996, s-a diminuat: India (de la 29 % la 26,25%) in timp ce in alte tari ponderea a crescut: Israel (de la 43,16% la 55,55%), Argentina (de la 20,32% la 27,12%).

Tabelul nr. 1

Ponderea cheltuielilor publice bugetare in P.I.B. (%)

Sursa: Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001 *- date pe 1999

Nivelurile si tendintele diferite in evolutia cheltuielilor publice sunt influentate si de modelul social-economic promovat prin politica guvernelor aflate la putere. Sub acest aspect, se contureaza tendinta ca guvernele cu orientare social-democratica (mai pronuntat de stanga) sa promoveze politici si modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin redistribuirea PIB) si finantarea mai intensa a unor actiuni de interes public, ceea ce duce la proportii mai ridicate ale cheltuielilor publice. Spre deosebire, guvernele cu orientare politica liberala sau conservatoare (de dreapta) opteaza, ca tendinta, pentru limitarea proportiilor redistribuirii PIB, punand accentul pe satisfacerea necesitatilor sociale in varianta privata, si inregistrand un nivel mai redus al cheltuielilor publice finantate de stat.

Pe de alta parte, diferentele existente, privind nivelurile de dezvoltare economicosociale dintre cele doua mari grupuri de tari, au impus limite diferite de implicare a statului in efectuarea de cheltuieli publice. Din acest punct de vedere, este de admis ca si posibilitatile de redistribuire a PIB sunt mai reduse pentru tarile sarace, comparativ cu cele de care dispun tarile bogate, avand in vedere dimensiunile diferite ale partilor din produsul national ce raman pentru satisfacerea nevoilor de consum personal.

Dinamica cheltuielilor publice poate fi apreciata cu ajutorul unor indicatori care exprima mutatiile survenite, in marimi absolute sau relative, nominale sau reale, ale acestora, de la o perioada la alta, urmarind asigurarea comparabilitatii datelor.

Modificarea (cresterea) absoluta a cheltuielilor publice se determina, in principiu, ca diferenta intre nivelul cheltuielilor publice dintr-o perioada luata ca baza de comparatie si cel inregistrat in perioada curenta. Ea se poate stabili in expresie nominala sau reala.

Astfel, modificarea (cresterea) absoluta nominala rezulta ca diferenta intre marimea cheltuielilor publice inregistrate in cele doua perioade, care insa sunt exprimate prin preturile practicate in fiecare dintre acestea, conform relatiei urmatoare:

Cp1/0n = Cp1n- Cpn0 (6.6.)

in care: .Cpn1/0 - modificarea cheltuielilor publice (in expresie nominala); Cpn1 - cheltuielile publice realizate, in preturi curente (in expresie nominala), in perioada curenta; Cpn0 -cheltuielile publice realizate, in preturi curente (in expresie nominala), in perioada de baza.

Modificarea (cresterea) reala a cheltuielilor publice se calculeaza ca diferenta intre marimile cheltuielilor publice realizate in doua perioade, dar exprimate prin acelasi nivel de pret, adica evaluate in preturi constante. Aceasta modificare poate fi redata sintetic prin relatia:

.Cp1r/0 = Cp1r - Cp0r (6.7.)

in care: .Cpr1/0 - modificarea cheltuielilor publice (in expresie reala); Cpr1 - cheltuielile publice realizate (in preturi constante) in perioada curenta; Cpr0 - cheltuielile publice realizate (in preturi constante) in perioada de baza in care:

Cp1r = Cp1n (6.8.)

iar :

Ip1/0 = P1/ P0 (6.9.)

unde: P1 - nivelul preturilor in perioada curenta; P0 - nivelul preturilor in perioada de baza.

Pe de alta parte, in caracterizarea dinamicii cheltuielilor publice este de interes si cunoasterea marimilor relative (in procente) ale modificarilor privind cheltuielile publice. In acest scop, se pot utiliza urmatorii indicatori:

-Indicele cresterii relative nominale (Icrn), care exprima raportul dintre modificarea cheltuielilor publice in expresie nominala dintr-o anumita perioadasi marimea cheltuielilor publice nominale din perioada de baza:

I crn =.Cp n1/0/ Cpn0.100 (6.10)

-Indicele cresterii relative reale (Icrr), care se bazeaza pe aceleasi elemente de

calcul, exprimate insa in marime reala, si anume:

I crr =.Cp r1/0/ Cpr0.100 (6.11.)

Folosirea indicilor permite aprecieri mai realiste din punct de vedere al dinamicii cheltuielilor publice si ofera concluzii utile pentru comparatiile in timp si spatiu.

In acelasi cadru, se mai poate utiliza un indicator sintetic ce caracterizeaza dinamica cheltuielilor publice, denumit elasticitatea cheltuielilor publice in raport cu P.I.B., al carui calcul se poate efectua conform relatiei urmatoare:

Ke =.Cp/Cp/.PIB/ PIB0            (6.12.)

in care: Ke - coeficientul elasticitatii cheltuielilor publice, fata de PIB; .Cp - variatia volumului cheltuielilor publice; Cp0 - volumul total al cheltuielilor publice, in perioada de baza; .PIB - variatia marimii PIB; PIB0 - marimea absoluta a PIB, in perioada de baza.

La acelasi rezultat se poate ajunge si prin raportarea indicelui de modificare a cheltuielilor publice la indicele de modificare a PIB, folosind urmatoarea relatie de calcul:

Ke = ICp/ I PIB (6.13.)

unde:

IC p =Cp/Cp0 .100 (6.14.)

I PIB = .PIB/ PIB0.100 (6.15.)

Coeficientul de elasticitate poate fi apreciat ca avand o relevanta mai mare, deoarece favorizeaza aprecierea dinamicii cheltuielilor publice prin prisma ritmului de crestere a acestora, fata de ritmul de crestere a PIB. Din acest punct de vedere, o constatare generala privind dinamica cheltuielilor publice este deosebit de semnificativa si anume ca, pe termen mediu si lung, ritmul de crestere al cheltuielilor publice, a devansat ritmul de crestere al PIB, in toate tarile. Aceasta confirma tendinta generala de sporire a ponderii cheltuielilor publice in PIB si, implicit, de folosire a unei parti tot mai mari din produsul creat, pentru finantarea de actiuni considerate de interes public.

Factori de influenta asupra evolutiei cheltuielilor publice

In contextul mai larg al evolutiei cheltuielilor publice, analiza acestora evidentiaza influenta exercitata de catre o multitudine de factori cu semnificatii diferite. Tendinta generala de crestere si chiar ritmul mai rapid al cheltuielilor publice fata de cel al PIB pot fi explicate prin actiunea urmatoarelor grupuri de factori de influenta:

a) factori demografici. Asupra volumului si structurii cheltuielilor publice au exercitat si exercita o puternica influenta cresterea populatiei globului, precum si modificarile structurale ale acesteia pe varste, categorii socio-profesionale etc. Atat pe plan mondial, cat si pe tari este confirmata statistic tendinta generala de crestere a populatiei, antrenand cresterea nevoii de utilitati publice. Explozia demografica caracteristica secolului XX are un corespondent si in amplificarea activitatii institutiilor publice si a actiunilor cu caracter public finantate de stat, in toate tarile lumii. Modificarea numarului si structurii populatiei pe categorii de varstasi socio-profesionale apare ca factor cu influenta importanta asupra evolutiei cheltuielilor publice prin prisma actiunilor cu caracter social ce se finanteaza, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de varsta mica sau inaintata. Asa, de exemplu, cresterea duratei medii de viata apare ca element cu impact indirect asupra cresterii proportiei populatiei de varsta inaintata, pentru care sunt necesare actiuni de protectie sociala finantate de stat.

Sub aspectul modificarilor pe plan socio-profesional, un element important il reprezinta cresterea numarului populatiei ocupate in sectorul public, coroborata cu preocuparile pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclarii fortei de munca, restructurari si recalificari profesionale, pe fundalul extinderii actiunilor vizand securitatea si protectia sociala.

b) factori economici. Din acest grup de factori, o influenta majora exercita gradul de dezvoltare economicasi de modernizare a economiei fiecarei tari, ca si cel de implicare a statului in sustinerea progresului economic, in general, inclusiv prin actiuni de stabilizare a economiei si de stimulare a cresterii economice. In acest cadru, este de remarcat faptul ca in majoritatea tarilor, statul s-a implicat in economie, atat prin sprijinirea cu subventii a sectorului privat, cat si prin dezvoltarea sectorului economic public, creand si dezvoltand unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes strategic national etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice in ansamblu.

In acelasi sens, odata cu aparitia fenomenelor destabilizatoare in economie si societate, de tipul crizelor si somajului, a devenit necesarasi s-a realizat interventia statului prin cheltuieli publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei si cresterea economica durabila.

Un factor economic cu influenta semnificativa asupra cresterii cheltuielilor publice in expresie nominala il reprezinta moneda nationala. In majoritatea tarilor lumii, in secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere fenomenul deprecierii monetare, uneori provocata de catre stat, tocmai pentru a finanta cheltuieli publice sporite, avand ca efect direct cresterea sumei absolute a cheltuielilor efectuate, care a fost net superioara cresterii reale a consumurilor publice.

c) factori sociali. Intr-o acceptiune mai larga, factorii sociali s-au manifestat in conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai buna repartizare a veniturilor in societate, intre indivizi sau grupuri de populatie, si acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influenta majora in directia cresterii cheltuielilor publice. In acelasi timp, dezvoltarea retelei de institutii social-culturale, in consonanta cu cerintele de progres si civilizatie, a determinat sporirea sumelor alocate de stat in acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, in ansamblu.

Cu deosebire dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a manifestat o crestere puternica a actiunilor de protectie si securitate sociala finantate de stat, mai ales in tarile dezvoltate.

d) urbanizarea. Fenomen care presupune crearea si dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localitatilor rurale si adaptarea lor la cerintele unei civilizatii superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, in general. Astfel, ea a devenit un factor important de crestere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivitatilor de acest tip, concretizandu-se prin finantarea de lucrari publice edilitare, constructii de strazi, canalizare, gospodarie comunala, locuri de agrement, lacase de cultura etc.

e) factori militari. Factorii cu caracter militar a caror prezenta se leaga, mai ales, cu politica externa a tarilor, au exercitat o influenta puternic resimtita in dinamica cheltuielilor publice, actiunile cu caracter militar avand aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, in majoritatea tarilor lumii. In acest sens, sunt de remarcat analizele intreprinse si concluziile la care au ajuns cercetatorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de catre americanul Harold Groves, atrag atentia asupra faptului ca una din cauzele majore ale cresterii cheltuielilor publice au fost razboaiele, in general si cele doua razboaie mondiale in special. La randul sau, germanul Robert Nöll von der Nahmer constata ca factorii principali care explica cresterea cheltuielilor publice sunt inarmarile, razboaiele si lichidarea urmarilor razboaielor, iar americanul James Buchanan conchide ca cheltuielile federale (SUA) au crescut in salturi, cele mai spectaculoase avand loc in timp de razboi.

f) factori politici. Actiunea acestor factori decurge, in principal, din optiunile gruparilor politice aflate la putere intr-o tara sau alta. Un rol decisiv, in acest sens l-a avut trecerea de la statul-jandarm la statul-providenta. Politica de stat interventionista este orientata, doctrinar, spre implicarea mai profunda a acestuia in viata socialasi economica, presupunand cheltuieli publice mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberala promoveaza, de regula, o politica ce se opune interventiei statului, mai ales, in economie, ceea ce antreneaza o limitare a actiunilor finantate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.

Mai mult, guvernele de orientare social-democratica, care pun accentul pe protectia oferita de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiaza interventia prin cheltuieli publice si realizeaza, astfel, o redistribuire mai accentuata intre membrii societati.

Pe langa factorii semnalati, in cazul multor tari dezvoltate si, mai ales, al celor in curs de dezvoltare, o contributie importanta la cresterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al platilor in contul datoriei publice, indeosebi al dobanzilor aferente acesteia.

Cresterea cheltuielilor publice constituie, deci, un fenomen caracteristic societatii moderne, care confirma pozitia exprimata de Adolph Wagner cu privire la actiunea unei 'legi a nevoilor financiare crescande ale statului si organelor autonome' in raport cu evolutia cererii de utilitati publice.

Abordari moderne ale rolului cheltuielilor publice

Problematica cheltuielilor publice a devenit un domeniu de larg interes in sfera deciziilor factorilor de conducere, mai ales de la nivel macroeconomic, in contextul integrarii acestora in modelele de crestere economica.

La baza acestor orientari se considera a fi doctrina keynesiana, care a fundamentat includerea variabilei cheltuieli publice in ecuatiile de echilibru general. Cheltuielile publice, atat cele pentru consumul public, cat si cele cu investitiile publice, au fost asimilate cererii de consum agregate, ca variabila ce conditioneaza oferta.

Ca premise ale acestor interpretari date cheltuielilor publice se gasesc anumite legi psihologice fundamentale, formulate initial de J.M. Keynes:

a) legea inclinatiei spre consum, respectiv spre economisire. Conform acestei legi, la o crestere a venitului are loc si o crestere a consumului, dar nu in aceeasi masura. Astfel, sporul de venit se imparte, de o maniera semiautomata, intre sporirea consumului si sporirea economisirilor. Proportiile in care creste consumul depind de marimea inclinatiei marginale spre consum ( c =.C/.Y), care are valori pozitive, dar subunitare (0<c<1). Partea din cresterea venitului care nu se regaseste intr-o crestere a consumuluise economiseste, marimea economisirilor depinzand de inclinatia marginala spre economisire ( s =.S/.Y ; s = 1- c ). Pe masura ce venitul creste, ponderea consumului in venit se reduce, diferenta regasindu-se intr-o crestere a ponderii economisirilor. Invirtutea acestei legi psihologice, consumul, respectiv cerea de consum ramane in urma venitului, si deci a productiei, ducand in cele din urma la declansarea crizei economice. Keynes considera ca principala cauza a crizelor economice o reprezinta decalajul dintre productie si consum.

In acest context o solutie de crestere a cererii de consum, pentru a evita producerea crizelor sau recesiunilor economice, se considera a fi cresterea cererii agregate, respectiv a celei de consum public, prin cresterea cheltuielilor publice. Pornind de la componentele consumului agregat (consum privat si consum public), se observa ca o crestere a consumului public ar duce la cresterea consumului total , respectiv la cresterea cererii agregate, compensand astfel eventuala reducere a consumului privat.

b) legea inclinatiei spre investitii, sau legea eficientei marginale a capitalului. Potrivit acestei legi psihologice, intreprinzatorii privati manifesta interes pentru efectuarea de investitii numai atunci cand eficienta marginala a capitalului investit (privita ca o rata interna de rentabilitate), este mai mare decat rata dobanzii de pe piata financiara, mai ales rata dobanzii bonificata la depozitele bancare.

O persoana cu disponibilitati banesti va alege, in virtutea acestei legitati, varianta care-i aduce cel mai mare castig cu eforturi si riscuri cat mai mici: fie realizarea unei investitii reale, fie plasarea disponibilitatilor in depozite bancare.

In consecinta, atunci cand oportunitatile de investitii sunt reduse, investitiile private se reduc, amplificand decalajul dintre cererea agregatasi oferta agregata. Mai mult, reducerea investitiilor determinasi scaderea numarului de locuri de munca, deci cresterea somajului.

Pornind de la componentele investitiei totale in care se includ investitiile private si cele publice sau guvernamentale si ale cererii agregate din care o buna parte reprezinta consum public, se fundamenteaza posibilitatea si necesitatea interventiei statului, fie prin stimularea investitorilor privati (acordarea de facilitati fiscale, acordarea de subventii, de credite cu dobanda avantajoasa, etc.), fie prin cresterea directa a investitiilor publice. Ambele interventii au rolul de a favoriza cresterea investitiilor si, prin aceasta, cresterea cererii agregate si prevenirea aparitiei dezechilibrelor. Cresterea investitiilor publice necesita cresterea cheltuielilor publice, considerata cu atat mai acceptabila cu cat aceasta crestere este finantata din imprumuturi contractate de stat pe piata financiara, asadar prin redistribuirea disponibilitatilor, nefructificate prin investitii, ale agentilor economici privati.

c) legea inclinatiei spre valori lichide. Potrivit acestei legi psihologice, indivizii manifesta o inclinatie sporita pentru detinerea de active cu un grad ridicat de lichiditate. In virtutea acestei legi, indivizii prefera detinerea activelor financiare, care au un grad mai ridicat de lichiditate, in detrimentul activelor reale, cu un grad mai redus de lichiditate. Impactul acestei legitati se regaseste intr-o reducere a investitiilor private. Devine astfel necesara interventia autoritatilor publice prin cresterea cheltuielilor publice de investitii pentru a compensa reducerea investitiilor private si a asigura o evolutie echilibrata a economiei.

Keynes constata ca indeosebi pentru perioada de declin economic este recomandata angajarea de cheltuieli publice mai mari vizand si efectul multiplicator pe care il antreneaza cererea publica de consum final si de investitii.

Continuatorii doctrinei lui Keynes au fundamentat diverse modele si tipuri de politica financiara publica menite sa sustina eforturile de relansare economica (in situatia de stagnare), de stimulare a cererii si implicit a ritmurilor productiei, de reducere a nivelului somajului (mentinandu-l in limite acceptabile) etc.

In aceeasi viziune se inscrie si conceptia lui Alvin Hansen care a dezvoltat tezele lui Keynes prin raportarea la conditiile concrete ale SUA.

Formulata intr-o perioada in care fenomenele de crizasi somaj erau o prezenta cu impact puternic in viata economicasi sociala, conceptia sa se concretizeaza prin acceptarea punctului de vedere keynesist si a interventiei statului prin cheltuieli publice, dar si prin impozite pentru a realiza o actiune stabilizatoare. El se refera tocmai la impactul cheltuielilor publice care ar trebui sa fie orientat de catre stat spre contracararea crizei si recesiunii economice si impulsionarea cresterii economice. Hansen insista mai ales asupra posibilitatilor de influentare prin cresterea cheltuielilor publice pentru investitii, evidentiind caracterul multiplicator al acestora in lantul de determinari ce porneste de la finantarea prin imprumuturi a cheltuielilor statului, continuand cu cresterea productiei si de aici la cresterea venitului pe seama caruia se vor putea efectua noi cheltuieli cu efect de crestere economica.

El acorda o atentie deosebitasi cheltuielilor publice pentru actiuni militare, considerand ca ar fi posibil ca, in situatii de criza sa creasca aceste cheltuieli, pentru ca "cheltuielile militare crescande, care pot sa se opuna unei eventuale scaderi a cheltuielilor de investitii private ("capitale"), pot sa ne ofere o perioada aproape nesfarsita de folosire la nivel ridicat a bratelor de munca".

P.A. Samuelson s-a remarcat, in mod deosebit, prin dezvoltarea conceptelor keynesiste reconsiderand ecuatia de echilibru general, pornind de la observatia ca economiile contemporane sunt economii mixte, in sensul coexistentei sectorului privat si a celui public. In viziunea sa, economia nu este guvernata strict de raportul intre cerere si oferta pe piata, ci contine elemente importante de control public. Statul a devenit un agent economic care influenteaza atat consumul, cat si investitiile. Din aceasta perspectiva unele din bunurile pe care le procura statul prin cheltuieli publice sunt produse de intreprinderi private, iar o parte din consumurile populatiei se bazeaza pe resurselebanesti alocate din fondurile statului. Exista un sector economic de stat care realizeaza o parte din PIB implicand, atat pozitia de producator, cat si de consumator. In aceste conditii se poate vorbi chiar de o piata de stat pentru bunuri si servicii, cu profunde rezonante in planul finantelor publice.

Astfel, ecuatia de echilibru general, Y = C+I devine Y=C+I+Pu, unde Pu este valoarea achizitiilor efectuate de stat, respectiv a cheltuielilor publice pentru achizitionarea de bunuri si servicii. Din unghiul de vedere al lui Samuelson, prezenta statului in ipostaza de consumator de bunuri si servicii poate influenta in buna masura dimensiunea si structura produsului national, respectiv poate stimula dezvoltarea consumului si a ofertei. In acest scop, el pledeaza pentru elaborarea unor programe de actiune statala cu impact asupra pietei si asupra economiei mixte, iar in cadrul acestor programe un loc esential ar trebui sa revina celor privitoare la lucrari publice, atat pentrua spori cererea, cat si pentru a asigura absorbtia unei bune parti a fortei de munca disponibile.

Alti autori, ca W. Schultz si Lowell Harris, considera cheltuielile publice ca injectii de putere de cumparare in fluxurile veniturilor. In consecinta, ei recomanda orientarea cheltuielilor publice si structurarea lor astfel incat sa favorizeze cresterea economica, inclusiv prin subventionarea intreprinderilor private.

Punctele de vedere mentionate anterior sunt axate pe doctrina keynesista, dar dezvoltate pe anumite directii determinate de evolutia contemporana a economiei fiecarei tari.

Spre deosebire de acestea se distinge si o conceptie opusa celor de sorginte keynesista, cea care se incadreaza in doctrina ofertei, de esenta neoliberala, cunoscutasi ca modelul "supply-side economics", avand in prim plan "monetarismul" contemporan.

In viziunea reprezentantilor acestei doctrine, cheltuielile publice sunt considerate ca mai putin eficiente sau chiar inacceptabile in sustinerea cresterii economice echilibrate. In concordanta cu optica "monetarista", aceasta conceptie se opune masurilor de politica bugetara expansionista, implicit celei axate pe cresterea cheltuielilor publice pentru ca ar periclita stabilitatea monedei nationale si ar duce la amplificarea inflatiei.