Datoria publica

Datoria publica

Luand in considerare deprecierea sau aprecierea suportata de moneda nationala, se poate evidentia dinamica datoriei publice in scopul desprinderii tendintei inregistrate de catre aceasta intr-o anumita perioada.

Gradul de indatorare a tarii la un moment dat se determina prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arata in ce masura valoarea adaugata intr-un an este grevata de datoria publica. Sau, altfel spus,  daca datoria publica a tarii ar trebui rambursata integral in anul de referinta, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur teoretica, deoarece nici o tara nu ar putea aloca intregul produs intern brut amortizarii datoriei publice, ci numai partea din aceasta ramasa dupa efectuarea prelevarilor absolut indispensabile la fondul de consum si la formarea bruta de capital.

Pentru a putea face comparatii internationale, este necesar a exprima datoria publica intr-o moneda avand o larga circulatie pe plan mondial. Desi si aceasta metoda contine un grad mai mic sau mai mare de aproximatie, totusi ofera informatii utile pentru analiza; in practica internationala, in comparatiile internationale, se foloseste dolarul SUA, Drepturile Speciale de Tragere sau moneda Uniunii Europene. La acelasi raport intre datoria publica si produsul intern brut, o tara suporta cu atat mai greu povara datoriei publice cu cat are un nivel de dezvoltare mai scazut.

Alaturi de acesti indicatori, un interes deosebit il prezinta indicatorii care caracterizeaza efortul financiar anual, pe care datoria publica il reclama. Acest efort se materializeaza in serviciul datoriei publice care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise si cele legate de plata dobanzilor aferente.

Deosebit de acestia, se mai calculeaza si cuantumul anual al dobanzilor, raportul dintre dobanzi si PIB si ponderea dobanzilor in totalul cheltuielilor publice sau bugetare, dupa caz. Acesti indicatori exprima dimensiunile contraprestatiei pe care statul o datoreaza creditorilor sai in decursul unui an.

Structura datoriei publice este urmatoarea

datorie pe termen lung, compusa din datorii care, la data la care sunt contractate, sunt exigibile dupa mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobanzii apropiate de cele practicate pe pietele financiare;

datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupeaza datoriile exigibile in mai putin de 5 ani, remunerate cu rate apropiate de cele ale pietei monetare, in aceasta categorie intrand bonurile de tezaur si imprumuturile Bancii Centrale;

datorie la vedere, care inglobeaza sumele colectate de Trezorerie prin circuitul sau propriu, reunind depozitele corespondentilor trezoreriei si moneda divizionara.

Referitor la datoria pe termen lung, in tarile occidentale, politica de apropiere a titlurilor de stat de celelalte tipuri de imprumuturi, gratie armonizarii tehnicilor de plasament si suprimarii majoritatii avantajelor fiscale, a fost completata cu o politica de reinnoire a produselor financiare, ceea ce a dus la aparitia de noi tipuri de imprumut si la diversificarea formulelor propuse.

In ceea ce priveste datoria pe termen mediu si scurt, aceasta este acoperita in general prin bonuri de tezaur in cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile si accesibile tuturor institutiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evolutiei masei monetare imputabile finantarii deficitelor bugetare.

Dupa cum s-a aratat, statul isi procura resursele financiare atat de pe piata interna, cat si din strainatate si, ca urmare, datoria publica are un caracter intern si unul extern. Cu cat gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atat piata interna a capitalului de imprumut este mai extinsa si mai diversificata, cu cat exportul este mai activ si excedentar importului, cu atat mai mult tara respectiva isi procura resursele financiare de pe piata interna.

In acest sens, statul din tarile in curs de dezvoltare isi procura resursele financiar-valutare de care are nevoie prin imprumuturi externe, cresterea ponderii datoriei publice externe in datoria publica exprimand gradul de dependenta economica si financiara a tarii de strainatate, dar si atractivitatea economiei respective pentru capitalurile externe.

Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta si datorie consolidata- este evident ca pentru o tara conteaza mai mult efortul financiar pe care trebuie sa-l faca pentru rambursarea datoriei scadente si plata dobanzilor aferente in lunile urmatoare, decat cel care se profileaza la orizont peste 5-10 ani. De aceea, cu cat ponderea datoriei flotante in totalul datoriei publice este mai mare, cu atat nevoia de resurse financiare este mai presanta, iar procurarea acestora mai dificila.

Structura datoriei publice variaza de la o tara la alta si de la o perioada la alta, in functie de conditiile monetar-financiare. Tarile care cunosc procese inflationiste de mari dimensiuni si de lunga durata sunt obligate sa apeleze pe o scara mai larga la imprumuturi pe termen scurt si mediu, deoarece in conditii de inflatie cronica, plasamentele in efecte publice pe perioade indelungate, fiind supuse unor eroziuni sistematice, inceteaza de a mai fi atractive pentru detinatorii de capital banesc de imprumut, chiar daca produc un venit anual mai ridicat decat imprumuturile pe termen scurt.

Privita in timp, datoria publica a manifestat o tendinta de crestere continua pe plan international, ceea ce a atras dupa sine, in mod inevitabil, sporirea dobanzilor aferente, precum si a cheltuielilor publice totale. Acest fenomen este exprimat de dinamica mai accelerata a cheltuielilor cu plata dobanzilor, care a devansat, diferentiat pe tari, dinamica datoriei publice si dinamica cheltuielilor publice totale, coeficientii medii de devansare in perioada 1980-1994, pe plan mondial, fiind de 1,54  si, respectiv, de 1,88.

Datoria publica a tarilor dezvoltate provine in proportie covarsitoare din surse interne si numai in mica masura sau deloc din exterior. Optiunea tarilor industrializate pentru resurse interne se explica prin faptul ca acestea, avand o economie dezvoltata si diversificata, dispun de o larga piata a capitalului de imprumut, de unde-si pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare. Tarile in curs de dezvoltare sunt silite sa apeleze pe o scara mai larga la resurse externe nu numai din cauza slabei dezvoltari a pietei interne a capitalului de imprumut, dar si a insuficientei resurselor valutare obtinute din comertul exterior.