Imprumuturile de stat (creditul public)

IMPRUMUTURILE DE STAT (CREDITUL PUBLIC)

Notiuni generale ale imprumutului (creditului public). Functiile si rolul creditului.

Notiunea de "credit" este folosita cu multiple sensuri in diferite domenii ale activitatii sociale si economice. Acceptiunea cea mai frecventa a creditului este cea de relatie prin care o persoana, numita creditor, acorda in prezent unei altei persoane, numita debitor, bani sau alte valori pentru a le restitui in valori echivalente sau in alte forme, la o data viitoare, determinata, numita scadenta. Necesitand restituirea in viitor, creditul implica, de regula, rambursarea unei valori mai mari decat cea imprumutata, diferenta constituind-o dobanda¹.

Etimologic, cuvantul "credit" provine din latinescul "creditum, credere" (a avea incredere), de ai 939b14j ci rezultand interventia unui element psihologic necesar oricarui proces de creditare, si anume increderea.

Creditul sau imprumutul (intr-o acceptie mai larga), este o activitate de anticipare a resurselor viitoare, de mobilizare imediata a resurselor necesare, sume ce se vor recupera ulterior, pe parcursul unuia sau mai multor ani.

Asemanator monedei, creditul este o categorie economico-financiara creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme sociale, economice sau legate de procesul de schimb. In general, acesta reprezinta schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.

In orice tranzactie de schimb, fiecare dintre participantii la raportul juridic respectiv ofera celeilalte parti un contra echivalent. Atunci cand una din parti convine sa primeasca imprumutul la o data ulterioara, se spune ca este vorba despre un schimb de creante. Drept urmare, creditul nu este altceva decat un schimb, cu particularitatea ca intre elementele lui se intercaleaza factorul timp.

In perioada contemporana, caracteristic pentru majoritatea statelor cu economie de piata este tendinta de crestere mai rapida a cheltuielilor publice comparativ cu veniturile ordinare, motiv pentru care apare necesitatea completarii fondurilor banesti de utilitate publica.

In cadrul relatiilor de credit public, statul apare ca debitor, creditorii sai fiind bancile si consortiile bancare, societatile de asigurare, casele de economii, subscriitorii la imprumuturi etc.

Pe masura evolutiei lor si sub constrangerea a numeroase necesitati economico- sociale, statele si-au asumat sarcini si atributii din ce in ce mai ample si complexe, care au generat o crestere apreciabila a volumului resurselor banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini si atributii. In acest context, veniturile ordinare (obtinute de stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale), au devenit insuficiente in raport cu necesitatile curente de resurse banesti. A aparut astfel, un deficit bugetar, pentru a carui acoperire statele au recurs tot mai frecvent la resurse complementare. Pe acest fond, in cadrul cuprinzator al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul caruia statele si-au procurat, in mod exceptional, resursele complementare de care aveau nevoie. Acest fenomen a fost insotit de formularea a tot mai multor notiuni si concepte privind teoria si practica imprumutului public, acestea ajungand unul dintre obiectivele importante si distincte ale stiintei finantelor publice si o parte insemnata a legislatiei financiar-fiscale.

Notiunea de "imprumut public" este sinonima cu cea de "credit public", iar pentru exprimarea proportiei cantitative a acestui tip de credit este utilizata si s-a raspandit preferential expresia "datorie publica". De altfel, legislatia in domeniu a caracterizat aceasta notiune ca fiind "totalitatea obligatiilor interne si externe ale statului, la un moment dat, contractate de Guvern prin Ministerul Finantelor, in numele Romaniei"².

Aceasta problematica trebuie insa tratata cu multa prudenta intrucat, nu de putine ori, parlamentele sau guvernantii, preocupati exclusiv de popularitate sau de facilitatea aparenta a operatiunii, recurg in mod nejustificat, la imprumutul public. Drept urmare, creditul public este o forma de atragere a mijloacelor banesti de catre stat in vederea utilizarii lor la acoperirea unor goluri temporare de casa sau a cheltuielilor publice, cum sunt cele de aparare, sanatate, invatamant, ordine publica, administratie publica, achitarea unor dobanzi restante etc.³

Uneori, creditul a fost comparat cu un "motor" al economiei, iar pentru eficientizarea acestui rol, cu luarea in consideratie atat a avantajelor, cat si a dezavantajelor, este necesara intrunirea mai multor conditii, de ordin obiectiv si subiectiv.

In primul rand, trebuie specificat ca imprumutul public are acelasi rol ca si procedeele financiare cunoscute sub denumirea de impozite si taxe, cu scopul declarat de a repartiza sarcinile financiare ale statului intre cetateni, insa in timp, cu repercursiuni asupra a doua sau mai multe generatii succesive.

In economiile liber-capitaliste, avantajele contractarii de imprumuturi publice sunt incontestabile, in sensul ca se consolideaza patrimoniul statului, deoarece cu sumele imprumutate se vor realiza valori viitoare, utile societatii, care de altfel suporta costurile imprumutului.

Imprumuturile sunt, in acelasi timp, mijloace de activare a capitalurilor disponibile, facilitand circulatia monetara si implicit, dezvoltarea economiei, cu conditia folosirii rationale si in scopuri benefice a respectivelor fonduri. In ciuda acestor reale beneficii, imprumutul public poate prezenta si numeroase dezavantaje. Astfel, generatiile viitoare sunt obligate sa suporte cheltuielile de rambursare a imprumuturilor contractate de cele precedente, fara a fi direct implicate in aceasta activitate.

Cu toate acestea, contrabalansand avantajele cu dezavantajele pe care le prezinta creditul public, se poate ajunge la concluzia ca este justificata recurgerea la acest mijloc sau procedeu financiar numai atunci cand nu mai exista alte posibilitati de redresare economico-financiara, si pe cat posibil nu in scopuri de consum, ci numai strict productive.

Pentru eficientizarea mecanismului economic de creditare, trebuie indeplinite mai multe conditii, cele mai importante fiind urmatoarele:

a) Conditii de ordin juridic. Acestea se refera la existenta unui cadru juridic, care sa reglementeze strict problema datoriei publice. In Romania, legea cadru este Legea datoriei publice nr. 81/1999, ale carei dispozitii pot fi coroborate cu alte reglementari, respectiv Legea finantelor publice nr. 500/2002, Legea privind incheierea si ratificarea tratatelor, Legea privind regimul investitiilor straine etc.⁴

b) Conditii de ordin institutional, infrastructural. Constau in preexistenta unui sistem de institutii si organe solide, cu atributii clare in efectuarea operatiunilor de credite, dar si in exercitarea controlului asupra modului in care sunt respectate aceste conditii;

c) Conditii de ordin social-politic. Se refera, atat la existenta cadrului general de liniste si pace sociala si politica, de stabilitate, cat si la regimul politic existent si la atitudinea lui fata de economie. Este evident ca un climat social caracterizat prin dese convulsii sociale, un regim politic contestat, cu o politica oscilanta, vor afecta considerabil elementul esential al creditului, increderea, descurajand atat economisirea prin intermediul institutiilor specializate, cat si apelul la credite si acordarea lor;

d) Conditii de ordin economic. Acestea sunt legate de situatia de ansamblu a economiei nationale, de perspectivele ei, dar si de conditiile economice conjuncturale pe plan intern si international;

e) Conditii de ordin psihologic. Sunt hotaratoare nu numai prin prisma increderii, ca suport esential al creditului, cat si cu privire la comportamentul populatiei in ansamblul ei. Nu se poate face abstractie de inclinatiile diferitelor grupuri sociale spre economisire sau consum, spre investitii sau tezaurizare, educatie etc.⁵

Aspecte privind categoriile de credite.

Larga raspandire si importanta deosebita a creditului s-au facut simtite indeosebi, in domeniul comercial si cel financiar-bancar.

In economia de piata au fost adoptate numeroase categorii de credite. Literatura de specialitate a procedat la clasificarea creditelor dupa o serie de criterii, cele mai uzitate fiind urmatoarele:

In raport de calitatea creditorului⁶, creditele pot fi:

a) Credit bancar, care este acordat de banci sau alte institutii financiare;

b) Credit comercial, care este acordat de catre furnizor cumparatorului, in cadrul raporturilor comerciale, cu ocazia vanzarii-cumpararii marfurilor;

c) Credit bugetar, care se acorda de la bugetele publice, potrivit destinatiei stabilite prin Legea bugetara anuala;

d) Creditul public, care se acorda statului prin diverse procedee tehnico-financiare.

Din punctul de vedere al calitatii debitorului⁷, creditele se impart in:

a) Credit privat, acordat in general, pe baza de efecte de comert (cambie, bilet la ordin);

b) Credit public, acordat, de regula, pe baza de bonuri de tezaur.

Dupa obiectul creditarii⁸, sunt cunoscute:

a) Credit de productie, utilizat in finantarea unor activitati de productie din diferite domenii de activitate (industrie, transporturi, agricultura);

b) Credit de comert, care se foloseste pentru a inlesni schimburile economice, atat interne, cat si externe;

c) Credit de consum, care se utilizeaza in cazul vanzarii in rate sau cu plata amanata (total sau partial) a bunurilor de consum.

Din punct de vedere al garantiilor⁹ ce se cer a fi date, creditele se impart in:

a) Credit real (sau "acoperit"), care se acorda pe temeiul unei garantii mobiliare sau imobiliare pe care debitorul trebuie sa o constituie in favoarea creditorului;

b) Credit personal, care se acorda pe baza de incredere in bonitatea si buna credinta a debitorului, fara a constitui o garantie mobiliara sau imobiliara (adica reala).

In functie de perioada pentru care s-a acordat imprumutul, creditele se pot clasifica¹⁰:

a) Credite pe termen scurt, pentru o perioada de pana la un an, inclusiv;

b) Credite pe termen mediu, pe o perioada de peste un an, pana la 5 ani, inclusiv;

c) Credite pe termen lung, pe o perioada de peste 5 ani;

d) Credite fara termen; este cazul creditelor perpetue si a rentelor viagere.

Potrivit dispozitiilor Legii finantelor publice, imprumutul pe termen scurt intern genereaza datoria flotanta a statului, fiind utilizate de cele mai multe ori, pentru acoperirea unor deficite bugetare si in scopul acoperirii unor cheltuieli publice neprevazute sau extraordinare.

In functie de pozitia statului fata de creditor, imprumuturile pot fi:

a) Imprumuturi contractate direct de catre stat;

b) Imprumuturi garantate de stat, acestea fiind contractate de catre agenti economici sau alte entitati de drept¹¹.

Definitia si trasaturile imprumutului de stat

Imprumutul de stat este un act juridic, o conventie incheiata intre o persoana fizica sau juridica, in calitate de creditor, si stat, in calitate de debitor, prin care primul accepta sa puna la dispozitia statului, cu titlu de imprumut, o suma de bani, iar cel de al doilea, se obliga sa o restituie in conditiile convenite, platind si o anumita suma pentru utilizarea imprumutului.

Caracterizarea juridica a imprumutului de stat determina urmatoarele trasaturi particulare ale acestuia¹²:

a) Caracterul legal al imprumutului de stat. In toate tarile moderne cu regim constitutional democratic, imprumutul de stat necesita o autorizare prealabila a puterii legislative, intrucat da nastere unei obligatii juridice in care subiectul pasiv este insusi statul. Lipsa unei astfel de autorizari poate constitui o cauza de nulitate a imprumutului de stat. In Romania, aceasta particularitate a imprumutului de stat este reglementata atat de Legea finantelor publice, cat si de Legea privind datoria publica, dispozitii legale care conditioneaza lansarea imprumutului de existenta unei legi (Legea bugetara anuala) care sa autorizeze efectuarea lui. In acest sens, Legea privind datoria publica prevede ca Guvernul poate contracta imprumuturi externe, prin Ministerul Finantelor Publice, in numele Romaniei, cu respectarea incadrarii in plafonul anual de indatorare publica externa aprobat de Parlament si in destinatiile prevazute de lege.

b) Natura juridica de contract, incheiat prin acordul de vointa al partilor. Aceasta caracterizare juridica deosebeste fundamental imprumuturile de stat de veniturile ordinare, permanente, ale bugetelor publice (impozitele si taxele), care sunt stabilite in mod unilateral de catre stat, pe baza asa-zisului drept regalian al statului (particularitate care rezida, de asemenea, din Legea finantelor publice si Legea datoriei publice). In general, Parlamentul este organul care autorizeaza imprumutul si stabileste conditiile esentiale ale acestuia, Guvernul fixeaza conditiile secundare, iar Ministerul Finantelor Publice incheie contractul in numele statului.

c) Caracterul rambursabil al imprumutului. Imprumutul de stat reprezinta astfel un mijloc de mobilizare temporara la dispozitia statului a unor sume de bani pe care acesta le va restitui creditorilor respectivi dupa o anumita perioada. Cu toate acestea, exista si "imprumuturi perpetue", pentru care nu se stabileste un termen de rambursare, ci numai obligatia statului de a plati anumite dobanzi.

d) Caracterul oneros al imprumutului. Imprumutul se acorda in schimbul unei plati suplimentare, separat de rambursarea acestuia, care se poate stabili sub forma dobanzii, a castigului sau a dobanzii si castigului. Asa cum prevad dispozitiile Legii finantelor publice si cele ale legilor de autorizare a imprumuturilor de stat pentru finantarea deficitului bugetar, in general, rezulta ca s-a adoptat forma dobanzii. Rata dobanzii la imprumuturile de stat se mentine, in general, la nivelul ratei dobanzii creditului bancar.

Competentele si responsabilitatile pentru emiterea imprumuturilor de stat.

In baza plafonului de indatorare publica stabilit anual prin lege, Guvernului ii revine autorizarea de a contracta imprumuturile de stat interne si externe, prin Ministerul Finantelor publice.

Potrivit dispozitiilor art. 2 din Legea datoriei publice nr. 81/1999, se prevede in mod expres scopul si directiile de utilizare ale acestor operatiuni, dupa cum urmeaza:

a) finantarea deficitului bugetar;

b) refinantarea datoriei publice;

c) sustinerea balantei de plati si consolidarea rezervei valutare a statului;

d) finantarea proiectelor de investitii pentru dezvoltarea sectoarelor private ale economiei;

e) finantarea dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii cu capital majoritar romanesc;

f) finantarea achizitionarii de bunuri si servicii, inclusiv importul de materii prime si resurse energetice;

g) indeplinirea obligatiilor legate de garantiile de stat pentru imprumuturi;

h) autorizarea si achitarea imprumuturilor guvernamentale si rascumpararea datoriei neachitate, incluzand capitalul, dobanda si alte costuri;

i) finantarea necesitatilor pe termen scurt ale bugetului de stat;

g) finantarea cheltuielilor legate de inlaturarea consecintelor dezastrelor naturale si a altor calamitati;

k) alte necesitati aprobate prin legi speciale.

Competenta de administrare a datoriei publice revine exclusiv Ministerului Finantelor Publice, organ care este singurul contractant al acesteia.

Potrivit Legii datoriei publice, rambursarea ratelor de capital, plata dobanzilor si a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate fata de alte obligatii ale statului. Totodata, prin acelasi act normativ se stabilesc rolul si responsabilitatile Ministerului Finantelor Publice in situatia in care fondurile banesti sunt insuficiente pentru acoperirea integrala a platilor scadente la imprumuturile contractate sau garantate de stat.

In doctrina s-a retinut ca datoria publica (interna si externa) constituie o obligatie neconditionata si irevocabila a statului, respectiv rambursarea imprumuturilor contractate in lei si valuta, de pe piata interna sau externa, plata dobanzilor si a altor costuri aferente. Totodata, imprumuturile contractate de autoritatile administratiei publice locale, fac si ele parte din datoria publica a Romaniei, fara insa a reprezenta datorii sau raspunderi ale Guvernului, in conditiile in care plata serviciului aferent acestora se efectueaza exclusiv de autoritatile locale¹³.

Imprumuturile de stat interne si garantiile de stat pentru imprumuturi interne.

Imprumuturile de stat interne se pot contracta prin intermediul unor categorii de instrumente financiare¹⁴, dupa cum urmeaza:

a) Titlurile de stat in moneda nationala;

b) Imprumuturile de stat de la Banca Nationala a Romaniei;

c) Imprumuturile de stat de la bancile comerciale din Romania;

d) Preluarea prin trezorerie a unor disponibilitati banesti;

e) Emiterea si vanzarea de obligatiuni sau alte titluri valorice de imprumut.

Titlurile de stat sunt inscrisuri care atesta datoria publica, emise de catre Ministerul Finantelor Publice la valori nominale stabilite in functie de necesitatile banesti de echilibrare a executarii bugetului pe anul respectiv. Aceste titluri se pot prezenta, fie in forma materializata (ca inscrisuri imprimate ce cuprind mentiuni referitoare la emitent, valoare nominala, rata dobanzii, scadenta etc.), fie in forma dematerializata (pentru care emisiunea, probatiunea si transmisiunea dreptului, incorporate, se evidentiaza prin inscrierea in sistemul de inregistrare in cont).

Titlurile de stat pe termen scurt apar sub forma bonurilor de tezaur si a certificatelor de trezorerie, ele putand fi purtatoare de dobanda sau cu discount (care sunt vandute la o valoare mai mica decat valoarea lor nominala).

Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligatiunile de stat cu o scadenta de peste un an si maxim 5 ani de la emisiune, fie cu dobanda, fie cu discount.

Titlurile de stat sunt instrumente negociabile, iar regimul lor juridic este stabilit prin regulamente emise de Ministerul Finantelor Publice.

Valoarea titlurilor de stat se ramburseaza la scadenta. Termenul lor de rascumparare este obligatoriu a fi precizat in "conditiile de emisiune". Dupa rambursarea titlurilor de stat, se sting si obligatiile statului in legatura cu acestea.

Prin dispozitiile Legii nr. 81/1999 este reglementata interzicerea unor acorduri sau practici concertate ale participantilor la piata titlurilor de stat care au ca obiect sau ar putea avea ca efect, distorsiuni ale concurentei pe piata.

Un alt instrument al datoriei publice interne este reprezentat de imprumuturile interne de stat pe care Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa le efectueze, in numele statului, de la Banca Nationala a Romaniei. Acest instrument financiar este reglementat pentru a fi utilizat in situatii exceptionale, atunci cand se impune acoperirea urgenta a unor cheltuieli publice. El este un imprumut fara dobanda, al carui cuantum nu poate depasi 7% din totalul bugetului aprobat si trebuie rambursat in cel mult 6 luni, pe seama veniturilor curente sau in urma unui alt imprumut de stat, efectuat in conditiile legii.

Ministerul Finantelor Publice este autorizat sa negocieze si sa contracteze imprumuturi de stat si de la banci comerciale sau de la alte institutii creditoare romanesti, in conditii rezultate in urma negocierilor.

Preluarea pentru trezorerie a unor disponibilitati banesti ale diferitelor institutii publice, reprezinta un procedeu financiar mai rar utilizat in practica imprumuturilor publice. Acest procedeu se realizeaza, de regula, prin preluarea unei parti din rezervele banesti de care dispun casele de economii sau societatile de asigurare, imprumutul fiind fara dobanda si trebuind sa se consume inauntrul anului financiar.

Obligatiunile pe termen lung sunt emise si vandute de stat, fiind o modalitate curenta a imprumutului de stat pe termen lung. Formele prin care se poate realiza acest tip de imprumut sunt vanzarea obligatiunilor catre diferiti bancheri si consortii bancare, vanzarea obligatiunilor prin subscriptie publica sau vanzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul burselor de valori¹⁵.

Ministerul Finantelor Publice este autorizat, prin lege, sa emita garantii de stat pentru unele imprumuturi interne efectuate de catre o persoana juridica de la o institutie creditoare, pentru finantarea proiectelor sau a activitatilor de importanta prioritara pentru Romania sau pentru alte destinatii stabilite si aprobate de Guvern.

Garantia de stat pentru un astfel de imprumut intern constituie o obligatie indirecta a statului roman, care se executa in conditiile in care beneficiarul imprumutului nu are capacitatea sa achite, in intregime sau partial, imprumutul, dobanda sau alte costuri ale imprumutului garantat.

Intre Ministerul Finantelor Publice, in calitate de garant, si persoana juridica contractanta a unui imprumut cu garantia statului, in calitate de garantat, se incheie o conventie in care sunt stipulate drepturile si obligatiile partilor semnatare, inclusiv prevederi referitoare la plata comisionului de risc.

Pentru preintampinarea riscurilor financiare care decurg din garantarea de catre stat a unor astfel de imprumuturi, se constituie fondul de risc, care se gestioneaza de catre Ministerul Finantelor Publice in regim extrabugetar, prin contul general al Trezoreriei statului. Sursele de constituire a fondului de risc sunt sumele incasate sub forma de comisioane de la beneficiarii imprumuturilor garantate, dobanzile obtinute din plasamentele sumelor aflate in depozite, majorarile de intarziere aplicate pentru neplata in termen a comisioanelor sau alte surse legal constituite.

Daca beneficiarul imprumutului garantat nu-si indeplineste obligatia de plata conform contractului de imprumut, in conditiile in care institutia creditoare a epuizat toate masurile legale, aceasta din urma poate prezenta Ministerului Finantelor Publice o cerere de plata, urmand ca acesta sa plateasca, conform garantiei de stat pentru imprumutul intern.

In continuare, dupa efectuarea de catre Ministerul Finantelor Publice a platilor generate de executia garantiei de stat pentru imprumutul intern, beneficiarul imprumutului are obligatia sa restituie Ministerului Finantelor Publice echivalentul cheltuielilor efectuate de catre acesta, conform conventiei incheiate intre beneficiarul imprumutului si Ministerul Finantelor Publice. Aceasta conventie constituie titlu executoriu.

In ceea ce priveste recuperarea sumelor platite conform garantiilor de stat, Ministerul Finantelor Publice are prioritate asupra activelor si veniturilor beneficiarului intern, conform legislatiei in vigoare privind obligatiile datorate bugetului de stat.

Imprumuturile externe de stat si garantate de stat.

In conformitate cu dispozitiile Legii privind datoria publica, datoria publica externa se compune din imprumuturile externe, pe termen mediu sau lung, contractate direct de catre stat prin organele sale imputernicite, ori contractate cu garantia statului de catre autoritatile publice locale, regii autonome, intreprinderi, societati comerciale etc. Drept destinatie principala a acestor imprumuturi, sunt reglementate actiunile de interes public si cazurile de forta majora.

Legea datoriei publice prevede acordarea autorizarii bugetare permanente, respectiv autorizarea de a plati serviciul datoriei publice la scadenta, fara prevederi suplimentare in Legea bugetara anuala.

In concret, contractarea unor imprumuturi de stat externe este legata de finantarea deficitului bugetar, asigurarea balantei de plati, consolidarea rezervei valutare a statului, finantarea investitiilor in sectoarele private, crearea de noi locuri de munca si sustinerea societatilor comerciale cu capital de stat sau privat, pe baza prioritatilor economice si sociale stabilite de Guvern, finantarea proiectelor de investitii in infrastructura, inclusiv a celor pentru servicii sociale, finantarea unor achizitii publice etc.

Organismul competent sa examineze, sa avizeze si sa aprobe operatiunile de finantare si de asigurare a creditelor de export-import, in numele si in contul statului, care se efectueaza prin Banca de Export-Import a Romaniei (Eximbank), este Comitetul Interministerial de Garantii si Credite de Comert Exterior.

In cadrul datoriei publice externe a Romaniei sunt utilizate o serie de instrumente financiare, cele mai importante fiind urmatoarele:

a) titlurile de stat in valuta, emise pe pietele financiare externe;

b) imprumuturile de la guvernele straine, agentii guvernamentale straine, institutii financiare multilaterale sau alte organizatii internationale;

c) imprumuturile sindicalizate, pe termen scurt, mediu sau lung;

d) imprumuturile de la banci sau companii straine;

e) alte imprumuturi, conform dispozitiilor legale.

Operatiunile de stabilire a necesarului de credite externe anuale au ca fundament concluziile cuprinse in analizele bancilor, cu aprobarea organelor de specialitate privind garantiile admise pentru creditele externe, evaluarile efectuate de Ministerul Finantelor Publice privind oportunitatea si riscurile financiare ale creditelor si garantiilor, cu luarea masurilor necesare pentru a nu fi afectata credibilitatea financiara a statului nostru pe plan international.

In conditiile in care datele prezentate de catre beneficiarii creditelor externe sunt determinante pentru evaluarea si angajarea acestora, furnizarea unor date eronate pentru contractarea si garantarea imprumuturilor externe, este calificata infractiune.

In general, creditele externe se contracteaza de catre beneficiarii lor. Cele necesare statului se contracteaza de catre Ministerul Finantelor Publice, impreuna cu reprezentantii altor organe centrale decise de Guvern, iar cele necesare autoritatilor publice locale, regiilor autonome, societatilor comerciale etc., se contracteaza de catre reprezentantii acestora, cu participarea Ministerului Finantelor Publice in calitate de garant al statului.

In perioada postbelica au luat fiinta mai multe organisme financiare internationale, avand ca obiect mobilizarea de resurse banesti si punerea la dispozitia tarilor interesate, pentru realizarea unor obiective social-economice. Unele dintre acestea au o vocatie universala, fiind deschise tuturor statelor, iar altele sunt constituite pe baza unor criterii, cum ar fi regimul politic, zona geografica sau nivelul de dezvoltare economica. Aceste organisme, cunoscute in doctrina si sub denumirea de "banci internationale" sau "banci globale", sunt institutii bancare care au creditul central intr-o tara si sucursale in numeroase alte tari, desfasurand operatiuni de genul imprumuturilor acordate diverselor tari, imprumuturi acordate societatilor comerciale si altor institutii, servicii bancare pentru corporatiile transnationale, operatiuni valutare etc. Din categoria acestor banci internationale, institutiile financiare din sistemul Organizatiei Natiunilor Unite (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare sau Banca Mondiala si Fondul Monetar International) au un rol esential datorita extinderii lor geo-politice, precum si programelor lor de asistenta economica si financiara, cu perspective benefice, mai ales pentru statele a caror economie se afla in plina dezvoltare sau tranzitie spre economia de piata.

Alaturi de F.M.I. si B.I.R.T., mai sunt cunoscute in acest sens Banca Africana de Dezvoltare, Banca Asiatica de Dezvoltare, Banca Inter-Americana de Dezvoltare, Banca Europeana de Investitii, Banca Internationala de Cooperare Economica etc.¹⁶

Aceste institutii bancare internationale (in special, BIRD si FMI) acorda credite statelor membre pe termen lung, de pana la 20 de ani, cu o dobanda in general mai mica decat cea curenta pe piata internationala, insa numai dupa investigarea situatiei monetare si economice a acestora de catre expertii proprii. Aceste investigatii au natura unor garantii pentru rambursarea imprumuturilor respective.

Intrucat, principalele obiective strategice ale acestor institutii financiar-bancare internationale sunt reprezentate de finantarea cresterii economice si stabilitatea financiara, ele nu acorda imprumuturi pentru obiective militare sau politice. Cu toate acestea, sfera politicului are o anumita influenta in acordarea imprumuturilor, cunoscut fiind faptul ca de acestea nu beneficiaza tarile insolvabile, starea de insolvabilitate fiind data, in opinia raportorilor bancilor, de instabilitatea politica, razboaie, erori si omisiuni sau lipsa de concizie¹⁷. In acest sens, F.M.I. aplica principiul cunoscut sub denumirea de "conditionalitate", prin care se intelege obligatia unei tari care solicita acces la resursele Fondului de a pune in aplicare un program de politica economica menit sa redreseze balanta sa de plati intr-o perioada corespunzatoare.

Intreaga procedura de contractate a imprumuturilor de la aceste banci internationale se completeaza cu dispozitiile legii noastre privind datoria publica, in special in ce priveste organele si bancile noastre care participa la contractari si care sunt indrituite sa urmareasca utilizarea si rambursarea creditelor externe.

De credite externe mai pot beneficia si alte entitati interne, respectiv regii autonome, societati comerciale cu capital de stat sau privat etc.

Pentru riscurile financiare care decurg din garantarea de catre stat a imprumuturilor externe contractate de catre astfel de entitati, se constituie fondul de risc, care se gestioneaza in regim extrabugetar de catre Ministerul Finantelor Publice. Fondul de risc se constituie din sumele incasate sub forma de comisioane de la beneficiarii imprumuturilor garantate, din dobanzile obtinute din plasamentele sumelor aflate in depozite, din majorarile de intarziere aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate in acest scop, precum si din alte surse legal constituite.

Potrivit dispozitiilor legii privind datoria publica, dupa obtinerea imprumuturilor externe de stat si a celor garantate de stat, Ministerul Finantelor Publice are obligatia sa urmareasca atat intrebuintarea imprumuturilor in scopul pentru care au fost contractate, cat si formarea resurselor de rambursare a acestor imprumuturi. In acest sens, utilizarea fondurilor, in lei si in valuta, provenite din datoria publica externa in alte scopuri decat cele pentru care s-a aprobat contractarea sau garantarea acestora, este calificata infractiune.

Evolutia datoriei de stat externe sau garantate de stat se urmareste in contextul elaborarii si executiei balantei de plati externe elaborata anual de Ministerul Finantelor Publice in colaborare cu Banca Nationala a Romaniei. Guvernul este informat semestrial despre executia curenta a acestei balante, iar acesta, la randul sau, o prezinta spre aprobare Parlamentului.