Imprumuturile de stat. datoria publica. datoria externa

IMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICA. DATORIA EXTERNA

Pentru a acoperi anumite necesitati de trezorerie sau in conditii de dezechilibru bugetar, statul, prin intermediul guvernului, apeleaza la imprumuturi de stat.

Imprumutul de stat ia forma creditului public care reprezinta o intelegere intre stat, pe de o parte, si persoane fizice sau juridice, pe de alta parte, prin care cea din urma consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani, sub forma de imprumut, pe o perioada determinata.

ELEMENTELE TEHNICE ALE IMPRUMUTURILOR PUBLICE

Definirea si individualizarea imprumuturilor publice se realizeaza cu ajutorul unor elemente tehnice, care sunt stabilite in actele normative pe baza carora sunt lansate si se angajeaza.

Pe baza acestor elemente tehnice, subscriitorii potentiali fac judecati de valoare cu privire la conditiile plasarii disponibilitatilor banesti proprii in inscrisuri ale imprumutului public.

In continuare, vom efectua o prezentare succinta a elementelor tehnice specifice imprumuturilor.

1. Denumirea imprumutului constituie acel element tehnic prin care se precizeaza destinatia data de catre emitent resurselor obtinute pe baza sa si anul contractarii imprumutului. Daca se doreste atragerea atentiei opiniei publice asupra caracterului exceptional al imprumutului sau asupra obiectivului urmarit prin acel imprumut, apreciat de interes national, se precizeaza acest lucru prin insasi denumirea lui.

2. Imprumutatul (care apare si sub denumirea de subscris, debitor sau emitent) este autoritatea publica solicitanta a creditului. In cazul imprumutului de stat, acesta devine debitor si emitent, deoarece emite inscrisuri cu denumiri specifice (obligatiuni, bonuri de tezaur, rente de stat s.a.) care atesta:

subscrierea la imprumut;

valoarea efectului public;

anuitatea;

dobanda si/sau castigul;

scadenta.

3. Imprumutatorii (denumiti si subscriitori, creditori sau depunatori) sunt persoanele fizice si/sau juridice care consimt sa crediteze statul (sau orice autoritate publica), primind, in schimbul sumelor subscrise, obligatiuni, polite sau alte titluri de stat).
4. Titlurile de credit public sunt documente scrise avand o forma si un continut stabi 343f55d lite prin actul normativ de lansare a imprumutului, in care se precizeaza sumele subscrise si drepturile creditorilor. Aceste inscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligatiuni, titluri publice sau hartii de valoare), in functie de termenul de rambursare a imprumutului si de caracteristicile lor juridice.

In functie de termenul de rambursare, in cazul imprumuturilor pe termen scurt (de pana la 1 an) se emit:

bonuri de tezaur - sunt inscrisuri care se adreseaza unei categorii speciale de subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial si nu pot fi transmise la cursuri variabile, prin cesiunea de creante; ele pot fi, insa, lombardate la banci si pot fi vandute la licitatii, la cursuri variabile;

certificate de datorie - sunt inscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar se vand numai la valoarea lor nominala, avand, deci, cursuri fixe;

certificatele sau bonurile de impozite - sunt inscrisuri nepurtatoare de dobanda pe care statul le inmaneaza creditorilor sai pentru plata unor furnituri sau pentru onorarea altor angajamente; detinatorii acestor inscrisuri le pot utiliza pentru achitarea impozitelor datorate statului si nu pot fi transmise decat statului;

politele de tezaur - spre deosebire de inscrisurile prezentate anterior, acestea se afla sub incidenta dreptului cambial, care reglementeaza conditiile in care pot fi scontate la banci, executate silit etc.; de asemenea, acestea pot fi scontate la banci sau pot fi negociate la bursele de valori;

obligatiunile aferente creditului public - sunt titluri de credit emise de catre stat pentru imprumuturile angajate pe termen mediu sau lung si asigura posesorilor acestora un venit fix, de dobanzi anuale; sunt cazuri cand sunt atribuite doar castiguri sau atat castiguri cat si dobanzi;

titlurile de renta - sunt specifice imprumuturilor fara termen, iar posesorii acestor inscrisuri au dreptul sa primeasca de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se platesc periodic, pe toata durata vietii acestora.

In functie de caracteristicile lor juridice titlurile de credit public pot fi:

nominale (se emit cand imprumutul public se adreseaza unui numar redus de subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectueaza doar catre titulari sau reprezentanti ai acestora);

la purtator (se emit cand imprumutul public se adreseaza unui numar mare de subscriitori, iar plata veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente se efectueaza oricarui detinator al acestor inscrisuri si in orice localitate unde functioneaza ghiseele sale de specialitate).

De asemenea, trebuie retinut faptul ca, sumele exigibile, de la autoritatile publice emitente ale imprumuturilor pe termene scurte formeaza datoria publica flotanta, iar cele exigibile pe termene medii si lungi (inclusiv cele fara termen) reprezinta datoria publica consolidata.

5. Cuantumul (marimea) imprumutului public apare atat sub forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv, cat si sub forma cuantumului realizat dupa incheierea operatiunilor de plasare.
Cuantumul aprobat se prezinta in urmatoarele forme:

cuantum limitat, ca valoare nominala a unei sume ce urmeaza a fi imprumutata si in ce priveste perioada de timp in care se pot efectua subscrierile;

cuantum nelimitat, cand statele solicita imprumuturi deschise (ca suma si/sau ca durata a subscrierii).

Cuantumul realizat este in functie de conditiile stabilite de autoritatile emitente cu privire la dobanzi, castiguri si anuitate si evidentiaza increderea/neincrederea potentialilor creditori (subscriitori) in autoritatile emitente.

Cuantumul imprumutului public se determina cu relatia:

Cip = VT · Nr.Te(pl)

unde:
Cip - cuantumul imprumutului public
VT - valoarea unui titlu
Nr.Te(pl) - numarul titlurilor emise sau plasate efectiv

6. Cursul de emisiune al imprumutului public (Cei) reprezinta pretul, stabilit de emitent, pentru 100 de unitati monetare din valoarea nominala a acestuia.

Totusi, acest curs se stabileste de emitent si in functie de raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut, de nivelul dobanzii si al altor avantaje promise de acesta potentialilor emitenti. In acest context, in practica se utilizeaza:

curs "al pari', cand Cei = 100 u.m.;

curs "sub pari', cand Cei < 100 u.m.;

curs "supra pari', cand Cei > 100 u.m.

De regula, datorita concurentei care se manifesta pe piata capitalului si a inexistentei unor solutii alternative, cursul de emisiune al imprumuturilor publice este "sub pari', subscriitorii beneficiind de o prima de emisiune, data de diferenta dintre valoarea nominala a titlului si suma platita la subscriere.

Cand statul emitent are o reputatie buna pe piata capitalului, cursul de emisiune al titlurilor de stat este "al pari' si in mod exceptional "supra pari'.

7. Valoarea titlului creditului public, chiar daca este o notiune care se foloseste in mod conventional (deoarece inscrisurile care certifica imprumuturile publice nu au o valoare proprie), apare sub urmatoarele forme:

ca valoare nominala, reprezinta suma inscrisa pe titlul de credit public si exprima marimea creantei pe care detinatorul acestuia o are de incasat de la stat sau, invers, datoria pe care statul o are de platit detinatorului titlului respectiv;

ca valoare reala, reprezinta suma efectiva cu care se vinde sau se cumpara un titlu de credit public si se manifesta nu doar cu ocazia emiterii si angajarii creditului respectiv, ci si in cursul perioadei de valabilitate a imprumutului angajat, in functie de cursul la care se opteaza la bursa inscrisurile publice negociabile.

8. Veniturile si alte avantaje ce revin subscriitorilor la imprumuturile publice sunt plati efective pe care statul le efectueaza catre creditorii sai, ca "pret' al dreptului de folosinta temporara a sumelor banesti imprumutate, sub forma de: dobanzi, castiguri, dobanzi si castiguri, rente, prime de rambursare, precum si anumite avantaje sau facilitati, care nu presupun fluxuri monetare directe.
a) Dobanda reprezinta suma de bani pe care statul o plateste creditorilor sai pentru imprumuturile angajate de la acestia. Nivelul (marimea) dobanzii anuale (Da) se stabileste pe baza ratei dobanzii (d'), care se fixeaza anticipat, prin prospectul de emisiune a imprumutului public.

Rata dobanzii la imprumuturile publice se fixeaza la un nivel apropiat de cel al ratei medii a dobanzii la creditul bancar.

Rata medie a dobanzilor practicate la imprumuturile publice difera de la o tara la alta, iar nivelul acestora se modifica de la o perioada la alta, inregistrandu-se o tendinta de crestere a lor. De asemenea, in tarile si in perioadele in care procesele inflationiste sunt mai accentuate, nivelul ratei medii a dobanzilor la imprumuturile publice este mai ridicat decat atunci cand monedele nationale prezentau o stabilitate mai mare.

b) Castigurile sunt veniturile incasate de subscriitorii care sunt detinatori ai titlurilor de credit public castigatoare cu ocazia tragerilor periodice la sorti. Suma totala a castigurilor se stabileste, in acest caz, la nivelul dobanzilor care se atribuie in varianta titlurilor publice cu dobanda, dar suma se imparte doar posesorilor de titluri de credit public iesite castigatoare. Aceste titluri de credit public se emit de catre stat in scopul cresterii atractivitatii unor imprumuturi si se adreseaza acelor subscriitori carora li se pare mai tentanta perspectiva obtinerii unui castig mare, in comparatie cu realizarea certa a unui venit de cateva procente pe an, sub forma de dobanda.

In concluzie, rezulta ca in cazul titlurilor de credit cu castiguri sunt subscriitori care risca si devin mari castigatori, in timp ce pierd dobanda pe care ar fi incasat-o in cazul titlurilor de credit cu dobanda.
c) In cazul imprumuturilor publice cu dobanda si castiguri subscriitorii accepta o rata a dobanzii mai scazuta, in conditiile in care diferenta de venit astfel rezultata este compensata sau chiar "remunerata' prin castigurile atribuite sub forma primelor de emisiune si a primelor de rambursare.
d) Rentele sunt sumele de bani pe care statul se obliga sa le plateasca persoanelor fizice care subscriu la imprumuturile publice fara un termen expres de rambursare. Aceste sume de bani, denumite si rente viagere, se platesc regulat, in cuantumuri fixe stabilite anticipat, pana la sfarsitul vietii subscriitorilor, dupa care, obligatia statului se stinge.
e) Primele de asigurare sunt venituri promise subscriitorilor la imprumuturile publice sau care revin efectiv acestora datorita diferentei, favorabile lor, dintre cursul de emisiune si cursul de rambursare ale obligatiunilor.
f) Avantajele sau facilitatile nonsubstantiale (care nu presupun fluxuri monetare directe) se refera la:

scutirea de impozite a veniturilor incasate pentru imprumuturile subscrise sau pentru titlurile de credit public negociabil procurate in tranzactiile bursiere;

acceptarea, de catre autoritatile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la valoarea lor nominala, pentru stingerea unor obligatii fata de stat a subscriitorilor;

acordarea privilegiului juridic pentru unele inscrisuri ale imprumuturilor publice de a nu fi expuse executarii silite, in cazul declararii starii de faliment pentru detinatorii acestora;

garantarea juridica a unor imprumuturi publice impotriva deprecierii monetare, prin exprimarea lor intr-o valuta mai stabila sau prin indexarea lor s.a.

OPERATIUNILE AFERENTE IMPRUMUTURILOR PUBLICE

I. Plasarea imprumuturilor publice

Imprumuturile publice presupun derularea anumitor operatiuni. Practica financiara a imprumuturilor publice include, ca operatiune initiala, plasarea acestora, care se realizeaza pe baza unor autorizatii legale si care se efectueaza prin urmatoarele modalitati:

v        prin subscriptia publica;

v        prin intermediul unor consortii (sindicate) bancare - care se angajeaza, fie sa realizeze operatiunile necesare in numele statului, fie sa le cumpere in anumite conditii;

v        prin vanzare la bursa de valori.

II. Conversiunea si consolidarea imprumuturilor publice

Pe piata capitalului de imprumut, datorita modificarii raportului dintre cerere si oferta, nivelul ratei medii a dobanzii practicate la imprumuturile publice nu ramane constant vreme indelungata. Astfel, in perioadele in care rata medie a dobanzii scade considerabil, statul fructifica situatia creata pentru a-si usura efortul financiar determinat de imprumuturile contractate, in conditii mai putin favorabile. In aceasta perioada, statul preschimba inscrisurile unui imprumut vechi cu inscrisuri ale unui nou imprumut emis cu o dobanda mai scazuta.

Aceasta operatiune, denumita conversiune, se deruleaza, de regula, in faza de depresiune si la inceputul fazei de inviorare a ciclului economic, deoarece atunci dobanda atinge nivelul minim.

In practica imprumuturilor publice sunt utilizate urmatoarele forme de conversiune:

conversiune fortata (cand posesorii titlurilor de credit public sunt obligati sa le preschimbe cu titlurile unui nou imprumut, in decursul unei anumite perioade de timp, dar cu o rata a dobanzii mai mica, iar la expirarea termenului stabilit, cele vechi, nepreschimbate, isi pierd valabilitatea);

conversiune facultativa (ofera posibilitatea detinatorilor titlurilor de credit public sa-si preschimbe aceste titluri cu inscrisurile unui nou imprumut sau sa-si pastreze inscrisurile vechiului imprumut, in functie de propriile interese);

conversiunea sau rambursarea anticipata (cand subscriitorii pot opta intre a accepta preschimbarea titlurilor imprumutului vechi in conditiile stabilite de stat pentru noul imprumut, si a refuza preschimbarea, in conditiile solicitarii rambursarii anticipate a imprumutului vechi).

Dintre cele trei forme de conversiune prezentate anterior, cea mai utilizata este conversiunea anticipata.

Prin conversiune, statul obtine un avantaj financiar, concretizat in reducerea cheltuielilor cu plata dobanzii si, implicit, a serviciului datoriei publice, dar inregistreaza un prejudiciu moral, datorat scaderii credibilitatii sale pe piata capitalului de imprumut.

III. Amortizarea (rambursarea) imprumuturilor publice

Statul isi stinge obligatiile banesti fata de creditorii sai, care au subscris la imprumuturile publice plasate anterior, prin operatiunea de amortizare (rambursare).

Aceasta operatiune consta fie in rambursarea efectiva a capitalului imprumutat, fie in rascumpararea titlurilor publice scadente, de la posesorii lor.

Dupa regimul sau, stabilit prin contractele de imprumut, amortizarea imprumuturilor publice poate avea caracter obligatoriu sau facultativ, astfel:

amortizarea obligatorie, se aplica in cazul imprumuturilor publice cu termen, in cazul carora statul s-a obligat, in mod expres, ca la anumite termene si in anumite modalitati, sa ramburseze sumele imprumutate;

amortizarea facultativa, este specifica imprumuturilor publice perpetue, in cazul carora nu este prevazuta, in mod expres, obligatia statului de a le rambursa; in cazul acestor imprumuturi, atunci cand conditiile ii sunt favorabile, statul isi poate stinge obligatiile financiare, integral, fata de posesorii inscrisurilor.

TIPOLOGIA IMPRUMUTURILOR PUBLICE

Imprumuturile publice se emit si se contracteaza in diverse forme, atat pe piata interna, cat si pe cea externa si sunt insotite de o serie de conditii, care, practic, le individualizeaza.

De aceea, este necesara clasificarea acestora prin luarea in considerare atat a caracteristicilor comune, cat si a celor operationale.
Prin urmare, imprumuturile de stat se clasifica astfel:
1. dupa forma de exprimare, imprumuturile publice sunt:

in natura;

in bani

2. in functie de moneda in care se exprima distingem:

imprumuturi publice in moneda nationala;

imprumuturi publice in moneda straina, care poate fi a statului creditor sau o terta moneda straina;

3. in functie de garantiile acordate de state subscriitorilor la imprumuturi, exista:

imprumuturi publice cu garantii personale (care obliga statul debitor sa angajeze cautiunea asiguratorie a altui stat);

imprumuturi publice cu garantii reale (implica angajamentul garantarii printr-un venit bugetar sigur si permanent, proportional cu serviciul aferent datoriei publice angajate).

4. dupa clauza rambursarii, imprumuturile publice sunt:

amortizabile (termenele de rambursare si modalitatile de efectuare a rambursarii se stabilesc in prealabil);

imprumuturi neamortizabile (cand statul se obliga sa plateasca, anual, dobanzile datorate, fara sa defineasca precis termenele de stingere a datoriei sale fata de subscriitorii imprumutului)

5. dupa forma titlurilor emise de stat, distingem:

imprumuturi cu titluri nominative sau cele cu clauza de inscriptiune (se emit cand numarul subscriitorilor este redus si se caracterizeaza prin restrictia platii veniturilor aferente si rambursarea sumelor scadente doar catre titulari);

imprumuturi cu titlu "la purtator' (se emit in cazul unor subscrieri cu larga adresabilitate, in scopul asigurarii operativitatii in incasarea cupoanelor aferente veniturilor promise si in transmiterea capitalului);

imprumuturi cu titluri mixte (capitalul, fiind nominativ, se ramburseaza doar titularilor, iar dobanzile se platesc pe baza cupoanelor "la purtator').

6. in functie de natura raporturilor juridice dintre parti, imprumuturile publice sunt:

voluntare sau liber consimtite (in acest caz, subscrierea este voluntara, fara nici o constrangere directa);

fortate (in acest caz, statul obliga anumite categorii de contribuabili sa subscrie, iar aceste imprumuturi pot fi, asa cum s-a precizat anterior, directe sau deghizate).

7. in functie de perioada de timp pentru care se contracteaza, deosebim:

imprumuturi pe termen scurt sau flotante (au termene de rambursare de pana la 1 an);

imprumuturi pe termen mediu (contractate pe perioade cuprinse intre 1 si 5 ani);

imprumuturi pe termen lung (contractate pe perioade mai mari de 5 ani);

imprumuturi fara termen (este cazul imprumuturilor perpetue si a rentelor viagere).

8. in functie de posibilitatea negocierii titlurilor de credit public, deosebim:

imprumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o circulatie asemanatoare cu aceea a efectelor de comert si pot fi vandute/cumparate la bursele de valori, in functie de cotatia lor efectiva);

imprumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile

DESTINATIA SI ROLUL IMPRUMUTURILOR PUBLICE

La imprumuturi statul apeleaza fie din necesitati de trezorerie, fie din necesitati de echilibru bugetar.

In primul caz, desi pe intregul an bugetul de stat se prezinta echilibrat, este posibil ca pe parcursul acestuia, si cu deosebire in primele luni ale anului, poate ca nu exista o concordanta perfecta intre termenele la care se incaseaza veniturile si cele la care se efectueaza cheltuielile. Prin urmare, pe timpul executiei bugetare, pot sa apara fie goluri de casa (cand platile devanseaza incasarile), fie un plus de resurse fata de ritmul normal al platilor.

Trezoreria publica trebuie sa cunoasca, din timp, perioadele in care pot sa apara goluri de casa pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului public national.

Daca toate resursele financiare publice, incasate pe teritoriul national, se colecteaza la Trezoreria finantelor publice, golurile de casa ale bugetului public pot fi acoperite cu ajutorul sumelor imprumutate de la alte institutii de stat, care inregistreaza un surplus de resurse financiare. Ulterior, in momentul incasarii veniturilor bugetare prevazute, suma imprumutata se restituie institutiei creditoare.

Daca resursele financiare disponibile ale institutiilor publice nu sunt suficiente pentru a acoperi golurile de casa ale bugetului, atunci se solicita imprumuturi, pe termen scurt, de la alti detinatori de resurse banesti de pe piata, inclusiv de la banca centrala a tarii (sub forma unui avans in contul veniturilor bugetare viitoare, in limitele si in conditiile prevazute de lege). Resursele banesti, imprumutate de la diversi detinatori publici sau privati, nu maresc masa monetara, ci numai o redistribuie. In schimb, resursele imprumutate de la banca centrala constituie o emisiune de bani fara acoperire materiala. De asemenea, apelul la imprumuturi din necesitati de trezorerie poate avea consecinte negative asupra circulatiei monetare daca sumele obtinute nu se ramburseaza la termenele stabilite.

Pentru finantarea deficitului bugetar, statul se imprumuta pe piata interna sau in strainatate. Pentru imprumuturile contractate pe piata interna, inclusiv la banca centrala, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. Emisiunea bonurilor de tezaur, in unele tari, este limitata prin lege, in timp ce in altele este nelimitata.

Bonurile de tezaur sunt titluri de imprumut, purtatoare de dobanda, la fel ca obligatiunile si impreuna fac parte din categoria efectelor publice protejate, prin Codul Penal, impotriva falsificarii sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur cuprinde denumirea, emitentul, precizarea sumei de bani stabilita ca unitate valorica a imprumutului, precum si alte informatii privind dobanda, termenul de rambursare, eventual numarul de serie si alte conditionari din ansamblul carora rezulta ca titlul respectiv dovedeste si reprezinta o creanta a detinatorului fata de stat.

Pentru acoperirea deficitelor bugetare, guvernul tarii are de ales intre cresterea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea altora noi) si contractarea de imprumuturi, de regula, pe termene medii (1-5 ani) si lungi (mai mari de 5 ani). Deseori, guvernul opteaza pentru contractarea de imprumuturi din urmatoarele motive:

majorarea impozitelor afecteaza standardul de viata al populatiei, iar partidul (coalitia) de la putere evita, de regula, sa aplice aceasta masura, considerata nepopulara, pentru a nu-si pierde electoratul; in tarile cu un nivel ridicat al fiscalitatii, o noua crestere a acesteia ar genera o impotrivire ferma a categoriilor de populatie care ar urma sa suporte sarcina fiscala suplimentara;

imprumuturile de stat, pe piata interna, ofer celor care au disponibilitati banesti un plasament sigur;

imprumuturile de stat constituie o modalitate mai rapida de procurare a resurselor financiare decat impozitele directe, deoarece perioada necesara identificarii si evaluarii materiei impozabile este mai indelungata decat cea de subscriere la imprumut si efectuarea varsamintelor in contul acestuia;

imprumutul solicitat bancii centrale, de regula, se obtine intr-un termen mai scurt decat in cazul in care acesta se plaseaza in randul altor persoane juridice si populatiei.

Rolul imprumuturilor de stat a generat, de-a lungul timpului, opinii diferite, astfel:

in perioada de ascensiune a capitalismului, specialistii vremii erau adeptii cresterii impozitelor si criticau recurgerea la imprumuturi publice, deoarece considerau ca:

v    echilibrarea bugetului de stat trebuie sa se asigure exclusiv pe seama veniturilor ordinare (fiscale si domeniale);

v    imprumuturile genereaza cheltuieli bugetare suplimentare sub forma de dobanzi, comisioane etc., care fac necesara, in final, majorarea impozitelor;

v    imprumuturile usureaza sarcina fiscala a generatiei prezente, dar impovareaza generatiile viitoare, datorita cheltuielilor reclamate de rambursarea ratelor scadente si plata dobanzilor;

v    imprumuturile afecteaza capitalul natiunii, in timp ce impozitele diminueaza numai veniturile acesteia.

in perioada crizei economice din 1929-1933, numerosi specialisti au renuntat la conceptia neamestecului statului in viata economica a tarii, sustinand necesitatea influentarii acesteia cu ajutorul parghiilor economico-financiare, intre care, imprumuturile, cheltuielile publice, rata scontului, cursul valutar s.a. detin un rol important;

in perioada contemporana

v    unii economisti apreciaza nefondata opinia potrivit careia imprumuturile constituie un mijloc de transferare a sarcinilor financiare asupra generatiilor viitoare, deoarece plusului de cheltuieli ce vor avea de suportat platitorii de impozite in legatura cu imprumuturile contractate in trecut, ii va corespunde un plus de venituri (dobanzi si restituiri de imprumuturi), ce va reveni creditorilor statului;

v    este respinsa si opinia potrivit careia imprumuturile de stat afecteaza capitalul natiunii deoarece se apreciaza ca nu imprumuturile distrug capitalul natiunii, ci slaba preocupare a unor unitati economice pentru buna intretinere, reparare si modernizare a echipamentelor industriale, a mijloacelor de transport si a instalatiilor energetice, pentru formarea profesionala a fortei de munca etc.;

v    se apreciaza, totusi, ca imprumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare publice mai costisitor decat impozitele, iar dobanzile si celelalte avantaje acordate creditorilor statului majoreaza, inevitabil, cheltuielile publice.

Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesitati curente de trezorerie, prin apelarea la imprumuturi publice, genereaza anumite procese de redistribuire a produsului intern brut, care se manifesta atat in interiorul fiecarei tari, cat si pe plan international.

Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut incep sa apara odata cu subscrierea la imprumuturile lansate de autoritatile publice. In acest moment are loc o redistribuire intre partea destinata formarii brute de capital (de acumulare) si cea destinata consumului, deoarece o parte din capitalul banesc disponibil este plasata in inscrisuri ale imprumuturilor de stat si se utilizeaza, preponderent, in scopuri neproductive. Aceasta redistribuire se realizeaza si ulterior, prin plata dobanzilor si a eventualelor castiguri promise de autoritati, care se realizeaza in favoarea subscriitorilor la imprumuturi, din veniturile incasate prin impozite.

Imprumuturile publice contractate in strainatate contribuie la redistribuirea produsului intern brut intre tarile care acorda imprumuturi si cele care le solicita. Initial, la acordarea acestor imprumuturi, fluxurile financiare pornesc de la tarile imprumutatoare catre cele imprumutate. Din momentul inceperii restituirii imprumuturilor si al platii dobanzilor aferente sensului fluxurilor financiare se schimba, respectiv pornesc de la tarile imprumutate catre tarile imprumutatoare. Daca redistribuirea produsului intern brut al tarii imprumutatoare catre tara imprumutata are caracter temporar, imprumutul fiind rambursabil, in schimb platile efectuate de tara debitoare, cu titlu de dobanzi si comisioane, catre tara creditoare reprezinta o redistribuire nerambursabila si definitiva a produsului intern brut pe plan international.

DATORIA PUBLICA

Continutul datoriei publice si formele sale de manifestare

Datoria publica reprezinta valoarea totala a angajamentelor statului, inclusiv cheltuielile generate de acestea.

Datoria publica totala reprezinta totalitatea obligatiilor pecuniare ale statului (guvern, institutii publice, financiare, unitati administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din imprumuturi interne si externe (in lei si in valuta) contractate pe termen scurt, mediu si lung, precum si obligatiile statului catre trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar in scopul acoperirii deficitului bugetar.

Datoria publica se exprima in moneda nationala sau in valuta, in functie de locul unde se contracteaza si de conditiile imprumutului. In scopul evaluarii datoriei publice a Romaniei, obligatiile exprimate in alta moneda decat cea nationala se calculeaza in moneda nationala, utilizandu-se cursul de schimb comunicat de Banca Nationala a Romaniei.

De asemenea, datoria publica totala a unei tari se poate exprima in valori absolute (pentru a cunoaste sarcina la care este supusa economia tarii respective fata de creditori), in valori relative, ca procent din P.I.B. (pentru a permite comparatia in timp si intre tari) si ca marime medie pe locuitor (pentru a permite comparatii si analize in timp si spatiu).

Datoria publica totala se calculeaza si se gestioneaza separat pe cele doua forme ale sale, respectiv datoria publica interna si datoria publica externa.

Datoria publica interna constituie o parte integranta a datoriei publice totale si evidentiaza imprumuturile de stat de pe piata financiara interna, de la persoane fizice si/sau juridice, in moneda nationala sau in valute straine, precum si imprumuturile angajate de terti, cu garantia statului, nerambursate la un moment dat.

Datoria publica externa constituie, de asemenea, o parte integranta a datoriei publice totale si se defineste prin creditele externe contractate si angajate de catre stat, in nume propriu, sau de catre autoritatile administratiei publice locale, precum si prin creditele externe contractate si angajate de catre alti subiecti autonomi, cu garantia expresa a statului.

Gradul de exigibilitate a datoriei publice se exprima cu ajutorul datoriei flotante si a datoriei consolidate.

Datoria publica flotanta reprezinta datoria publica pe termen scurt si cuprinde imprumuturile contractate, pe perioade de pana la un an, in scopul acoperirii golurilor de casa generate de neconcordanta, in timp, a veniturilor cu cheltuielile bugetare.

Datoria publica consolidata cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din imprumuturile de stat contractate pe termen mediu si lung, precum si a celor rezultate din prelungirea termenelor de rambursare a imprumuturilor pe termen scurt, pe perioade de timp mediu si lung.

In prezent, in afara celor doua forme ale datoriei publice (flotanta si consolidata), se vorbeste si despre datoria publica la vedere, care include atat depozitele constituite la Trezoreria publica, de catre diversi subiecti autonomi, cat si alte sume banesti colectate de aceasta prin circuitul sau propriu. 

Distinctia dintre datoria publica flotanta si cea consolidata este importanta si pentru aprecierea efortului financiar pe care statul este nevoit sa-l faca, in mod curent, pentru rambursarea datoriei scadente si pentru plata dobanzilor aferente in cursul unui an. Astfel cu cat ponderea datoriei publice flotante in totalul datoriei publice este mai mare, cu atat nevoia curenta de resurse financiare menite sa acopere serviciul datoriei publice este mai presanta, si invers.

Valoarea totala a imprumuturilor contractate, la un moment dat, de catre autoritatile publice formeaza datoria publica bruta, iar daca din aceasta se scade valoarea imprumuturilor angajate de la institutiile de stat (Trezoreria publica, Banca Centrala, s.a.) se obtine datoria publica neta.

Datoria publica interna

La nivel national, atat angajarea imprumuturilor publice de pe piata financiara interna, cat si garantiile acordate de stat unor terti pentru a contracta imprumuturi se realizeaza de catre Guvern, in limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului Finantelor Publice sau al altor institutii financiare specializate, care dobandesc calitatea de agent al statului.

Datoria publica interna constituie o obligatie irevocabila si neconditionata a statului de a rambursa imprumuturile contractate in lei, de a plati dobanzile, castigurile si alte costuri aferente.

Pentru plata dobanzilor aferente datoriei publice interne se acorda o autorizare bugetara permanenta, respectiv o aprobare nelimitata de rambursare a imprumuturilor si de plata a dobanzilor si castigurilor aferente, care nu necesita aprobari suplimentare prin legea anuala a bugetului de stat.

Cunoasterea marimii datoriei publice interne si a serviciului pe care acesta il genereaza este importanta atat pentru autoritatile statului, cat si pentru creditorii statului.

De aceea, pentru realizarea acestui deziderat se utilizeaza o serie de indicatori de apreciere, dintre care mentionam:

gradul de indatorare a statului (se determina ca raport procentual intre cuantumul datoriei publice si produsul intern brut, iar cu cat acest indicator are o valoare mai mare, cu atat tara este mai indatorata);

datoria publica interna angajata (ca totalitate a obligatiilor asumate de stat fata de creditorii interni si nerambursate in momentul realizarii analizei);

datoria publica angajata pe locuitor (ca raport intre marimea absoluta a acesteia si numarul locuitorilor unei tari);

serviciul datoriei publice interne, in marime absoluta;

ponderea serviciului datoriei publice interne in produsul intern brut sau in totalul cheltuielilor bugetare;

marimea ratelor scadente pentru datoria publica interna si ponderea acestora in produsul intern brut;

marimea dobanzilor si comisioanelor datorate pentru datoria publica interna si ponderea acestora in produsul intern brut.

Datoria publica externa

Imprumuturile externe reprezinta o forma a exportului de capital si au inregistrat o dezvoltare foarte mare in secolul al XX-lea datorita existentei, pe piata tarilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care isi cauta plasament peste granita in conditii mai avantajoase decat in interior.

Optiunea tarilor lumii pentru imprumuturile interne si externe este dependenta de:

marimea pietei interne a capitalului de imprumut;

volumul comertului exterior;

raportul dintre exportul si importul care compun comertul exterior.

Spre deosebire de datoria publica interna, datoria publica externa este mai impovaratoare din urmatoarele motive principale:

Imprumuturile externe trebuie rambursate, in timp ce imprumuturile interne pot fi transformate in imprumuturi perpetue, sau rambursarea lor poate fi amanata printr-o conversie intr-un imprumut pe termen lung;

Obligatiile privind dobanzile si alte cheltuieli aferente imprumuturilor externe se stabilesc de catre creditori, guvernul tarii beneficiare neavand control asupra acestora;

o depreciere a valutei debitorului pe pietele monetare interne creste povara platilor de dobanzi si a capitalului rambursat;

platile trebuie efectuate la termenele stabilite de catre creditori si nu la cele convenabile tarii debitoare;

neplata/nerestituirea la termene stabilite a dobanzilor, comisioanelor sau a capitalului imprumutat atrage penalitati si creeaza dificultati pentru obtinerea unor credite in viitor;

balanta de plati este influentata negativ daca sumele obtinute, prin imprumuturi externe, nu sunt utilizate pentru cresterea exporturilor, sau pentru reducerea importurilor tarii debitoare;

pierderea de suveranitate reprezinta, uneori, un pret indirect al recurgerii la imprumuturi externe (este cazul imprumuturilor obtinute de la unele institutii financiare internationale si care pot cere guvernului tarii beneficiare sa promoveze anumite politici economice).

CUVINTE CHEIE

v    imprumutul public, creditul public, bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, curs de emisiune, prima de emisiune, plasarea imprumutului public, datoria publica, serviciul datoriei publice, datoria publica externa