Notiunile de impozit si taxa. elementele impozitelor si taxelor

Notiunile de impozit si taxa. Elementele impozitelor si taxelor

Impozitul este plata baneasca obligatorie, generala si definitiva (nerambursabila) efectuata de persoane fizice si juridice la bugetul statului sau la bugetele locale, in cuantumul si la termenele prevazute de lege, fara obligatia din partea statului de a presta platitorului un echivalent direct si imediat.

Impozitul este necesar pentru satisfacerea cerintelor societatii, fiind un element component al circuitului economic si indeplineste trei functii principale, si anume:

a)        o functie financiara, prin care se asigura venituri bugetului statului si bugetelor locale;

b)       o functie economica, adica este un element component al economiei publice, al mecanismului economico-financiar;

c)        o functie politico-sociala, prin care se redistribuie unele venituri ale agentilor economici si ale grupelor de populatie.

Taxa este plata care se efectueaza de persoane fizice si juridice, catre institutii publice, de regula pentru serviciile prestate acestora de catre stat.

Intre impozite si taxe exista cateva deosebiri. Astfel, in cazul impozitului, statul nu este obligat sa presteze un echivalent direct si imediat platitorului, pe cand pentru taxa, statul presteaza un serviciu direct, si pe cat posibil, imediat. Cuantumul impozitului se determina in functie de natura si volumul venitului impozabil sau al averii, in timp ce marimea taxei depinde, in mod obisnuit, de felul si costul serviciului prestat. La impozite, termenele de plata se stabilesc in prealabil, in timp ce termenele de plata a taxelor se fixeaza, de regula, in momentul solicitarii, sau dupa prestarea serviciilor. Totusi, unele taxe sunt de fapt impozite.

Fiecare impozit trebuie sa aiba o reglementare juridica, potrivit art. 138 din Constitutia Romaniei. Nici un impozit, tax 737c28h a, sau alte obligatii asemanatoare nu pot fi prevazute in buget si incasate, daca nu au fost reglementate prin acte normative. Este strict interzisa perceperea sub orice titlu si sub orice denumire de contributii directe sau indirecte, in afara celor stabilite prin acte normative. Incasarea de impozite, taxe, etc., fara existenta unui suport juridic constituie infractiune fiscala si se pedepseste pe cale penala. Instituirea impozitelor si a celorlalte venituri bugetare este un drept exclusiv al statului, exercitat de organele puterii centrale prin Parlament, si in unele cazuri, de catre Guvern.

Pe baza legilor adoptate de catre Parlament, Guvernul emite hotarari prin care se fixeaza anumite cote de impozit, se acorda inlesniri la plata impozitelor, se stabilesc eventual, unele termene de plata a impozitelor, etc., daca acestea nu au fost prevazute in lege.

In temeiul abilitarii primite din partea Parlamentului Romaniei, in timpul vacantelor parlamentare Guvernul poate emite ordonante prin care instituie unele impozite, contributii, taxe, etc. aceste ordonante se supun insa dezbaterii si adoptarii lor de catre Parlament in prima sesiune a acestuia. De asemenea, in temeiul legilor, hotararilor si ordonantelor mentionate si in spiritul acestor acte normative, Ministerul Finantelor emite ordine, instructiuni si norme metodologice in materie de impozite si taxe, care trebuie elaborate in litera si in spiritul actelor normative.

Orice act normativ prin care se instituie un impozit trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente principale: denumirea impozitului, platitorii, suportatorii, obiectul impozabil, sursa, modul de impunere si de percepere, unitatea de impunere, cotele de impunere, termenele de plata, inlesnirile de la plata impozitului, responsabilitatea si drepturile platitorilor, etc.

Denumirea venitului bugetar reliefeaza natura economica a impozitului respectiv si este prevazuta chiar in titlul actului normativ.

Platitorul (subiectul impozabil, contribuabilul) este persoana fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca impozitul.

Calitatea de platitor de impozite presupune intrunirea anumitor conditii, intre care realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile este conditia esentiala. Companiile nationale, regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat, unitatile cooperatiste, mixte si cele private pot fi platitoare de impozite numai daca au personalitate juridica. Personalitatea juridica se obtine prin inregistrarea in Registrul Comertului si la organele financiare.

Pentru ca o persoana fizica  sa fie platitoare de impozite trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, si anume: sa fie cetatean liber, sa realizeze un anumit venit sau sa posede anumite bunuri, sa fie in deplinatatea facultatilor mentale, adica sa aiba capacitate civila de exercitiu. In cazul anumitor impozite si taxe se mai cere ca persoanele fizice sa dispuna de calificarea corespunzatoare, sa aiba o autorizatie pentru desfasurarea activitatii si un domiciliu (in unele cazuri, la impozitul pe salarii, nu intereseaza domiciliul).

La impozitul pe profit, platitorul este patronul, societatea comerciala (agentul economic), la impozitul pe salariu platitorul este muncitorul sau functionarul, la taxa pe succesiuni platitori sunt succesorii, etc.

Persoanele fizice si juridice straine care realizeaza venituri pe teritoriul tarii noastre sunt obligate sa plateasca bugetului statului aceleasi impozite si taxe ca persoanele fizice si juridice romane. In ceea ce priveste persoanele fizice, exista totusi cazuri cand plata impozitului depinde de cetatenie. Este cazul contributiei persoanelor fara copii, care s-a incasat numai de la cetatenii romani.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoana care suporta de fapt impozitul. De regula, platitorul (subiectul) impozitului este si suportatorul. Practic sunt insa cazuri in care suportatorul impozitului este o alta persoana decat platitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transpune impozitele platite in sarcina altor persoane.

Obiectul impozabil il constituie materia care cade sub incidenta impozitului. In cazul impozitelor directe, obiectul impozabil il constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de o persoana, salariul, bunurile, anumite acte si fapte juridice, etc. Referitor la obiectul impozabil, trebuie mentionat ca asupra lui se aplica, de regula, principiul unicitatii, potrivit caruia un obiect impozabil se impune o singura data. Actele normative prevad obiectul impozabil in general, impersonal. Aceasta inseamna ca, in fiecare caz in parte, obiectul impozabil trebuie sa fie concretizat atat cantitativ, cat si calitativ, aratandu-se natura si marimea fenomenului generator al impozitului de plata. Caracterizarea cantitativa si calitativa a obiectului impozabil, folosirea anumitor metode in aceasta determinare sunt probleme de fond ale calcularii concrete a obiectului impozabil. Obiectul impozabil determinat in mod concret, cantitativ si calitativ pe o anumita perioada, formeaza baza impozabila.

Determinarea bazei impozabile necesita doua operatiuni, si anume: 1. Identificarea obiectului impozabil si stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativa); 2. Evaluarea sau masurarea, adica determinarea lui cantitativa, pe o anumita perioada (luna, trimestru, dar de obicei un an). Determinarea corecta a bazei impozabile are o importanta deosebita sub aspect politic, economic, social, financiar si juridic. Importanta bazei impozabile provine din faptul ca marimea impozitului de plata in sarcina subiectului impozabil depinde in mod direct de determinarea bazei impozabile si ca volumul impozitului se stabileste in functie de natura si marimea acestei baze. Baza impozabila se exprima in unitati banesti, iar uneori se determina in unitati de masura naturale (hectare, kilograme, bucati, etc.). Pentru impozitele indirecte, obiectul (materia impozabila) il constituie incasarile din vanzarea marfurilor produse in tara sau provenite din import, din prestarea anumitor servicii, valoarea adaugata, etc.

Sursa (izvorul) platii impozitului o constituie mijloacele din care se plateste de fapt impozitul: profitul, salariile, venitul, incasarile din vanzarea marfurilor, din prestarea serviciilor, valoarea adaugata, etc. In unele cazuri, obiectul impozabil si sursa impozitului se confunda, coincid, iar alteori acestea sunt doua fenomene separate. In cazul impozitului pe profit, pe salarii, pe veniturile populatiei din surse agricole, etc., obiectul si sursa de plata a impozitului coincid, plata impozitului determinand diminuarea corespunzatoarea a venitului. Exista insa cazuri in care intre obiectul impozabil si sursa de plata a impozitului trebuie facuta o neta distinctie. Astfel, de exemplu, la impozitul pe cladiri, obiectul impozabil o constituie cladirile (valoarea acestora), procesul economic de utilizare a cladirilor, iar izvorul sau sursa de plata a impozitului pe cladiri il constituie alte venituri realizate de proprietarii cladirilor. In mod obisnuit, legea precizeaza numai obiectul impozabil, sursa de plata a impozitului subintelegandu-se. Obiectul taxei pe valoarea adaugata il constituie valoarea nou creata de agentul economic.

Modul de impunere si de percepere (asieta) a impozitului cuprinde masurile si metodele succesive folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile, determinarea cuantumului impozitului si perceperea sau incasarea impozitului.

Experienta financiara a mai multor tari confirma ca materia impozabila se poate evalua prin trei metode, si anume: metoda evaluarii indirecte, care se bazeaza pe prezumtie, metoda evaluarii directe, cand se folosesc diferite probe, registre, acte si metoda normativa, cand materia impozabila este evaluata de insasi legea impozitului respectiv.

In cazul metodei evaluarii indirecte, se pot folosi urmatoarele cai de realizare, si anume:

evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale materiei impozabile, care se foloseste in cazul impozitelor de tip real si duce la stabilirea cu aproximatie a valorii materiei impozabile, indiferent de persoana care poseda obiectul impozabil. Acest procedeu de evaluare a materiei impozabile se foloseste la calcularea impozitului funciar, a impozitului pe cladiri, etc. Evaluarea pe baza indiciilor exterioare este foarte simpla si deci putin costisitoare. Ea prezinta inconvenientul ca nu duce la determinarea exacta a bazei impozabile, facand ca impunerea sa poata deveni inechitabila;

evaluarea forfetara, care consta in faptul ca organele financiare, in acord cu subiectul impozabil, stabilesc o anumita valoare a materiei impozabile. Nici in acest caz nu se asigura exactitatea evaluarii materiei impozabile;

evaluarea administrativa, care consta in determinarea valorii materiei impozabile de catre organele financiare pe baza datelor de care dispun acestea. In situatia in care subiectul impozabil este nemultumit de modul cum s-a determinat baza impozabila, el are dreptul sa o conteste, administrand probele corespunzatoare.

Metoda evaluarii directe poate folosi doua cai de determinare a marimii valorii obiectului impozabil, si anume:

evaluarea pe baza evidentelor si a declaratiei platitorului. Platitorii de impozite sunt obligati sa tina evidenta activitatii pe care o desfasoara, din care sa rezulte cheltuielile efectuate si veniturile realizate, sa incheie bilantul contabil, precum si sa intocmeasca (de regula anual) o declaratie de impunere, din care sa rezulte venitul, averea, valoarea succesiunii, etc., pe baza carora platitorul sau organul financiar determina marimea valorica a obiectului impozabil. Desi aceasta cale de evaluare este utilizata destul de mult, ea prezinta inconvenientul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti din obiectul impozabil, intrucat evidentele si declaratiile nu sunt intotdeauna sincere, iar secretul operatiunilor comerciale ingreuneaza controlul efectuat de catre organele financiare;

evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane. O astfel de declaratie poate fi data de catre persoanele care cunosc marimea materiei impozabile si au obligatia prin lege sa declare organelor financiare datele necesare in vederea calcularii impozitului. Aceasta cale de evaluare se foloseste pentru stabilirea veniturilor proprietarilor de imobile inchiriate, pentru determinarea impozitului pe salarii, pentru impunerea membrilor consiliilor de administratie, a cenzorilor, etc.

Metoda normativa de evaluare a materiei impozabile consta in determinarea bazei impozabile de catre insusi legea care reglementeaza materia impozitului respectiv dupa anumite norme, stabilind venituri impozabile normate, nete. Aceasta inseamna ca, la stabilirea veniturilor impozabile normate, legiuitorul a avut in vedere cheltuielile efectuate de contribuabil pentru obtinerea venitului net respectiv. Metoda normativa este folosita la determinarea venitului impozabil pe hectar, diferentiat pe zone de fertilitate si culturi, la stabilirea veniturilor impozabile pe feluri de meserii, etc. Determinarea veniturilor impozabile dupa anumite norme prezinta urmatoarele avantaje: simplifica munca organelor financiare in calcularea impozitelor, da posibilitatea platitorului sa cunoasca in mod cert obligatiile sale fiscale si il stimuleaza sa lucreze cat mai bine, sa obtina venituri cat mai mari, cunoscut fiind ca veniturile obtinute in plus peste cele normate nu sunt impozabile.

Dupa ce impozitul este calculat, urmeaza perceperea (incasarea) lui. In acest scop, pentru unele impozite, organele financiare instiinteaza in scris platitorii asupra impozitului datorat, precizand ratele si termenele de plata.

In decursul timpului, incasarea impozitelor s-a efectuat in mai multe feluri, si anume: prin colectarea si plata sa de catre o anumita persoana din cadrul unei comunitati sau unitati administrativ-teritoriale; prin concesionarea sau arendarea activitatii; prin incasarea impozitelor de catre organele financiare ale statului, care s-a generalizat de mai multe decenii.

In prezent, perceperea impozitelor se efectueaza prin urmatoarele procedee: plata directa; retinerea si virarea; impunerea si debitarea; aplicarea de timbre fiscale si eliberarea de recipise CEC sau ale trezoreriei statului.

Plata directa este procedeul potrivit caruia agentii economici determina singuri, din proprie initiativa, baza impozabila, in concordanta cu prevederile actelor normative, calculeaza impozitul aferent si il vireaza (achita) la termenul legal in contul bugetului statului sau in contul bugetelor locale. Platitorii raman raspunzatori pentru calcularea corecta si plata la timp a impozitului. Organele financiare controleaza exactitatea calculelor si plata la termen a impozitului. Plata directa se foloseste pentru incasarea impozitului pe profit, a taxei asupra terenurilor proprietate de stat, a taxei pe valoarea adaugata.

Retinerea si virarea (stopajul la sursa) este un procedeu de incasare a unor impozite si taxe datorate bugetului statului, prin care un agent economic, o institutie sau o terta persoana fizica, atunci cand plateste drepturile banesti pentru munca prestata (salarii, drepturi de autor, onorarii, tantieme sau dividende, etc.), are obligatia sa calculeze impozitele aferente acestor castiguri, sa le retina si sa le vireze la termenele stabilite prin lege la bugetul statului. Folosirea acestui procedeu economiseste timpul platitorilor, simplifica munca si formalitatile de incasare a impozitelor, asigura alimentarea operativa a bugetului statului si a bugetelor locale cu venituri care provin din aceste surse. Periodic, organele financiare verifica daca impozitele respective au fost corect calculate si daca s-au virat la termenele legale la bugetul statului sau la bugetele locale.

Impunerea si debitarea este procedeul potrivit caruia unele impozite si taxe anuale cu caracter de continuitate se calculeaza de catre organele financiare, se inregistreaza in rolurile fiscale, se instiinteaza in scris contribuabilii asupra ratelor si termenelor de plata si apoi se urmareste incasarea lor. Acest procedeu se utilizeaza pentru incasarea impozitului pe veniturile agricole, a impozitului pe cladiri, pe veniturile intreprinzatorilor, a taxei pe mijloacele de transport, etc.

Perceperea de venituri bugetare prin aplicarea de timbre fiscale mobile se foloseste la incasarea taxelor de timbru datorate statului pentru diferite actiuni in justitie, a taxelor privind eliberarea, legalizarea si autentificarea diferitelor acte, certificate, etc. de catre notarii publici, instantele judecatoresti si de catre alte organe ale administratiei de stat.

Daca taxa de timbru este de valoare mare, suma respectiva se depune la unitatea CEC teritoriala care elibereaza recipisa CEC sau la Trezoreria statului, care elibereaza o chitanta de atesta plata taxei respective.

Organele financiare pot incasa impozitele de la subiectele impozabile pe doua cai, si anume:

a)       contribuabilul este obligat sa achite din proprie initiativa suma datorata bugetului statului sau bugetului local, situatie in care impozitul se numeste portabil;

b)       organul fiscal este obligat sa se deplaseze la domiciliul (sediul) platitorului pentru a incasa impozitul. In acest caz impozitul se numeste cherabil.

Unitatea de impunere este unitatea de masura cu care se evalueaza obiectul impozabil, cum ar fi unitatea monetara pentru impozitul pe profit si pe salarii, metrul patrat la impozitul pe cladiri, hectarul la impozitul pe veniturile agricole, etc.

Cota  de impunere este suma sau procentul care se aplica asupra bazei impozabile si cu ajutorul careia se calculeaza impozitul. Cota de impunere mai poate fi definita ca fiind impozitul aferent unei unitati de impunere. Cuantumul impozitului depinde de volumul bazei impozabile si de marimea cotelor de impunere. Cotele de impozit sunt diferentiate in functie de natura si de marimea venitului impozabil, a averii, precum si de categoriile de platitori.

Cotele de impozit sunt de mai multe feluri, si anume:

a)      cote fixe (in suma fixa, egala, forfetara);

b) cote procentuale: - proportionale

- progresive: - orizontale

- verticale: - simple

- compuse

- regresive

Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite in suma fixa (egala) neschimbata, independent de nivelul venitului impozabil, de marimea averii sau de situatia sociala a platitorului. Aceste cote se utilizeaza atunci cand bazele impozabile sunt exprimate in unitati naturale, ca de exemplu, la calcularea impozitului agricol in suma fixa pe hectar, la determinarea impozitului pe terenuri (sub forma de cota in suma fixa pe mp), la calcularea impozitului forfetar datorat de anumiti comercianti ambulanti, la aplicarea taxelor asupra mijloacelor de transport, etc.

Cotele procentuale reprezinta un anumit procent din suta de lei de venit impozabil. Aceste cote se aplica numai bazelor impozabile exprimate valoric.

Cotele proportionale sunt acelea al caror procent ramane nemodificat (constant), indiferent de marimea bazei impozabile si de situatia sociala a platitorului. Aceste cote se numesc proportionale, deoarece, daca se face raportul dintre impozitul rezultat prin aplicarea lor si venitul impozabil, se constata ca proportia ramane aceeasi. Cotele proportionale ii stimuleaza pe agentii economici si pe producatorii individuali sa-si dezvolte si sa-si perfectioneze activitatea. Ele se aplica si asupra veniturilor populatiei in cazurile in care impozitul respectiv nu are drept scop redistribuirea in prea mare masura a veniturilor contribuabililor.

Cotele progresive cresc pe masura cresterii venitului impozabil, fie intr-un ritm constant, fie intr-un ritm variabil. In functie de natura venitului impozabil, a averii impozabile, si de categoriile de platitori, cotele progresive pot sa opereze atat orizontal, cat si vertical. Pentru progresivitatea orizontala, este caracteristic faptul ca, la venituri impozabile egale ca marime, cota de impozit este diferita in functie de natura venitului impozabil, a averii impozabile si de categoriile de platitori. Spre exemplu, prima cota (cota de pornire) este de 17% in cazul impozitului pe veniturile oamenilor de litere, arta si stiinta, de 18% la impozitul pe salarii si de 10% in cazul impozitului pe veniturile meseriasilor particulari, etc.

In schimb, la progresivitatea verticala, cota de impozit creste pe masura cresterii veniturilor, precum si in functie de natura venitului impozabil si de categoriile de platitori, ajungand spre exemplu, pana la 35% pentru veniturile oamenilor de litere, arta si stiinta, la 40% pentru salarii, la 40% in cazul impozitului pe veniturile meseriasilor particulari, etc. La un moment dat, cotele progresive nu mai cresc; ele devin degresive, adica de la un anumit nivel al veniturilor progresivitatea se opreste, transformandu-se in cote proportionale. Degresivitatea este necesara, deoarece altfel s-ar ajunge nu numai la o egalitate intre venitul impozabil si impozit, ci chiar la depasirea de catre impozit a bazei impozabile.

Cotele progresive verticale sunt, la randul lor, de doua feluri: simple (globale) si compuse (pe transe). In cazul cotelor progresive simple se aplica procentul de impunere aferent transei superioare a venitului impozabil la intregul venit impozabil realizat de catre platitor. Cotele progresive compuse (pe transe)  se aplica separat, fiecarei transe cu procentul aferent; dupa efectuarea acestei operatiuni, se insumeaza impozitul corespunzator fiecarei transe de venit impozabil si se obtine impozitul total de plata.

Cotele regresive nu sunt specifice economiei noastre. Ele se micsoreaza pe masura cresterii venitului impozabil, in scopul avantajarii platitorului.

Cotele progresive simple sunt folosite foarte putin, deoarece ele duc la salturi, la inechitati in impunere, ca urmare a faptului ca nu iau in considerare trecerea de la o transa la alta.

Cotele progresive compuse sunt elastice si mai convenabile pentru platitori, deoarece procentele aplicate transelor precedente tin seama, la calcularea impozitului, de veniturile intermediare din cadrul transei, precum si de trecerea de la o transa la alta. Ele se utilizeaza pe larg in tara noastra.

In cazul impozitelor indirecte actioneaza de fapt cotele regresive, intrucat la cumpararea unei marfi se plateste acelasi impozit, indiferent de marimea veniturilor pe care le are cumparatorul. Rezulta ca impozitul indirect platit pentru un anumit produs este relativ mai mic cu cat cumparatorul are un venit mai mare.

Termenele de plata arata cand si cum (integral sau in rate) trebuie sa se plateasca impozitul. Termenele de plata a impozitelor sunt prevazute de fiecare act normativ care instituie venituri bugetare. La fixarea acestor termene se au in vedere atat perioadele de realizare a veniturilor din care se platesc impozitele, cat si necesitatea de a se asigura alimentarea continua a bugetului statului si a bugetelor locale cu resurse banesti. De asemenea, se are in vedere dimensionarea cat mai judicioasa a sumelor datorate statului, pentru a nu se lasa mijloacele banesti cuvenite bugetului statului sau bugetelor locale prea mult timp la dispozitia agentilor economici, constituindu-si pasive stabile prea mari. In plus, stabilirea precisa a termenelor de plata constituie una din conditiile esentiale care face ca platitorul sa stie precis cat datoreaza statului si cand trebuie sa plateasca impozitul.

Inlesnirile acordate la plata impozitelor si taxelor fac parte din masurile de politica economica, financiara si sociala adoptate de statul roman. Astfel, se acorda diferite inlesniri companiilor nationale, regiilor autonome, societatilor comerciale si intreprinderilor private, cooperativelor si se exonereaza de la platile fiscale anumite categorii de cetateni, a caror stare materiala, civila si sociala justifica acordarea unor astfel de inlesniri. Inlesnirile cuprind scutiri, reduceri, bonificatii, compensari sau restituiri de sume platite in plus, amanari, esalonari, reesalonari, etc. de la plata impozitelor si a altor venituri bugetare. De inlesniri la plata impozitelor beneficiaza si persoanele invalide, cu handicap, in varsta si cele care au adus servicii deosebite patriei. De asemenea, pot beneficia de inlesniri (reduceri sau scutiri) de la plata impozitelor si taxelor companiile nationale, societatilor comerciale si intreprinderile private, persoanele fizice si juridice straine aflate in tara noastra, in conditii de reciprocitate.

Contribuabilii au obligatia sa tina in mod corect contabilitatea activitatii lor, sa depuna in termen la organele financiare declaratiile de impunere, deconturile, bilanturile contabile, conturile de profit si pierderi, documentele si informatiile solicitate, etc.

Fiecare persoana juridica si fizica trebuie sa-si achite obligatiile fiscale fata de stat la termenele stabilite. Platitorii sunt raspunzatori de respectarea stricta a prevederilor cuprinse in legislatia privitoare la veniturile bugetare. Nerespectarea normelor juridice in vigoare privitoare la plata impozitelor, taxelor, etc., atrage dupa sine sanctiuni, cum sunt: majorari, amenzi, executari silite, iar in cazuri mai grave, aplicarea de sanctiuni penale. Intarzierea platii impozitelor si taxelor datorate bugetului statului sau bugetelor locale de catre agentii economici da dreptul organelor financiar-bancare sa vireze aceste sume, inclusiv majorarile si amenzile, din conturile platitorilor in contul bugetului statului.

Platitorii au dreptul sa ceara revizuirea impunerii, a aplicarii amenzilor, etc. atunci cand apreciaza ca s-au produs erori in stabilirea acestora. Respectarea drepturilor platitorilor de impozite contribuie la intarirea legalitatii.