Obiectul de studiu al finantelor publice

Termenul de finante isi are originea in limba latina si se presupune ca provine de la cuvantul finis, utilizat adesea in sensul de "termen de plata". De la acest cuvant au derivat apoi expresiile financio, financias si financia pecuniaria, care au circulat in secolele al XIII-lea si al XIV-lea cu sensul de "plata in bani". In Franta secolului al XV-lea se foloseau expresiile hommes des finances si financiers, pentru desemnarea arendasilor de impozite si a persoanelor care incasau impozitele regelui. In secolele al XV-lea - al XVII-lea, in Germania, se intalnesc expresiile Finanz, care insemna "plata in bani" si Finantzer, care il desemna pe camatar. Ulterior, cuvantul finante a capatat un sens foar 454d37e te larg, semnificand resursele, relatiile si operatiile banesti, persoanele neavizate identificand frecvent notiunea de finante cu aceea de bani, de resurse banesti.

In literatura de specialitate, notiunea de finante este abordata din mai multe puncte de vedere, si anume:

Ø      fonduri banesti la dispozitia statului;

Ø      mijloace de interventie a statului in economie;

Ø      metode de gestionare a banului public;

Ø      act juridic prin care se preia la dispozitia statului o parte din PIB, in vederea indeplinirii functiilor si sarcinilor statului;

Ø      relatii sociale, de natura economica, care apar in procesul constituirii fondurilor financiare publice si a repartizarii acestora in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii.

Fiecare dintre aceste abordari reprezinta o anumita fateta a finantelor pe care autorii respectivi o considera mai semnificativa si pe care o scot prioritar in evidenta atunci cand incearca sa le defineasca. In realitate, toate aceste elemente coexista, se afla intr-o stransa legatura si ajuta la intelegerea complexitatii deosebite a fenomenelor financiare.

De-a lungul anilor, o data cu evolutia societatii in ansamblu, a statului, si implicit, a finantelor, s-au emis diferite conceptii despre acestea. Fiecare dintre ele comporta unele aspecte particulare, insa s-a cazut, in general, de acord asupra faptului ca in evolutia acestor conceptii se contureaza doua etape distincte:

prima corespunde, in linii generale, capitalismului premonopolist, iar conceptiile promovate in aceasta etapa sunt considerate clasice;

cea de-a doua corespunde epocii capitalismului monopolist, iar conceptiile promovate in aceasta etapa sunt considerate moderne.

Conceptiile clasice reflecta, de fapt, doctrina liberala care a dominat perioada de ascensiune a capitalismului. Potrivit acesteia, activitatea economica trebuie sa se desfasoare in conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, care fusese enuntat de Adam Smith. Activitatea economica trebuie sa ramana apanajul intreprinderilor private, evitandu-se orice interventie a statului in economie, care ar fi de natura sa perturbe initiativa privata, libera concurenta, mecanismele pietei. Abtinerea statului era considerata o conditie indispensabila dezvoltarii echilibrului economic, care se realiza automat, gratie mecanismelor naturale si spontane. Sub influenta doctrinelor liberalismului economic se considera ca existau "legi economice" care reglau economia si ca nici o vointa umana sau statala nu trebuia sa contravina acestui joc natural. Statul burghez trebuia sa se limiteze la indeplinirea sarcinilor sale traditionale de mentinere a ordinii publice, aparare a tarii, intretinere a relatiilor diplomatice, etc. (asa numita conceptie a statului jandarm).

Aceasta viziune asupra statului si rolului sau antrena mai multe consecinte pe plan bugetar. Prima dintre ele era restrangerea la maximum a cheltuielilor bugetare, limitarea lor la nivelul indispensabil asigurarii serviciilor administrative esentiale (conceptul de guvern ieftin), iar orice alte cheltuieli efectuate de stat erau considerate o risipa, deoarece presupuneau o prelevare suplimentara de impozite din veniturile indivizilor. In acest fel, se reduceau posibilitatile acestora de a folosi in mod eficient resursele respective, prin economisire si investitii.

In al doilea rand, statul avea obligatia imperioasa de a echilibra cheltuielile si veniturile publice, atingerea acestui obiectiv fiind considerata o cerinta fundamentala a bunei gestiuni, cheia de bolta a finantelor publice. Deficitul bugetar, care obliga statul sa emita bani de hartie, generand inflatie, era considerat ca un fenomen nedorit, de natura sa dezorganizeze mecanismele spontane ale economiei.

In al treilea rand, impozitele, taxele, imprumuturile si celelalte metode de procurare a veniturilor publice trebuiau astfel concepute incat sa aiba un caracter neutru si sa nu modifice relatiile economico-sociale existente.

In concluzie, aceste idei se bazau pe cateva postulate simple: vocatia statului consta in a administra, a mentine ordinea interioara; este contraindicat ca statul sa desfasoare activitati productive, domeniu in care initiativa privata manifesta o completa superioritate asupra actiunii colectivitatilor publice.

In anii care au urmat marii crize economice din anii 1929-1933, ideile referitoare la rolul statului si al finantelor publice s-au modificat radical. Locul statului-jandarm a fost luat de statul-providenta sau statul-bunastarii, care isi largeste considerabil sfera preocuparilor (conceptia statului faustian). Deprecierea economica avea sa arate, intr-adevar, ca initiativa privata, careia liberalii ii acordasera deplina incredere, este incapabila sa asigure echilibrul economic si social dorit intotdeauna si in orice situatie.

Interventia directa a statului apare ca singura solutie capabila sa influenteze procesele economice, sa corecteze evolutia lor ciclica, sa previna crizele sau cel putin sa limiteze efectele negative ale acestora. Bugetul de stat devine in acest caz principalul mijloc de interventie.

Luand in consideratie rolul activ pe care finantele publice trebuie sa il joace, economistii au ajuns la elaborarea unei teorii interventioniste, care va bulversa conceptiile financiare traditionale. Cheltuielile publice au fost recunoscute ca un mijloc de interventie pe plan economic si social; daca ele continua sa finanteze sarcinile administrative ale statului, nu este mai putin adevarat ca trebuie sa sprijine dezvoltarea capacitatilor de productie prin infiintarea de intreprinderi publice sau mixte, care nu mai este considerata o erezie (cheltuieli publice de investitii), ori sa asigure redistribuirea veniturilor catre categoriile sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer). Impozitul inceteaza, de asemenea, sa fie privit ca simplu procedeu de prelevare a veniturilor, ci si ca mijloc de egalizare a conditiilor sociale (prin amputarea unor venituri mari sau prin detaxarea categoriilor sociale defavorizate), sau ca instrument de incitare a dezvoltarii economice (prin facilitatile fiscale pe care le permite).

Bugetul devine, in acest fel, un imens filtru care preleva prin impozit o parte din venitul national si pe care o redistribuie prin cheltuieli in raport de obiectivele economice si sociale ale guvernarii.

O noua optica se contureaza in conceptia finantistilor "moderni" cu privire la echilibrul bugetar. Pentru ei, echilibrul bugetar nu are decat o valoare relativa, consideratiuni mai importante putand duce chiar la sacrificarea acestuia: nu existenta echilibrului bugetar constituie prioritatea, esentialul fiind ca ansamblul activitatii economice sa fie orientat intr-o maniera convenabila. "Deciziile de luat in acest domeniu n-ar trebui sa fie dictate, in nici un moment, de principii financiare sau de grija echilibrarii bugetului, ci de grija respectarii anumitor prioritati; cu alte cuvinte, de politica economica si sociala", spunea W. Beveridge cu peste 30 de ani in urma.

Fara a abandona atingerea acestui obiectiv, deficitul bugetar in perioada de depresiune este considerat a avea un efect stimulent asupra conjuncturii economice in raport de lichiditatile monetare distribuite agentilor economici. Mecanismele bugetare nu mai au, deci ca singur obiectiv finantarea cheltuielilor administrative ale statului, ci devin mijloace privilegiate de infaptuire a politicii economice si sociale ale guvernului.

Aceasta conceptie voluntarista a finantelor publice s-a impus rapid la nivelul factorilor de decizie din economia statelor dezvoltate si, mai lent, la nivelul opiniei publice, care a ramas atasata vechilor lectii de liberalism economic. Pentru observatorul impartial, insa, si aceasta conceptie, nu ramane in fond decat o ideologie, adica un ansamblu de credinte, care dicteaza conduita indivizilor, si nu un corp de adevaruri stiintifice demonstrate. Ea a devenit dominanta, eclipsand in perioada postbelica vechile conceptii liberale. Asa cum remarca, insa Lalumiere, printre ideile financiare moderne se constata reaparitia unei noi ortodoxii financiare, care tinand cont de evolutia profunda ce a avut loc dupa 1950 si speculand unele esecuri ale politicilor de inspiratie keynesiana, reintroduce anumite teme mostenite din finantele publice traditionale: interventia statului trebuie sa fie limitata la anumite cazuri judecate in particular; cresterea cheltuielilor publice trebuie sa respecte un anumit ritm pentru a nu genera inflatie, deficitul bugetar trebuie sa se incadreze in anumite limite. Sub o anumita forma reinnoita subzista, deci, si o ideologie financiara de inspiratie liberala.

Sesizand aceeasi coabitare a conceptiilor interventioniste si neoliberale, Michel Bouvier pune chiar sub semnul indoielii pertinenta clasificarii celor doua conceptii in clasice si moderne. Atat timp cat gandirea economistilor liberali clasici este reabilitata si in paralel, teoriile interventioniste sunt adesea infirmate de realitatile economice si sociale, aceasta clasificare capata o valoare relativa, care tine mai mult de istoria ideilor economice decat de un demers stiintific autentic.

De altfel, Maurice Duverger, analizand contradictiile intre conceptia clasica si cea moderna privind finantele publice, subliniaza in acelasi timp, faptul ca aceste contradictii sunt, totusi, destul de superficiale. In definitiv, spune el, orice politica economica si sociala a statului modern, dintre care politica financiara e doar un aspect, are ca scop sa stabileasca un echilibru social complet, care depaseste si inglobeaza vechea notiune de echilibru bugetar. Echilibrul productiei si schimburilor, echilibrul repartitiei bunurilor si riscurilor sociale, echilibrul monedei si al preturilor, echilibrul general al dezvoltarii natiunii, echilibrul schimburilor externe, acestea sunt scopurile esentiale ale interventiei statului, in general, si ale interventiei sale prin tehnici financiare, in particular.