Politica financiara

POLITICA FINANCIARA

Continutul politicii financiare

Politica financiara este o componenta a politicii generale, in care se integreaza, desi dispune de o relativa independenta, indiferent de nivelul de organizare sau structura functionala a societatii, la care este abordata ea. De aceea, se impune caracterizarea politicii financiare in contextul politicii generale, care, la randul sau, privita la nivel de colectivitate umana organizata in stat, poate fi definita generic ca un ansamblu de activitati orientate spre dobandirea si pastrarea puterii in societate de catre formatiuni politice, subordonandu-se realizarii anumitor scopuri sau obiective ale acestora. In mod implicit, este de admis ca politica, in general, promoveaza anumite interese, care, de regula, corespund obiectivelor urmarite de societate sau de anumite segmente ale societatii, de mai mare sau mai mica intindere, reprezentate prin grupari (partide) politice. Pe aceasta baza, exista tendinte si orientari diferite ale politicii generale (promovate de catre diverse formatiuni politice), incluzand, intre altele, componente financiare specifice.

Totodata, politica mai este definita, in mod mai pragmatic, ca forma de organizare si conducere a unei comunitati umane, pentru satisfacerea intereselor sale, sau ca ansamblu al deciziilor (optiunilor) luate de catre autoritati pentru organizarea si conducerea activitatii economice si sociale. In aceasta acceptiune, ea se manifesta la toate nivelurile si structurile organizatorice ale societatii.

Indiferent de modul de abordare a conceptului de politica, concretizarea sa implica obiective si mijloace sau instrumente de infaptuire a acestora, in acord cu interesele gruparii sau comunitatii umane respective. Ea presupune, in mod direct, metode si modalitati de actiune specifice diferitelor domenii de activitate umana, pentru realizarea diferitelor obiective economico-sociale.

Considerata distinct, politica financiara exprima optiunile privind metodele, mijloacele si institutiile cu caracter financiar, antrenate in procurarea, alocarea si utilizarea resurselor banesti, inclusiv modalitatile de folosire a instrumentelor si tehnicilor financiare pentru influentarea activitatilor economico-sociale in sensul dorit. Domeniul sau de manifestare il constituie activitatea financiara, in general, dar prin continut, earepercuteaza asupra intregii activitati a entitatilor de la care emana, imbracand forme ale deciziilor financiare.

Intr-o acceptiune limitativa, conceptul de politica financiara este folosit in sensul de politica finantelor publice, pentru a desemna fenomenele care dau nastere unei sarcini publice, la baza careia se afla factorul financiar. In acest sens, existenta sarcinii financiare antreneaza punerea in aplicare a unor tehnici politico-juridice si a unor mecanisme de actiune specifice domeniului finantelor publice. Prin continutul sau, politica financiara este indisolubil legata de celelalte  componente ale politicii economice. Astfel, daca politica economica a statului isi propune, ca obiective, dezvoltarea,retehnologizarea si modernizarea ramurilor economiei nationale, relansarea economica, participarea mai larga a tarii la schimburile internationale si, pe aceasta baza,cresterea economica durabila, distribui 222e44c rea mai echitabila a veniturilor etc., politica financiara trebuie sa se inscrie pe aceleasi coordonate.

In mod obisnuit, obiectivele politicii financiare sunt puse in legatura directa cu scopul declarat al dezvoltarii economico-sociale a unei tari, respectiv cu obiectivele ce si le propune fiecare entitate economica sau sociala. Astfel, asigurarea cresterii economice si contracararea stagnarii sau recesiunii economice, declarate ca obiective ale politicii generale, trebuie sa aiba corespondent intr-o politica financiara de stimulare a investitiilor si a consumului etc. Asemanator, includerea in programul de guvernare (al unei grupari sau alteia) a cresterii capacitatii de aparare nationala trebuie sa-si gaseasca un corespondent in deciziile privind finantarea acestui obiectiv.

In opinia unor autori, cum este francezul Alain Barrère, obiectivele politicii financiare (a statului) ar putea fi sintetizate astfel: sa favorizeze progresul economic; sa regularizeze conjunctura economica; sa realizeze justitia sociala, sub aspect financiar.

Instrumentele si tehnicile de realizare a obiectivelor politicii financiare reprezinta, la randul lor, componente ale acesteia, prin care se contureaza modul concret de infaptuire a fluxurilor banesti, in corespondenta cu scopurile carora le sunt subordinate activitatile financiare. In acelasi sens, la nivelul intreprinderilor, politica financiara se integreaza programelor vizand functionarea si dezvoltarea acestora, inclusiv adaptarea activitatii lor la cerintele pietei interne si externe.

Totodata, pornind de la acceptiunea larga data finantelor, se contureazasi un continut mai cuprinzator al politicii financiare, incluzand politica financiar-monetara - in care sunt implicate autoritati publice -si politicile financiare ale entitatilor economico-sociale private. In aceasta acceptiune, se pot distinge mai multe componente ale politicii financiar-monetare, intre care, politica fiscala, politica bugetara, politica monetarasi valutara etc., promovate de catre autoritatile publice si politica financiara a intreprinderii, promovata de firme, organizatii, institutii autonome etc.

Conceptul de politica fiscala este prezentat adesea cu nuante diferite, accentuandu-se, de regula, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat sau altul. De fapt, politica fiscala nu poate fi conceputa decat ca un mixaj intre modalitatile de procurare a resurselor la dispozitia statului si cele privind destinatiile ce se dau acestor resurse, in indeplinirea functiilor si sarcinilor ce-i revin.

Politica fiscala este, deci, o componenta a politicii financiare a statului, care cuprinde, atat ansamblul reglementarilor privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor, concretizand optiunile statului in materie de impozit si taxe, cat si deciziile privind cheltuielile publice ce se finanteaza. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politica bugetara sau monetara, respectiv cu politica preturilor si cu cea a ocuparii fortei de munca etc., pentru a se integra in politica generala.

In acelasi timp, politica fiscala are si scopuri specifice, intre care, in opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut in vedere si acelea de a contribui la atenuarea oscilatiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza mentinerea unei economii progresive, care sa asigure un grad ridicat de ocupare a fortei de munca. In viziune moderna, se considera ca politica fiscala presupune folosirea constienta a veniturilor si cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenta viata economicasi sociala. In mod deosebit, continutul sau face imperativa utilizarea ansamblului de instrumente si procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul si structura prelevarilor obligatorii; operatiile, activitatile si veniturile impozabile; regimul exonerarilor si reducerilor de impozite sau cel al subventionarilor, conturand modul de a realiza redistribuirea produsului creat intre sfere de activitate, ramuri economice, entitati administrativ-teritoriale, persoane fizice si juridice.

Politica fiscala isi poate pune amprenta, influentand asupra derularii proceselor economico-financiare si implicit asupra evolutiei intregii societati. Dar, la randul sau, ea este conditionata de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarca: starea economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat, nivelul veniturilor cetatenilor etc.

In sinteza, politica fiscala se reprezinta prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor si institutiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale si utilizarea lor in finantarea de actiuni publice, inclusiv pentru influentarea vietii economice si sociale. Ea abordeaza, in mod firesc, atat problematica impozitelor (prelevarilor fiscale), cat si pe cea a cheltuielilor publice, care adesea joaca rolul determinant in cadrul politicii financiare a statului.

Politica bugetara se concretizeaza prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea si utilizarea resurselor fondului bugetar sub forme ale veniturilor si cheltuielilor bugetare, inclusiv finantarea deficitului bugetar, folosind ca instrument principal bugetul public, atat pentru redistribuirea PIB, cat si in scopul influentarii asupra dezvoltarii durabile a societatii.

Politica monetara inglobeaza deciziile si actiunile vizand oferta de monedasi derularea circulatiei monetare in economia nationala, asigurarea echilibrului monetar si mentinerea puterii de cumparare a monedei, inclusiv folosirea instrumentelor monetare in scopul realizarii unor obiective ale politicii generale. Politica valutara se refera, in esenta, la modalitatile de procurare si utilizarea a resurselor valutare si echilibrarea balantei de plati externe, crearea rezervelor de valuta, evolutia cursului valutar si efectuarea de tranzactii pe pietele financiar-valutare etc.

Politica financiara a intreprinderii (firmei) se constituie, la randul sau, ca o componenta a politicii economice proprii si vizeaza, in general, procurarea si utilizarea resurselor banesti, corespunzator cerintelor impuse de indeplinirea propriilor obiective. Ea este conceputasi aplicata in acord cu nevoile de functionare ale fiecarei intreprinderi, dar in acelasi timp, se afla in corespondenta cu politica financiara a statului, interferand cu deciziile adoptate de organele de stat, care au impact in plan financiar. Din aceasta perspectiva, politica financiara a statului, si in primul rand politica fiscala, care vizeaza direct, pe de o parte, sistemul impozitelor practicate de stat, iar pe de alta parte, cheltuielile publice efectuate, poate influenta, in buna masura, asupra deciziilor luate de intreprindere in plan economic si financiar. In mod obisnuit, toate masurile de orientare a dezvoltarii si ajustare macroeconomica bazate pe instrumente financiar-monetare se reflectasi in politica financiara a intreprinderilor.

Intre elementele de politica financiara, indiferent de nivelul la care se manifesta aceasta si componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependenta, in sensul ca politica financiara apare, pe de o parte, ca emanatie a unui sistem social-economic dat, iar pe de alta parte, ea poate determina modificari in structura sistemului, respectiv in baza economica a societatii.

Politica, in general, si implicit cea financiara poate contine elemente specifice, atat actiunilor cu caracter strategic, cat si tactic. Primele se concretizeaza prin decizii de politica financiara privind realizarea unor obiective pe termen mai indelungat si de mai mare amploare, reflectate in planul activitatii financiare. Prin comparatie, elementele de tactica financiara vizeaza, in mod direct, aspectele de ordinul tehnicilor folosite pentru efectuarea operatiilor banesti-financiare curente, oferind si cadrul organizatoric adecvat atingerii obiectivelor strategice.

In principiu, se admite ca deciziile (optiunile) care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru o anumita etapa a evolutiei societatii sau unei entitati economicosociale, reflectate in programele financiare de perspectiva mai indelungata alcatuiesc strategia financiara, in timp ce actele administrative de planificare si programare a operatiunilor banesti, pe perioade scurte, ca si masurile sau deciziile luate pentru executarea obiectivelor specifice unei perioade sau alteia, constituie componente ale tacticii financiare.

Structurarea politicii financiare, pe elemente strategice si tactice, este prezenta la diferite niveluri la care se iau deciziile financiare, iar implicatiile lor se regasesc in rezultatele inregistrate de fiecare componenta functionala, cu activitate financiara.

O abordare a politicii financiare, prin prisma problematicii la care se refera, evidentiaza structurarea sa pe mai multe domenii mari, dintre care se pot distinge:

a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor banesti la fondurile financiare ce

se constituie, fie in sectorul public, fie in cel privat;

b) repartizarea sau alocarea pe destinatii si utilizarea fondurilor banesti

constituite;

c) indatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzand regimul de practicare a

imprumuturilor si dobanzilor;

d) organizarea si functionarea pietelor financiare;

e) organizarea si realizarea activitatii privind asigurarile, care, la randul lor, se

diferentiaza in asigurari sociale si asigurari de bunuri, persoane si raspundere civila;

f) organizarea si functionarea aparatului financiar-bancar;

g) organizarea si exercitarea controlului financiar;

h) folosirea parghiilor financiare pentru influentarea activitatii social-economice;

i) asigurarea premiselor necesare mentinerii echilibrului financiar si monetar in

economie.

Tuturor acestor domenii le corespund competente decizionale de politica financiara, menite sa asigure derularea proceselor economice si fluxurilor banesti in concordanta cu obiectivele politicii fiecarei entitati economico-sociale, respectiv cu cele ale politicii generale a statului. Desi cu diferentieri sensibile, politica financiara a oricarei entitati, inclusiv a statului, cuprinde anumite categorii de optiuni, distincte prin continutul proceselor vizate, dar care se intrepatrund si se conditioneaza reciproc, cum sunt cele asupra cheltuielilor de efectuat; resurselor (veniturilor) utilizabile etc.

Politica cheltuielilor publice (bugetare) si coordonatele sale

Cheltuielile publice concretizeaza una din componentele fundamentale ale politicii fiscale si, in acelasi timp, ale politicii financiare a statului, avand un impact profund in politica generala.

Deoarece politica fiscala apare in prim plan ca expresie a nevoilor cu caracter public asumate spre a fi satisfacute de catre autoritatile publice, coordonatele majore ale politicii privind cheltuielile publice vizeaza, in primul rand, dimensionarea, respectiv cuantificarea acestora si, in al doilea rand, structurarea lor corespunzator obiectivelor de politica generala promovata intr-o perioada sau alta.

In plan larg, problematica politicii financiare, in sfera cheltuielilor publice, se refera inevitabil la stabilirea obiectivelor de realizat din punct de vedere financiar, in corespondenta directa cu deciziile de ordin economic si social luate de stat. Ca urmare, ea presupune optiuni ale factorilor de decizie asupra dimensiunii si structurii destinatiilor date resurselor financiare publice, sub formele concrete ale cheltuielilor pentru actiuni considerate de interes public.

Elaborarea deciziilor de politica fiscala pe acest segment trebuie sa aiba in vedere si impactul cheltuielilor publice asupra proceselor economice si sociale, inclusiv asupra celor din sectorul privat. Aceasta apreciere are in vedere faptul ca dimensiunile sau structura cheltuielilor publice conditioneaza, in buna masura, proportiile la care se realizeaza procesele economico-sociale, ceea ce impune preocuparea pentru optimizarea lor. In acest scop, sunt analizate informatii privind dinamica in timp si spatiu a cheltuielilor publice, respectiv se fac comparatii cu situatii inregistrate in alte state.

Asadar, in cadrul dimensionarii cheltuielilor publice, prin politica financiara se stabilesc, in functie de obiectivele de realizat, marimile absolute si ponderile pe total si pe categorii de cheltuieli in PIB si in totalul cheltuielilor bugetare. De prima insemnatate apare, astfel, determinarea marimii cheltuielilor publice ca proportie in PIB, deoarece acesta reprezinta sursa de baza in finantarea lor si conditioneaza, in mod decisiv, potentialul financiar al tarii. Or, mentinerea volumului cheltuielilor publice in limite acceptabile fata de dimensiunile PIB obtenabil este premisa indispensabila pentru ca acestea sa fie finantate din resursele normale (obisnuite) si sa se evite apelul la resurse extraordinare. In acest context, se impune si supravegherea riguroasa a deficitului bugetar, care rezulta ca o consecinta a angajarii unor cheltuieli mai mari decat veniturile curente ce se pot procura.

La randul sau, structurarea pe destinatii a cheltuielilor publice reprezinta o conditie esentiala pentru asigurarea concordantei lor cu obiectivele economice si sociale urmarite in fiecare etapa, respectiv in cadrul unui an bugetar. Unele obiective de indeplinit se pot esalona pe mai multi ani bugetari, ceea ce impune corelarea dimensiunilor si structurii cheltuielilor pe perioade mai mari.

O coordonata importanta a politicii financiare, reflectata prin dimensiunile si structura cheltuielilor publice, vizeaza asigurarea functionarii normale a institutiilor publice. Subdimensionarea ca si supradimensionarea sumelor alocate au impact negativ, nu numai asupra indeplinirii sarcinilor fiecarei institutii, ci si asupra societatii, in ansamblu. In acest cadru, o importanta deosebita o are realizarea unui raport optim intre cheltuielile de personal si cheltuielile materiale. Adesea, se constata, ca fenomen negativ ce se manifesta in multe state supradimensionarea cheltuielilor de functionare si, mai ales, a celor de personal care detin ponderi prea mari in defavoarea cheltuielilor de capital, respectiv a celor materiale.

In relatie directa cu cele anterioare, o alta coordonata a politicii financiare, in acest domeniu, se refera la asigurarea unei eficiente ridicate a cheltuielilor publice ce se efectueaza. Aceasta presupune determinarea si aprecierea gradului de eficacitate economico-sociala a actiunilor finantate, optand pentru cheltuielile publice care permit maximizarea ofertei de utilitatii publice in conditiile armonizarii ei cu oferta privata.

Totodata, pentru acest segment al politicii fiscale, este determinanta alegerea metodelor si instrumentelor tehnice folosite in derularea proceselor de alocare si utilizare a resurselor, in raport cu specificul activitatilor publice. Se inscriu aici si optiunile asupra metodelor de gestionare a resurselor financiare de catre entitatile publice. In acest sens, trebuie sa se opteze intre finantarea integrala (sau partiala) nerambursabila din fondurilestatului si autofinantarea din veniturile obtenabile in propria activitate a institutiilor sau a intreprinderilor publice.

In principiu, finantarea integrala presupune acoperirea tuturor cheltuielilor unei entitati de la bugetul statului si se considera a fi nestimulativa, pentru ca nu realizeaza legatura fireasca intre cheltuielile efectuate si rezultatele activitatii finantate. Ea este, insa, aplicabila acolo unde prin natura activitatii entitatilor respective nu pot fi obtinute venituri acoperitoare cheltuielilor, asa cum este cazul institutiilor publice din sfera activitatilor nemateriale.

La randul sau, autofinantarea integrala este recomandata in situatia intreprinderilor cu capital de stat din sfera activitatilor materiale. Ea asigura o legatura directa intre calitatea, cantitatea si continutul activitatii economico-financiare realizata de entitatea respectivasi posibilitatea acoperirii cheltuielilor de efectuat. Aceasta varianta cointereseaza in masura mult mai mare utilizatorii de resurse publice in desfasurarea unor activitati calitativ superioare, pentru a acoperi integral, din veniturile proprii, cheltuielile efectuate si a obtine, in plus, un profit cat mai ridicat.

Este, de asemenea, posibila optiunea pentru aplicarea autofinantarii partiale, mai ales, in cazul institutiilor publice care obtin unele venituri din propria activitate, fara a putea acoperi in intregime cheltuielile necesare functionarii normale. Asa, de pilda, se folosesc direct anumite venituri realizate de diferite institutii bugetare, pentru efectuarea propriilor cheltuieli (in afara bugetului de stat), ceea ce creeaza conditii mai bune pentru cointeresarea acestora in cresterea eficientei activitatilor cu caracter public pe care le realizeaza.

O coordonata majora a politicii fiscale privind cheltuielile publice vizeaza influentarea evolutiei vietii economico-sociale corespunzator obiectivelor dezvoltarii de ansamblu, folosind adecvat tehnicile si modalitatile de finantare. Pe un plan larg, acestea trebuie sa stimuleze manifestarea fenomenelor pozitive si sa le inhibe pe cele negative prin tehnicile de alocare si cheltuire a banului public. In mod deosebit, cheltuielile publice, care reprezinta o componenta a cererii agregate, pot fi orientate de o maniera favorabila dezvoltarii economice si sociale, contribuind la infaptuirea unor obiective de politica generala, cum sunt: relansarea economica, reducerea somajului, asigurarea protectiei sociale etc.

Politica resurselor financiare publice si coordonatele sale

Formarea resurselor financiare la dispozitia autoritatilor publice presupune, la randul sau, optiuni ale acestora asupra cuantumului si modalitatilor de procurare a lor, ea fiind axata pe anumite coordonate specifice acestui domeniu.

Astfel, o coordonata esentiala a acestei politici consta in dimensionarea judicioasa a resurselor financiare publice posibil de procurat. In acest scop, o prima optiune se refera la stabilirea volumului de resurse ce se pot mobiliza din interiorul tarii, pornind de la marimea PIB, care reprezinta sursa de baza in formarea resurselor financiare, atat publice, cat si private. Cuantificarea acestora trebuie satina seama, atat de dimensiunile PIB previzibil a se realiza in anul financiar avut in vedere, cat si de proportiile posibile ale distribuirii si redistribuirii sale pentru constituirea diferitelor fonduri financiare, private si publice, inclusiv de conditiile specifice asigurarii resurselor banesti necesare realizarii activitatilor materiale si nemateriale din sectorul public. Sub acest din urma aspect, posibilitatile de procurare a resurselor financiare si dimensiunile acestora in sectorul economic de stat depind, in principiu, de cantitatea si calitatea activitatii proprii, a intreprinderilor respective. Spre deosebire, pentru institutiile publice neproductive, asigurarea acestor resurse presupune, de regula, redistribuirea de PIB prin intermediul bugetului public si, deci, procurarea lor, mai intai, la fondurile financiare publice, mai ales, sub forme ale prelevarilor obligatorii.

Prin urmare, o evaluare globala, care sa stea la baza optiunii de politica financiara privind cuantumul resurselor publice bugetare, ce provin din PIB, poate rezulta ca produs intre marimea previzionata a acestuia si o cota procentuala (medie) a prelevarilor la bugetul public, conform relatiei urmatoare:

Rb=PIB x c/100 (5.1)

in care: Rb - resursele bugetare; c - cota procentuala (medie) a prelevarilor din PIB.

Dependenta cvasitotala a cuantumului resurselor financiare publice utilizabile de marimea PIB realizat are un caracter obiectiv si se impune a fi reflectata in deciziile de politica fiscal-bugetara. Supradimensionarea sau subdimensionarea PIB si evaluarea eronata a resurselor financiare utilizabile in satisfacerea nevoilor publice pe seama acestuia poate antrena efecte negative profunde, nu numai in planul financiar, ci si in cel general, economico-social.

Sub aspectul cotei (medii) procentuale a prelevarilor din PIB (la bugetul public), care influenteaza, la randul sau, optiunea asupra cuantificarii resurselor financiare utilizate de catre stat, se constata ca dimensiunile mai reduse ale PIB, indeosebi in tarile in curs de dezvoltare, limiteazasi proportiile posibile ale redistribuirii acestuia, avand in vedere ca aceeasi sursa (insuficienta) trebuie sa asigure un minim de venit necesar consumului privat.

Pe de alta parte, in aprecierea nivelului optim de redistribuire a PIB, sub forme ale resurselor financiare publice, se poate porni de la satisfacerea maxima a nevoii totale de utilitati, prin combinarea rationalasi optimizarea ofertelor de utilitati private si publice, ceea ce corespunde cerintelor de folosire mai eficienta a resurselor, in ansamblu.

Resursele financiare publice provenite prin repartizarea PIB sunt cele mai importante si se realizeaza in mod curent (obisnuit), dar, uneori, ele nu acopera integral nevoile de finantat, ceea ce determina apelul la alt tip de resurse, numite extraordinare, utilizabile in mod exceptional.

In consecinta, o alta coordonata a politicii financiare, in acest domeniu, rezida in optiunea pentru folosirea de resurse extraordinare de tipul imprumuturilor publice sau a emisiunii inflationiste de monedasi stabilirea proportiilor acestora. Apelul la aceste resurse trebuie satina seama de impactul folosirii fiecareia, in plan financiar-monetar, economic si social, ceea ce face necesara evaluarea efectelor pozitive sau negative insotitoare, cum sunt: cresterea datoriei publice si cheltuielilor legate de ea, posibilitatea relansarii economiei stagnante sau in criza, reducerea somajului, cresterea inflatiei etc. Alta coordonata a politicii privind resursele financiare publice, in acest domeniu, vizeaza posibilitatea folosirii unor resurse externe, care, in mod obisnuit, imbraca forma imprumuturilor obtinute de la creditori externi. In principiu, folosirea de resurse externe trebuie sa aiba un caracter exceptional, apelandu-se la ele numai dupa epuizarea posibilitatilor de procurare din interior, deoarece acestea genereaza datorie publica externa, care greveaza situatia financiar-valutara a tarii. Ea va trebui ulterior achitata tot pe seama resurselor interne, amplificand efortul valutar al tarii si generand scurgerea de PIB, in afara, prin plata dobanzilor aferente. Totusi, in anumite limite si conditii, indatorarea externa este posibilasi cu efecte benefice, dar o asemenea decizie de luat in cadrul politicii financiare a statului, se cere a fi fundamentata sub toate aspectele specifice pe care le incumba.

O alta coordonata a politicii resurselor financiare publice se refera la alegerea formelor, metodelor, instrumentelor si tehnicilor de efectuare a prelevarilor la fondurilor financiare publice. In cadrul acestei coordonate, se stabilesc formele concrete sub care se pot mobiliza resursele financiare publice din diferite surse de provenienta. Astfel, un interes major prezinta conceperea si promovarea unui sistem de impozite cu o structura adecvata (ca forme si numar de impozite) specificului fiecarei tari. Aici se incadreaza optiunea pentru un numar mai mare sau mai mic de forme ale prelevarilor obligatorii, in functie de conditiile social-economice concrete si obiectivele politicii generale. In mod obisnuit, se opteaza pentru varianta unui numar relativ mai mare de forme de prelevare, deoarece aceasta permite atingerea mai multor obiective de politica generala, ca si promovarea anumitor principii de politica financiara. Teoretic, este de admis si varianta unui numar cat mai redus al formelor de prelevare, mergand pana la practicarea unui singur impozit, dar in acest caz pot sa apara dificultati, atat in planul procurarii resurselor financiare, cat si in rezolvarea unor probleme de ordin economic si social mai larg.

Asadar, de un interes deosebit, pentru acest domeniu al politicii fiscale, este alegerea sistemului de impozitare a veniturilor, urmarind sa se asigure echitatea fiscala, dar, in acelasi timp, sa fie evitat egalitarismul social, ce poate decurge dintr-o progresivitate prea inalta a cotelor de impozit, care antreneaza efecte negative in planul interesului pentru muncasi al nivelului productivitatii muncii. In raport cu aceste cerinte, repartizarea sarcinilor fiscale trebuie sa ia in considerare puterea contributiva a diferitelor categorii de persoane, exprimata prin marimea veniturilor brute si nete de care pot sa dispuna, urmarind sa se incurajeze eforturile de a investi, produce si economisi, ca premise ale prosperitatii si progresului social.

O coordonata a politicii resurselor financiare publice, cu impact profund, consta in folosirea instrumentelor fiscale pentru influentarea evolutiei proceselor economice si sociale in raport cu conjunctura economicasi obiectivele dezvoltarii tarii. In aceasta directie, au fost concepute si sunt folosite pe scara larga mecanisme fiscale de influentare a economiei de piata, atat de tarile dezvoltate, cat si de cele in curs de dezvoltare.

In stransa legatura cu cele anterioare, aceasta politica se manifestasi prin conceperea si acordarea de facilitati fiscale agentilor economici, in scopul stimularii anumitor domenii de activitate, ramuri sau subramuri economice, ca suport in dezvoltarea societatii. Intre acestea, se remarca: scutirile sau reducerile la plata impozitului pe veniturile obtinute in anumite conditii; acordarea de bonificatii la calcularea impozitului de plata; modificarea cotelor de impozit si a structurii sistemului de impozite, de o maniera favorabila realizarii anumitor obiective etc.

Tot ca o coordonata a politicii resurselor financiare publice, trebuie considerata alegerea modalitatilor de reglare a relatiilor financiare dintre stat si intreprinderile din sectorul public (cu autonomie functionala larga), existand, principial, mai multe variante realizate de acestea la bugetul public si acoperirea integrala de la buget a cheltuielilor efectuate de ele, fie pentru reglarea per sold (preluand la buget excedentul de venituri obtinut de intreprinderile respective. Fiecare dintre aceste optiuni prezinta, desigur, avantaje si dezavantaje importante, fata de care autoritatile publice urmeaza sa decida, tendinta generala actuala fiind de restrangere a acestuia prin privatizarea unor intreprinderi.

Totodata, se inscrie si ca o coordonata a politicii financiare, atat in sfera cheltuielilor, cat si in cea a resurselor publice, asigurarea premiselor necesare starii de echilibru financiar-monetar in economie. Sub acest aspect, este necesar si, adesea, posibil ca prin masuri de politica fiscala sa se asigure o evolutie corelata, echilibrata, a formarii resurselor financiare publice cu efectuarea cheltuielilor publice. In anumite conditii, insa, mai ales, datorita unor influente conjuncturale nefavorabile, se poate actiona printr-o politica fiscala orientata spre promovarea unui dezechilibru bugetar in prezent, cu scopul de a depasi o situatie de impas financiar a statului si de a da un impuls activitatii economice creatoare de noi resurse bugetare, in viitor.

De altfel, se poate constata ca acceptarea sau inacceptarea unor cheltuieli publice

mai mari decat resursele financiare curente (ordinare) acoperitoare si, deci, a unui deficit

bugetar finantat din resurse extraordinare a devenit una din principalele optiuni de politica financiar-monetara in perioadele de stagnare sau recesiune economica, avand ca scop relansarea si stimularea cresterii economice. Din acest punct de vedere, este semnificativ faptul ca reglementarea prin lege a conditiilor in care se poate apela la asemenea solutii a devenit o realitate in politica financiara a statelor, in lumea contemporana. Dar, in acelasi timp, constituie o preocupare de prim plan a guvernelor de a preveni sau tine sub control fenomenele inflationiste ce se pot declansa prin promovarea acestor politici financiar-monetare, a caror eficacitate sta sub semnul incertitudinilor.