Principii bugetare

Principii bugetare

Elaborate la inceputul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizari parlamentare a regimului politic si stabilitatii acestuia, avand ca scop organizarea unei gestiuni clare si riguroase a finantelor publice, precum si sa permita Parlamentului exercitarea misiunilor sale de autorizare a bugetului si de control a executiei acestuia de catre Guvern. Aceste principii au fost respectate destul d 545h77f e strict in perioada liberala; treptat, insa, odata cu cresterea interventiei statului in economie, au fost acceptate o serie de exceptii si adaptari ale acestor principii, ca urmare a noilor realitati din practica financiara a statelor contemporane.

Principiile bugetare sunt:

a)      universalitatea;

b)      unitatea;

c)      realitatea;

d)      anualitatea;

e)      specializarea bugetara;

f)       echilibrul bugetar;

g)      neafectarea veniturilor bugetare;

h)      publicitatea bugetara.

O parte din aceste principii sunt prevazute explicit si implicit in Legea nr. 500/2002 privind finantele publice. Prin promovarea acestor principii, s-a urmarit separarea puterilor statului si delimitarea lor, precum si cresterea rolului puterii legislative, in conditiile limitarii stricte a competentelor puterii executive. In acelasi timp, s-a avut in vedere limitarea arbitrariului si a risipei in folosirea resurselor bugetare.

Universalitatea bugetului

Conform acestui principiu, veniturile si cheltuielile publice trebuie inscrise in bugetul de stat, in mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensarii;  de asemenea, veniturile trebuie grupate intr-o masa unica si depersonalizata, servind la acoperirea cheltuielilor in mod global, conform regulilor non-afectarii, non-specializarii si a non-atribuirii. Aceasta regula a bugetului brut se bazeaza pe necesitatea inscrierii in buget a veniturilor si cheltuielilor statului in sume brute sau totale.

Principiul universalitatii este definit in Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul 8, astfel: "Veniturile si cheltuielile se includ in buget in totalitate, in sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu exceptia donatiilor si sponsorizarilor, care au stabilite destinatii distincte".

Asupra avantajelor si dezavantajelor principiului universalitatii bugetului, exista numeroase puncte de vedere. Avantajul major consta in faptul ca acesta permite cunoasterea si controlul sumei exacte a cheltuielilor publice. De asemenea bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut permite analiza corelatiilor existente intre diferite categorii de venituri si cheltuieli corespunzatoare acestora, precum si cunoasterea volumului total al cheltuielilor de efectuat si al veniturilor de incasat.

Dezavantajele se refera la imposibilitatea determinarii costului net al diverselor servicii publice si crearea situatiei in care bugetul evidentiaza un rulaj artificial al sumelor reprezentand venituri si cheltuieli. Pentru eliminarea unora dintre aceste dezavantaje, practica financiara din multe state moderne accepta o seama de abateri, pentru a da o mai mare suplete bugetului public. Astfel s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, in care veniturile si cheltuielile unor institutii publice figureaza cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. Printre veniturile si cheltuielile ce se pot inscrie in buget numai cu soldul, se numara: veniturile de la intreprinderile publice sau subventiile catre acestea; varsamintele catre bugetul de stat sau subventiile primite de la acesta, in relatiile dintre bugetele locale si bugetul general al statului; subventiile primite in completare de unele institutii din sfera nemateriala (institutele de cercetare stiintifica, universitati, scoli, spitale etc.) ce realizeaza unele venituri pe care le retin in vederea acoperirii unei parti a cheltuielilor lor.

Unitatea bugetara

Acest principiu vizeaza necesitatea inscrierii tuturor veniturilor publice si a tuturor cheltuielilor publice intr-un document unic si dupa o schema unitara de clasificare. Prin aceasta, autorizatia parlamentara este unica si generala, permitand o cunoastere clara a situatiei finantelor publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arata, fara echivoc, faptul ca este echilibrat, deficitar sau excedentar.

Principiul unitatii este definit in Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul 10, astfel: "Veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu intr-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficienta si monitorizarea fondurilor publice."

Motivatiile aplicarii in practica a principiului unitatii bugetului sunt atat de natura tehnico-financiara, cat si de natura politica.

Din punct de vedere financiar, unitatea bugetului permite prezentarea starii reale a situatiei financiare a tarii, fara artificii de disimulare.

Din punct de vedere politic, un buget unitar ofera posibilitatea cunoasterii si examinarii de catre parlament a politicii financiare in ansamblu promovata de catre guvern, pe care si-o poate insusi sau nu. De asemenea, in absenta unitatii bugetare controlul parlamentului ar deveni foarte dificil.

In esenta, prin aplicarea principiului unitatii bugetare se creaza premisele emiterii unor judecati de valoare despre situatia financiara a tarii, precum si in legatura cu oportunitatea alocarii resurselor bugetare pentru infaptuirea masurilor social-economice preconizate de guvern. Din cele expuse, rezulta ca aplicarea principiului unitatii bugetare se afla in stransa legatura cu respectarea principiului universalitatii bugetului, ele fiind complementare.

In acceptiunea actuala a teoriei finantelor, unitatea bugetului este considerata un ideal catre care trebuie sa se tinda.

Finantele moderne au apelat la derogari de la principiul unitatii facilitandu-se operatiunea de debugetizare. Debugetizarea este o politica care consta in modificarea modului de finantare a cheltuielilor in sensul ca pentru acoperirea acestora sunt folosite si alte resurse pe langa veniturile ordinare ale statului; debugetizarea presupune doua acceptiuni: pe de o parte, trecerea de la finantarea publica la cea privata, iar pe de alta parte, semnifica un proces de dezangajare a statului prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe si conturile speciale de trezorerie. Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor resurse complementare in conditiile in care veniturile ordinare sunt insuficiente.

Istoria  consemneaza faptul ca unitatea bugetului a fost realizata in perioadele de prosperitate si stabilitate economica, iar in perioadele in care statele s-au confruntat cu dificultati financiare acest principiu nu s-a putut impune. In aceste perioade, s-a manifestat tendinta multiplicarii autorizatiilor bugetare si a deschiderii, alaturi de bugetul ordinar-riguros echilibrat, a autorizarii unor cheltuieli extraordinare care sa fie acoperite prin procedee exceptionale.

In acest context, alaturi de bugetul statului, declarat ca buget ordinar, general sau central, procedeul pluralitatii bugetare presupune admiterea elaborarii si a unor bugete extraordinare, anexe sau/si autonome, precum si a conturilor speciale de trezorerie.

Bugetele extraordinare se elaboreaza ca alaturate bugetului ordinar al statului, fiind adoptate de parlament odata cu acesta. Ele sunt practicate in situatii exceptionale, atunci cand guvernele sunt confruntate cu cerinta acoperirii unor cheltuieli extraordinare determinate de inarmare si desfasurarea razboaielor, pentru acoperirea unor pierderi materiale cauzate de calamitati ale naturii sau de alte necesitati deosebite.

In timp, categoria cheltuielilor extraordinare s-a diversificat, incluzand si cheltuieli aferente programelor de modernizare a transportului public, a mijloacelor de comunicatie si de exploatare mai intensa a unor resurse naturale. Pentru acoperirea acestor cheltuieli sunt afectate venituri extraordinare, procurate pe seama unor impozite speciale noi, a taxelor alaturate celor existente, a imprumuturilor interne si externe etc.

Practica intocmirii si utilizarii bugetelor extraordinare a fost si este supusa unor frecvente critici. In primul rand, se are in vedere relativitatea caracterului extraordinar al cheltuielilor considerate, ca si faptul ca acest caracter nu este suficient pentru justificarea finantarii respectivelor cheltuieli pe seama unor procedee iesite de sub incidenta dreptului comun. In al doilea rand, este criticat faptul ca bugetele extraordinare au fost si sunt folosite pentru a masca amploarea cheltuielilor publice si pentru a disimula importanta si amploarea deficitului bugetar.

Bugetele anexe sunt bugetele proprii intocmite de unele servicii publice sau institutii de stat, carora legea nu le-a atribuit in mod obligatoriu personalitate juridica. Prevederile din aceste bugete figureaza per sold in bugetul general al statului, cu excedentul care se varsa la bugetul general - in cazul in care veniturile proprii depasesc cheltuielile- sau cu subventiile ce vor fi primite, in situatia inversa.

Bugetele autonome sunt elaborate de intreprinderile publice cu personalitate juridica si cu larga autonomie functionala, de institutiile publice din sfera administratiei de stat, de serviciile publice care dispun de personalitate juridica si nu au caracter industrial si comercial, cum ar fi: serviciile sociale, financiare, culturale si de educatie. Aceste bugete sunt justificate pentru acele persoane juridice care dispun de venituri provenite din propria activitate si pe care le folosesc pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de activitatea curenta si pentru alimentarea propriilor fonduri de dezvoltare.

Fata de bugetele extraordinare si cele anexa, care sunt aprobate de parlament, bugetele autonome se aproba numai de organele de conducere ale entitatilor carora prin lege li   s-a acordat dreptul de a avea buget propriu. Autonomia bugetara nu se identifica insa cu autonomia financiara. In cele mai multe cazuri, veniturile proprii sunt insuficiente in raport cu necesitatile si deci aceste bugete se coreleaza cu bugetul statului prin subventii sau alte sume primite pentru echilibrare.

Conturile speciale de trezorerie reflecta acele operatiuni de incasari si plati efectuate de organele statului cu titlu provizoriu - fara a fi expresia unor venituri propriu-zise ale statului sau a unor cheltuieli cu caracter definitiv.

In principiu, utilizarea corecta a acestor conturi se finalizeaza prin autoechilibrarea lor, fara influente asupra bugetului. Acest principiu se manifesta insa doar virtual, astfel ca situatia concreta a bugetului public este influentata si de soldul conturilor speciale de trezorerie. Aceste conturi se prezinta sub diverse forme de la o tara la alta. In esenta, este vorba de 6 tipuri de conturi:

Conturile cu afectatie speciala evidentiaza acele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama unor resurse special mobilizate. In fapt, aceste operatiuni au un caracter definitiv, fiind o exceptie de la principiul general al conturilor de trezorerie. In cazul tarii noastre este vorba de fondurile speciale, pornind de la continutul lor si de la faptul ca se aproba odata cu adoptarea bugetului de stat.    

Conturile de comert se refera la evidentierea veniturilor si cheltuielilor aferente unor operatiuni cu caracter industrial sau comercial, efectuate in mod ocazional de unele institutii ale statului.

Conturile de reglementare cu guvernele altor tari evidentiaza contributiile guvernelor altor tari la finantarea unor cheltuieli publice din tara care le deschide, avand la baza acorduri internationale exprese.

Conturile de operatiuni monetare inregistreaza veniturile si cheltuielile rezultate din emisiunea de moneda metalica, din operatiunile tarii cu FMI, precum si eventualele beneficii sau pierderi rezultate din schimbul valutar realizat pentru finantarea unor obiective publice.

Conturile de avans sunt deschise pentru reflectarea avansurilor pe care Ministerul Finantelor le poate acorda diverselor institutii publice sau colectivitatilor locale, in limita creditelor bugetare aprobate.

Conturile de imprumuturi si de consolidare reflecta imprumuturile de trezorerie ce au o durata mai mare de 4 ani. In aceasta categorie se includ imprumuturile acordate altor state in vederea promovarii relatiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei acestora fata de tara creditoare. De asemenea, ele se pot practica si pe plan intern pentru promovarea unor masuri sau actiuni ale guvernului.

Veniturile si cheltuielile gestionate prin conturile speciale de trezorerie trebuie sa se balanseze, dar de cele mai multe ori acest echilibru nu se asigura in executia curenta. In consecinta, eventualele solduri debitoare ale acestor conturi se acopera din bugetul general al statului, conducand la amplificarea deficitului acestuia.

Realitatea bugetului

Acesta este principiul conform caruia veniturile si cheltuielile inscrise in bugetul public trebuie sa fie stabilite pe baze reale, adica sa corespunda situatiei economico-financiare previzibila pentru anul bugetar, astfel ca statul sa nu aibe dificultati financiare in cursul executiei bugetare. In adoptarea deciziei, se tine cont de fundamentarea riguroasa a obiectivelor propuse si de o multitudine de criterii de ordin social-politic.

Anualitatea bugetului

Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat in practica bugetara si se refera atat la: perioada de timp pentru care se elaboreaza si se adopta bugetul cat si la durata autorizatiei date de parlament pentru incasarea veniturilor si alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioada este limitata, de obicei, la un an. Anul bugetar dureaza 12 luni si nu coincide intotdeauna cu anul calendaristic.

Principiul anualitatii este definit in Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul 11, astfel: "Veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercitiului bugetar. Toate operatiunile de incasari si plati efectuate in cursul unui an bugetar in contul unui buget apartin exercitiului corespunzator de executie a bugetului respectiv".

In tari ca Austria, Belgia, Brazilia, Franta, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic. In alte tari, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, India, Israel anul bugetar incepe la 1 aprilie si se incheie la 31 martie. In Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda intervalul este cuprins intre 1 iulie-30 iunie. In S.U.A si Thailanda, anul bugetar este cuprins in perioada 1 octombrie-30 septembrie.

Data inceperii anului bugetar se stabileste prin Constitutie si prin legea organica a finantelor publice. In acest scop se iau in considerare caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, traditia, regimul de lucru al parlamentului etc.

In Romania, exercitiul bugetar este anual si coincide cu anul calendaristic.

Principiul anualitatii a fost impus din ratiuni de ordin politic, apreciindu-se ca eficacitatea controlului parlamentar asupra activitatii de gestionare financiara a guvernului este reala doar in conditiile autorizarii de cheltuieli publice pentru perioade de timp nu prea indelungate.

Principiul anualitatii se practica si din ratiuni de ordin tehnic, in vederea asigurarii conditiilor necesare pentru evaluarea veniturilor si alocatiilor bugetare cat mai aproape de realitate, concomitent cu evitarea risipei, a fraudei si delapidarilor. Toate aceste ar fi mult mai greu de asigurat in conditiile unor bugete pluri-anuale, datorita influentei fenomenelor conjuncturale si de instabilitate economica.

In legatura cu stabilirea operatiunilor bugetare ale unui an, este de mentionat ca practica financiara a consacrat doua modalitati, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune si sistemul de exercitiu.

Sistemul de gestiune presupune ca durata executarii bugetului public este limitata strict la un an, astfel ca, la finele anului luat in considerare, operatiunile bugetare inceteaza automat, iar in contul de incheiere a exercitiului bugetar se inscriu doar veniturile efectiv incasate, precum si alocatiile si cheltuielile bugetare efectuate. Veniturile neincasate si cheltuielile nelichidate se reporteaza in bugetul anului urmator. Acest sistem are avantajul simplitatii, dar e susceptibil de a crea o imagine falsa asupra echilibrului bugetar si nu permite cunoasterea exacta a tuturor veniturilor si a tuturor utilizarilor aferente unui an bugetar.

Sistemul de exercitiu presupune o durata de executie a bugetului mai mare decat un an, exercitiul presupunand si o perioada complementara de 3 sau 6 luni, in vederea lichidarii tuturor operatiunilor, conform autorizatiei bugetare date de parlament. Corespunzator acestui sistem, veniturile bugetare si utilizarile aferente unui an bugetar se reflecta integral in bugetul respectiv, chiar daca acestea nu s-au realizat in perioada de 12 luni a anului bugetar. Dezavantajele sistemului se refera la unele complicatii privind evidenta contabila pentru functionarea paralela, pe timp de 3-6 luni, a doua bugete, existand doua categorii de venituri si de utilizari. In acest fel, contul de executie a bugetului expirat se incheie mai tarziu, avand drept rezultat temporizarea efectelor controlului parlamentar.

In Romania, conform prevederilor legale in vigoare, se aplica sistemul de gestiune.

In teoria financiara actuala, exista numeroase pareri care apreciaza ca principiul anualitatii bugetului are un caracter artificial, pornind de la faptul ca viata financiara a statului este continua si este artificial sa se doreasca decuparea ei in transe anuale. De aceea principiul anualitatii trebuie sa devina mai suplu, in sensul ca anumite autorizari de cheltuieli pot fi date pentru o perioada ce depaseste cadrul unui an, iar cateodata pentru o durata mai mica de un an, prin credite suplimentare solicitate de guvern si incluse in legile de finante rectificative.

Specializarea bugetara

Acest principiu se refera la faptul ca autorizatia parlamentara cu privire la buget nu se da "in bloc" - pentru toate veniturile si toate utilizarile bugetare- ci se aproba pe surse de provenienta a veniturilor si pe categorii de utilizari, in functie de natura si destinatia lor, a creditelor bugetare.

Principiul specializarii bugetare este definit in Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la articolul 12, astfel: "Veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu si se aproba in buget pe surse de provenienta si, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinatia acestora, potrivit clasificatiei bugetare."

In acest scop, ca instrument tehnic al aplicarii practice a principiului, se utilizeaza clasificatia bugetara. Aceasta este o schema de grupare a veniturilor si cheltuielilor publice, intr-o anumita ordine si pe baza unor criterii precis determinate.

Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineste clasificatia bugetara ca fiind "gruparea veniturilor si cheltuielilor bugetare intr-o ordine obligatorie si dupa criterii unitare".

Clasificatia bugetara trebuie astfel conceputa incat sa grupeze veniturile dupa provenienta, iar cheltuielile pe destinatia lor efectiva si in functie de continutul lor economic. In practica bugetara, criteriile luate in considerare sunt de ordin administrativ, economic si functional.

Dupa criteriul administrativ, veniturile si cheltuielile bugetului public sunt grupate dupa institutiile care le incaseaza sau le efectueaza.

Criteriile economice au in vedere natura si felul veniturilor, pe de o parte, precum si natura si destinatia cheltuielilor, pe de alta parte, facandu-se si distinctia intre operatiuni curente si operatiuni de capital.

Criteriul functional porneste de la conceptia ca veniturile si cheltuielile bugetare sunt instrumente de realizare a politicii economico-financiare a guvernului; in acest scop, clasificatia bugetara functionala cuprinde parti, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe si articole. Aceasta clasificatie este obligatorie pentru toate organismele si institutiile publice.

Clasificatia bugetara trebuie sa fie simpla, concisa si clara, dar in acelasi timp trebuie sa faca posibila analiza economica a veniturilor, alocatiilor si cheltuielilor inscrise in buget, a modului in care acesta influenteaza repartitia produsului intern net si procesul reproductiei economice.

Echilibrarea bugetara

Acesta este principiul conform caruia bugetul public trebuie sa fie echilibrat, ceea ce inseamna ca utilizarile ordinare date fondului bugetar trebuie sa fie acoperite integral pe seama veniturilor ordinare.

In doctrina economica clasica (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerata "cheia de bolta" a finantelor publice, "regula de aur"  a gestiunii bugetare. In acest cadru, deficitul bugetar era privit ca un fenomen grav, reprezentand un pericol pentru aparitia inflatiei si a bancrutei statului.

Pe fondul noilor relatii economice de dupa al doilea razboi mondial, tezei echilibrului bugetar riguros a inceput sa i se opuna teza deficitului sistematic, potrivit careia deficitul bugetar nu provoaca nici un rau in economie, ci are un efect benefic, intrucat statele fac unele cheltuieli suplimentare de care beneficiaza natiunile, economiile nationale, agentii economici si cetatenii. Acceptarea tezei deficitului sistematic reprezinta renuntarea la preceptele doctrinei liberalismului clasic si ale non-interventiei statului in economie.

Pentru perioada contemporana, teza deficitului sistematic a fost abandonata treptat, fiind de retinute teoria bugetelor ciclice si doctrina impasului.

• Conform teoriei bugetelor ciclice, se incearca acreditarea ideii ca, in conditiile actuale, se poate renunta la cerinta traditionala a echilibrarii an de an a bugetului, trecandu-se la aplicarea unor programe de echilibrare pe termen lung, reflectate in intocmirea unor bugete plurianuale, echilibrate ciclic. Conform acestei conceptii realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibila prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi : constituirea unor fonduri de rezerva, a unor fonduri de egalizare, si folosirea amortizarii alternative a datoriei publice.
• Doctrina impasului a adoptat o pozitie mai nuantata, teoretizand acceptarea unei descoperiri de tezaur, in anumite limite si anumite conditii. Suma impasului admisibil este data de valoarea ansamblului bunurilor suplimentare obtenabile pe calea majorarii cheltuielilor publice. Acest impas se acopera in perioadele de expansiune prin creatia de moneda care se distribuie in economie pe calea operatiunilor bugetare, fara a provoca inflatie. Desigur, acceptarea si acoperirea impasului sunt conditionate si de stabilitatea economiei. Aceste proceduri devin periculoase cand sunt practicate intr-o conjunctura inflationista, riscand sa duca la cresterea ratei inflatiei.

In perioada actuala, cand se sustin atat neutralitatea finantelor publice, cat si renuntarea la echilibrarea anuala a bugetului, politica bugetara este astfel conceputa incat sa realizeze o corelare intre un ansamblu de indicatori macroeconomici si nivelul deficitului bugetar. Urmarirea  sistematica a nivelului si a evolutiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic conjuctural si, implicit, adoptarea unor masuri bugetare in concordanta cu starea si evolutia economiei reale.

Sistemul de indicatori de semnalizare include:

indicatori specifici nivelului si evolutiei preturilor, care permit masurarea ecartului intre evolutia preturilor interne si externe si a diferentialului ratei inflatiei;

indicatori de comert exterior, prin care se masoara gradul de acoperire a importurilor de catre exporturi;

indicatori de utilizare a resurselor, urmarindu-se corectarea variatiilor sezoniere;

indicatori care reflecta nivelul si evolutia productivitatii muncii si a productiei industriale;

indicatorii privind structura pietei nationale, care sa evidentieze aportul capitalului autohton si a celui strain la realizarea productiei nationale;

indicatori ai cresterii economice sau indici ai produsului intern brut;

indicatori monetari si financiari diversi (evolutia ratei dobanzii, cursul de schimb, cursul bursier, masa monetara etc.).

Acesti indicatori pun in evidenta conjuctura economica la un moment dat si contribuie la adaptarea politicii bugetare in conditiile unui deficit suportabil.

Neafectarea veniturilor bugetare

Este un principiu complementar celui al universalitatii, in virtutea caruia veniturile prelevate la fondul bugetar trebuie sa se despersonalizeze si sa servesca la acoperirea cheltuielilor publice privite in ansamblul lor. Aceasta inseamna ca nu este permisa folosirea unui anumit venit bugetar pentru finantarea unei anumite utilizari (cheltuieli) bugetare. Acest principiu intareste si pe cel al unitatii bugetului, atat din punct de vedere formal - in sensul ca afectarea resurselor ar conduce la divizarea bugetului in tot atatea documente-anexa cate destinatii speciale ar exista - cat si din punct de vedere material, in sensul ca veniturile si cheltuielile sunt reunite in cadrul aceluiasi buget, formand o masa globala de resurse care acopera o masa globala de utilizari (cheltuieli).

Aplicarea acestui principiu are si o serie de inconveniente, vizand:

• imposibilitatea cunoasterii costului net al diverselor servicii publice;
• neimpulsionarea sefilor serviciilor publice de a-si ameliora conditiile derularii activitatilor proprii, intrucat stiu ca nu pot profita direct de pe urma incasarilor ce ar rezulta din activitatea lor;
• separarea cheltuielilor si veniturilor este contrara cerintelor gestiunii comerciale, aplicabile in cazul unor servicii publice.

Si in acest caz se accepta o serie de abateri cu referire la:

• scoaterea in afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse (de la domeniul public, de exemplu), in vederea finantarii anumitor servicii publice, considerate de interes major;
• lasarea la dispozitia ministerelor a unor cote-parti din unele venituri proprii pentru acoperirea unor cheltuieli aferente unor actiuni specifice;
• intocmirea bugetelor extraordinare, anexe si autonome, precum si a conturilor speciale de trezorerie;
• garantarea unor imprumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum si folosirea anumitor surse de venit pentru amortizarea unei parti din datoria publica;
• indicarea destinatiei incasarilor provenite din introducerea unor noi impozite, in scopul usurarii acceptarii lor si al atenuarii starii de nemultumire a unora din contribuabili;
• posibilitatea utilizarii sumelor varsate benevol la buget de catre persoane fizice sau juridice, pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public si care sunt expres precizate.

Principiul publicitatii bugetare

Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului public national in cadrul Parlamentului si al consiliilor locale, precum si aducerea acestora la cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate in presa scrisa si audiovizuala.

Dupa adoptarea de catre Parlament a Legii cu privire la bugetul public si promulgarea sa, aceasta lege se publica in Monitorul Oficial sau in alte publicatii cu caracter oficial, specifice fiecarei tari. Cu acest prilej, se da publicitatii si contul de incheiere a exercitiului bugetar al penultimului an.

Principiul publicitatii este definit de Legea nr.500/2002 privind finantele publice, in articolul 9 astfel: "Sistemul bugetar este deschis si transparent, acestea realizandu-se prin:

• dezbaterea publica a proiectelor de buget, cu prilejul aprobarii acestora;
• dezbaterea publica a conturilor generale anuale de executie a bugetelor, cu prilejul aprobarii acestora;
• publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor si conturilor anuale de executie a acestora;
• mijloacele de informare in masa, pentru difuzarea informatiilor asupra continutului bugetului, exceptand informatiile si documentele nepublicabile, prevazute de lege."

Pentru a fi cat mai accesibila, publicarea legii bugetului trebuie realizata intr-o forma cat mai simpla, clara si precisa. Publicarea bugetului se impune si ca o necesitate in contextul participarii fiecarei tari la relatiile economice, financiare si monetare internationale, in cadrul carora statele partenere solicita informatii cu privire la situatia finantelor publice, starea de echilibru sau dezechilibru bugetar, nivelul fiscalitatii, evolutia serviciului datoriei publice si alte asemenea date, pe baza carora sa poata fi stabilit gradul de bonitate al tarii respective.

Principiul unitatii monetare

Legea finantelor publice nr. 500/2002 mai prevede la art.13 si principiul unitatii monetare care stipuleaza faptul ca toate operatiunile bugetare se exprima in moneda nationala.