SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice exprima relatii economico-sociale in forma baneasca manifestate intre stat pe de o parte si persoane fizice si juridice, pe de alta parte, cu ocazia repartizarii si utilizarii resurselor financiare ale statului in scopul indeplinirii functiilor acestuia.

Concret, cheltuielile publice se materializeaza in plati efectuate de stat pentru indeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, si anume: servicii publice generale, actiuni social-culturale, armata, ordine publica, actiuni economice etc.

Cheltuielile publice se materializeaza in utilitati (bunuri) publice, semipublice, precum si a altor sectoare si domenii de activitate strans legate de interesele generale ale membrilor societatii.

In acest cadru, din punctul de vedere al modului de acoperire cu resurse publice, bunurile se impart in:

v    Bunuri publice pure al caror consum individual nu genereaza, de regula, sustragerea de la consumul lor a altui individ (pacea, securitatea comunitatilor, iluminatul public), iar consumul lor este neconcurential;

v    Bunuri mixte (semipublice) ce au pronuntat caracter privat, dar implica o alocare de resurse guvernamentale, care schimba de fapt conditiile de competitie de pe piata (servicii de transport, servicii medicale - cu excludere, parcuri publice, sali publice de sport - fara excludere);

v    Bunuri private pure care se caracterizeaza prin excluderea prin costuri (alimente, imbracaminte, autoturisme etc).

CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuieli publice pentru actiuni social - culturale

Cheltuieli publice pentru invatamant

Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de tineret

Cheltuieli publice pentru sanatate

Cheltuieli publice pentru securitatea nationala

Asigurari sociale

Asigurarile sociale pentru sanatate

Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice, pentru protectia mediului si pentru cercetare-dezvoltare

Cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine publica, siguranta nationala si aparare

Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Clasificatia administrativa - foloseste drept criterii institutiile prin intermediul carora se realizeaza cheltuielile publice

Clasificatia economica

1. cheltuieli curente (de functionare)

cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative

cheltuieli de transfer (de redistribuire)

2. cheltuieli de capital (cu caracter de investitii)

c. Clasificatia functionala foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice

in domeniul social (invatamant, sanatate, ocrotiri sociale, cultura, arta, tineret)

sustinerea unor programe prioritare  de cercetare

in domeniul economic (investitii)

asigurarea cerintelor de aparare a tarii, ordinii publice si siguranta nationala

finantarea administratiei publice centrale si locale si a cheltuielilor prevazute de lege

dobanzile aferente datoriei publice si cheltuielile determinate de emisiunea si plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii

d. Clasificatia financiara

in functie de momentul in care se efectueaza si de modul in care afecteaza resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupeaza in:

cheltuieli definitive

cheltuieli temporare

cheltuieli virtuale sau posibile

dupa forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:

cheltuieli cu sau fara contraprestatie

cheltuieli definitive si provizorii

cheltuieli speciale si globale

e. Clasificatia dupa rolul cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale:

cheltuieli reale (negative)

cheltuieli economice (pozitive)

f. Clasificatia folosita de O.N.U.: clasificatia functionala O.N.U.; clasificatia economica

NIVELUL, STRUCTURA SI DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale si al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atat static cat si dinamic, pe baza urmatorilor indicatori:

Volumul cheltuielilor publice, in expresie nominala si reala

Ponderea cheltuielilor publice in PIB

Volumul cheltuielilor publice ce revine in medie pe locuitor

Volumul cheltuielilor publice, in expresie nominala si reala

Acest indicator exprima volumul cheltuielilor publice in expresie nominala (in preturile curente ale anului considerat, in moneda nationala) si il notam Cⁿ_p. Deoarece preturile sunt influentate de inflatie, cheltuielile publice se recalculeaza in preturi constante, care exprima volumul cheltuielilor publice in expresie reala, pe care il notam cu C^r_p.

Aceasta transformare se face cu ajutorul indicelui PIB deflator, calculat conform relatiei:

Ip_0/cst = PIB₀ / PIB_cst x 100

Ip_1/cst = PIB₁ / PIB_cst x 100

unde,

Ip_0/cst - indicele preturilor anului 0 fata de anul considerat

Ip_1/cst - indicele preturilor anului 1 fata de anul considerat

Relatiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

C^r_{p 0} = Cⁿ_{p 0} / I_p0/cst

C^r_{p 1} = Cⁿ_{p 1} / I_p1/cst 

Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice este ponderea cheltuielilor publice in PIB.

C_p/PIB = Cⁿ_p / PIBⁿ x 100

unde,

C_p/PIB - ponderea cheltuielilor publice in PIB

Cⁿ_p - cheltuieli publice in expresie nominala (in preturi curente)

PIBⁿ - PIB in expresie nominala (in preturi curente)

Cheltuieli publice medii pe un locuitor in USD

C_p/loc = Cⁿ_p in USD/N = USD/loc

C_p/loc = cheltuieli publice medii pe lociutor

Cⁿ_p in USD - cheltuieli publice, exprimate in preturi curente ale anului, recalculate in USD, pe baza cursului de schimb

N - numarul de locuitori ai anului pentru care se efectueaza calculul

Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei tari poate fi efectuata si din punctul de vedere al structurii 121b12b lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupari sunt: clasificatia economica si cea functionala. In acest scop, este necesara stabilirea ponderii (greutatii specifice - gs) a fiecarei categorii de cheltuieli publice in totalul acestora, pe baza relatiei:

^gsC_pi = C_pi / C_pt x 100            in care,

^gsC_pi - cheltuieli publice ale gruparii i

C_pi - cheltuieli publice ale gruparii i

C_pt - cheltuieli publice totale

i - 1.n grupari de cheltuieli

Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprima modificarile care intervin in cuantumul si structura acestora in decursul unui interval de timp.

Pentru o perioada considerata, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

Cresterea nominala si cresterea reala a cheltuielilor publice

Pentru aprecierea corecta a evolutiei cheltuielilor, este necesar sa se faca distinctie intre cresterea nominala si cresterea reala a acestora.

Cresterea nominala rezulta din comparatia cheltuielilor publice exprimate in preturi curente, iar cresterea reala rezulta din comparatia cheltuielilor exprimate in preturi constante.

Ambele modalitati de calcul exprima cresterea marimii absolute, conform relatiilor:

DCⁿ_{p 1/0} = Cⁿ_{p 1} - Cⁿ_{p 0}  

DC^r_{p 1/0} = C^r_{p 1} - C^r_{p 0}

in care:

DCⁿ_{p 1/0} - cresterea nominala absoluta a cheltuielilor publice, in perioada 1 fata de perioada 0

Cⁿ_{p 1} , Cⁿ_{p 0} - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) si perioadei de baza (0) exprimate in preturi curente

DC^r_{p 1/0} - cresterea reala absoluta a cheltuielilor publice, in perioada 1 fata de perioada 0

C^r_{p 1} , C^r_{p 0} - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) si perioadei de baza (0) exprimate in preturi constante

Comparatia cheltuielilor exprimate in preturi curente (cresterea nominala) poate da o imagine deformata, daca in perioada analizata a avut loc o depreciere monetara, care a dus la cresterea nominala a cheltuielilor, sau o criza economica, o criza monetara care sa determine scaderea preturilor si, respectiv, reducerea nominala a cheltuielilor. Pentru corectarea influentelor determinate de modificarea preturilor, este necesara exprimarea cresterii cheltuielilor in preturi constante. Daca in perioada aleasa pentru analiza, cheltuielile sunt exprimate in preturi constante, se poate proceda la transformarea acestora din preturi curente in preturile perioadei de baza, cu ajutorul indicelui de crestere a preturilor (indicele deflator), prin relatia:

C^r_{p 1} = Cⁿ_{p 1} / I_p1/0 , considerand ca Cⁿ_{p 0} = C^r_{p 0} si

I_p1/0 - indicele de modificare a preturilor in perioada curenta fata de perioada de baza

De asemenea, analiza cresterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completata cu analiza cresterii relative a acestora, folosindu-se indicele cresterii cheltuielilor publice, calculat astfel:

pentru cheltuieli nominale:

ICⁿ_{p 1/0} = Cⁿ_p1 / Cⁿ_p0 x 100, in care

ICⁿ_{p 1/0} - indicele cresterii nominale a cheltuielilor publice

pentru cheltuieli reale:

IC^r_{p 1/0} = C^r_p1 / C^r_p0 x 100, in care

IC^r_{p 1/0} - indicele cresterii reale a cheltuielilor publice

Cresterea nominala relativa se calculeaza astfel:

% Crⁿ_cp = Icⁿ_p1/0 - 100          sau %Crⁿ_cp = DCⁿ_p1/0 / Cⁿ_p0 x 100

Cresterea reala relativa se calculeaza astfel:

% Cr^r_cp = Ic^r_p1/0 - 100            sau %Cr^r_cp = DC^r_p1/0 / C^r_p0 x 100

in care,

% Crⁿ_cp - cresterea nominala in marimi relative

% Cr^r_cp - cresterea reala in marimi relative

Transformarea indicatorilor supusi analizei in marimi deflatoare, cu ajutorul indicelui cresterii preturilor, este necesara pentru determinarea evolutiei cheltuielilor publice in expresie reala si identificarea factorilor care au influentat un anumit sens al acesteia.

Modificarea ponderii cheltuielilor publice in PIB

Calculul se efectueaza astfel:

DC_p/PIB = C_p1/ PIB x 100 - C_p0 / PIB  x PIB

in care:

DC_p/PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice in PIB

Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor

DC_p/loc = C_p/loc1 - C_p/loc0  

4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

DgsC_pi = gsC_{pi 1} - gsC_{pi 0}

DgsC_pi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale gruparii i in totalul cheltuielilor publice

In perioada considerata, ponderea unor grupari de cheltuieli in totalul acestora a crescut, in timp ce ponderea altora a scazut, in functie de obiectivele urmarite.

Indicatorul privind corespondenta dintre cresterea cheltuielilor publice si cresterea PIB

k = Ic_p1/0 - I_{PIB 1/0}

in care,

k - coeficientul de corespondenta dintre cresterea cheltuielilor publice si cresterea PIB

Ic_p1/0 - indicele cresterii cheltuielilor publice

I_{PIB 1/0} - indicele cresterii PIB

Elasticitatea cheltuielilor publice fata de PIB

Acest indicator masoara amploarea reactiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

e_cp = (DC_p1/0 / C_p0) / (DPIB_1/0 / PIB₀)

C_p0 si DC_p - cheltuieli publice si modificarea acestora in perioada de referinta

PIB si DPIB - produsul intern brut si modificarea acestuia in perioada de referinta

e_cp - elasticitatea cheltuielilor publice

Cand e_cp > 1, acesta va exprima tendinta de utilizare intr-o mai mare masura a PIB, pentru finantarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la cresterea PIB; cand e_cp < 1, aceasta exprima tendinta de restrangere a proportiei cheltuielilor publice in PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice fata de cresterea PIB.

FACTORII CARE INFLUENTEAZA NIVELUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Tendinta generala de crestere a cheltuielilor publice determina importanta cunoasterii factorilor care influenteaza nivelul cheltuielilor publice generale.

Se poate face o delimitare a acestora in urmatoarele 7 categorii:

Ø   Factori demografici sunt materializati prin cresterea numerica a populatiei, modificarea structurii acesteia pe varste si categorii profesionale. Aceasta evolutie produce ca efecte economice, majorarea cheltuielilor publice pentru invatamant, sanatate, ordine publica, cultura etc. si implicit cresterea cheltuielilor legate de sporirea numarului de locuri de munca in sectorul public.

Ø   Factori economici care caracterizeaza dezvoltarea economiei, modernizarea acesteia sau nondezvoltarea, stagnarea acesteia. In functie de aceste doua scenarii posibile si cheltuielile publice sunt influentate.

Ø   Factori sociali care actioneaza in functie de intensitatea masurilor de protectie sociala pe care le promoveaza factorii de decizie legislativi si executori.

Ø   Urbanizarea, ca regula generala, duce la cresterea cheltuielilor publice, atat prin cresterea fiscalitatii pentru asigurarea veniturilor, cat si prin crearea si dezvoltarea centrelor urbane, precum si prin finantarea unor utilitati publice specifice mediului urban.

Ø   Factori militari, determina cresterea cheltuielilor publice in corelatie cu politica statului in context international privitoare la angajarea unor conflicte armate sau numai la dimensiunile structurilor armatei

Ø   Factori de ordin istoric care influenteaza prin transmiterea de la o perioada la alta a nevoilor sporite de cheltuieli sau de suportare a poverii celor facute in anii anteriori. Tot istoric poate influenta si fenomenul inflationist.

Ø   Factori politici care se refera la cresterea considerabila a complexitatii statului contemporan, la conceptia politica asupra functiilor statului

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACTIUNI SOCIAL-CULTURALE

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezinta o componenta importanta a politicii sociale a statelor si presupune folosirea pe scara larga a resurselor financiare in scopul imbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei.

In Romania cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale se refera la:

Invatamant;

Cultura, religie, actiuni sportive si de tineret;

Sanatate;

Securitate sociala (asistenta sociala, alocatii, ajutoare si indemnizatii, pensii)

Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, dupa caz. Aceste surse sunt:

fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor si provinciilor membre ale federatiei si de bugetele colectivitatilor locale in tarile cu structura federala, respectiv bugetul de stat si bugetele locale, in tarile cu structura unitara.

Aportul resurselor bugetare la finantarea cheltuielilor social-culturale difera de la o tara la alta; difera, de asemenea, volumul finantarii, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli. In unele tari, numai bugetul guvernamental aloca fonduri pentru astfel de actiuni (Franta, Austria, Elvetia), pe cand in alte tari majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina s.a.);

cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care alimenteaza fonduri financiare cu destinatie speciala, cum sunt: bugetul asigurarilor sociale, fondurile pentru somaj s.a.;

fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate pentru finantarea cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatilor, protectia muncii s.a.;

veniturile realizate de institutii social-culturale din diferite activitati specifice, din servicii catre terti sau din exploatarea proprietatilor lor;

veniturile populatiei din care suporta diferite taxe, cotizatii, costurile unor servicii sau se cumpara anumite bunuri culturale;

fondurile organizatiilor fara scop lucrativ. In aceasta categorie sunt cuprinse organizatiile neguvernamentale, institutiile de caritate, fundatiile, asociatiile, bisericile si alte asezaminte de cult care participa cu diferite sume de bani la finantarea unor actiuni social-culturale.

ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile si ajutoare nerambursabile acordate unor tari din fonduri constituite in acest scop la nivelul unor organisme internationale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondiala), organisme regionale (Uniunea Europeana prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare banesti (ori materiale) oferite unor state in situatii deosebite.

1. Cheltuielile publice pentru invatamant

Dezvoltarea invatamantului se realizeaza in concordanta cu cerintele diferitelor etape de dezvoltare economico-sociala si ale egalizarii conditiilor de instruire si educare a tuturor membrilor societatii. Invatamantul este chemat sa contribuie intr-o masura din ce in ce mai mare la progresul de ansamblu al societatii. Dezvoltarea si modernizarea inva­tamantului au condus la cresterea resurselor alocate acestuia, in toate tarile, atat dezvoltate, cat si in curs de dezvoltare.

Cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant este datorata actiunii conjugate a mai multor factori, si anume:

factori demografici. Cresterea populatiei a antrenat in mod firesc cresterea populatiei scolare. Explozia demografica ce a condus la depasirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai globului, s-a reflectat in principal in cresterea contingentelor scolare a gradului de cuprindere in sistemul de invatamant si a obligativitatii anumitor grade de invatamant. Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit si ca urmare a imbunatatirii raportului elevi/profesori.

factori economici. Dezvoltarea economica, sporirea si diversi­ficarea capitalului fix si circulant, ca urmare a modernizarii si a perfectionarii proceselor tehnologice, au reclamat o forta de munca cu calificare medie si superioara. Aceasta s-a putut obtine efectuand un volum sporit de cheltuieli pentru invatamant. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea invatamantului, de structura interna a invatamantului de diferite grade, de cresterea ponderii studentilor in numarul total al elevilor si studentilor. Necesitatile modernizarii invatamantului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfasurarii procesului instructiv si intensificarea utilizarii acestora, precum si cresterea nivelului preturilor si tarifelor, actioneaza in aceeasi directie. Posibilitatile de finantare a invatamantului, datorate dezvoltarii economice a tarii respective si cresterii produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltarii si modernizarii invatamantului intr-o proportie mai mare sau mai mica. Existenta si a altor surse de acoperire a acestor cheltuieli decat cele bugetare contribuie la completarea resurselor financiare publice destinate invatamantului.

factori sociali si politici. Acestia se refera la politica scolara, la stabilirea acesteia, la nivelul invatamantului obligatoriu, la resursele, facilitatile si ajutoarele indrep­tate catre institutiile de invatamant sau chiar catre elevi, studenti si familiile acestora.

Finantarea cheltuielilor pentru invatamant se realizeaza din diferite

surse, si anume: bugetul statului, surse ale populatiei, ale intreprinderilor, ale organizatiilor fara scop lucrativ, donatii, ajutor extern

Bugetul statului reprezinta principala sursa de finantare a invata­mantului, in toate tarile   lumii, ceea ce reflecta importanta deosebita acordata acestui domeniu al vietii sociale.

Finantarea cheltuielilor pentru invatamant difera si in functie de structura sistemului bugetar. In unele tari, rolul principal in finantarea institutiilor de invatamant (cu exceptia invatamantului superior) revine bugetelor statelor sau colectivitatilor locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc si subventii de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia; in Germania landurile finanteaza 74% din totalul cheltuielilor pentru invatamant). In toate tarile, insa, invatamantul superior este finantat din bugetul central (cu exceptia Germaniei, unde landurile finanteaza 88,7% din cheltuielile invatamantului superior).

In tarile dezvoltate, ca si in cele in curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitati de invatamant: publice, finantate de la buget si particulare (private), care pot fi independente sau partial subventionate de stat.

Unitatile de invatamant privat (primare si secundare) sunt infiintate, in cele mai multe tari, pe criterii confesionale (Franta, Italia, Austria). Numarul elevilor care le frecventeaza nu este deosebit de mare, el reprezinta 1,5% - 5% din totalul elevilor (cu exceptia Frantei, unde in anul scolar 1993/1994 17% din numarul elevilor frecventau cele 9500 scoli private, din care peste 50 000 unitati de invatamant).

Invatamantul privat este supus controlului statului si se confor­meaza reglementarilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea invatamantului si examenele.

In invatamantul superior exista, in general, un numar redus de institutii private (in Suedia exista o singura institutie de invatamant superior, cu profil economic, la Stockholm, iar in Olanda exista trei institutii de invatamant superior private).

Unitatile de invatamant private au ca surse de finantare, in principal, taxele scolare datorate de elevi si studenti, alte venituri proprii, donatii etc.; daca din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile, unitatea respectiva functioneaza "independent"; daca, insa, in completarea veniturilor proprii unitatea de invatamant primeste alocatii de la buget, ea este considerata unitate "subventionata".

In multe state, bugetul de stat aloca subventii invatamantului privat: fie ii aloca fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructura, acoperite de bugetul de stat in Austria, Olanda, lrlanda), fie ca acorda subventii mai substantiale (in Danemarca, Finlanda, Spania, Franta, Norvegia). Exista si tari in care invatamantul privat nu beneficiaza deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, Romania).

Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale unitatilor de invatamant, realizate din activitatea de cercetare stiintifica, din servicii pe linia educatiei continue, din inchirieri ori din alte activitati.

Populatia participa la finantarea invatamantului in mod direct prin intermediul taxelor scolare, dar mai efectueaza si alte cheltuieli pentru intretinerea extrascolara a elevilor si studentilor. De exemplu, parintii, familiile, suporta cheltuielile elevilor si studentilor cu cazarea, transportul, procurarea de rechizite s.a. In multe tari, manualele se acorda gratuit elevilor si datorita faptului ca preturile lor sunt foarte ridicate; in SUA, un manual pentru liceu costa in jur de 40 dolari. In tarile dezvoltate se recunoaste, uneori, ca desi "invatamantul public este gratuit pana la terminarea scolarizarii obligatorii, in practica numeroase institutii de invatamant trebuie sa faca fata unor cheltuieli suplimentare si atunci solicita interventii financiare ale parintilor elevilor."

Multe intreprinderi efectueaza cheltuieli pentru invatamant cu ocazia organizarii de cursuri de pregatire profesionala, de calificare a salariatilor sau a viitorilor angajati, specializari sau acorda burse unor elevi sau studenti.

O alta sursa de finantare a cheltuielilor pentru invatamant o reprezinta sponsorizarile, donatiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitatile de invatamant din partea unor intreprinderi, fundatii, societati de binefacere. In unele tari exista preocupari deosebite pentru a gasi noi modalitati de a primi si folosi fonduri din sectorul privat. In aceasta directie exista "modelul american" si in multe tari se fac astazi eforturi pentru atragerea de sponsori si donatori pastrand contacte si legaturi cu fostii studenti (Germania, Japonia), in special in invatamantul superior. Aceasta modalitate de a beneficia de donatii si sponsorizari poate deveni o alternativa viabila daca va fi insotita de masuri fiscale de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii invatamantului.

Ajutorul extern in domeniul finantarii invatamantului se intalneste in special in cazul tarilor in curs de dezvoltare si reprezinta circa 10% din volumul total al cheltuielilor de invatamant ale acestor tari; el este destinat, in special, inlaturarii analfabetismului sau pentru finantarea invatamantului elementar si a pregatirii de cadre (mai ales pentru agricultura). Ajutorul extern imbraca forma subventiilor directe, a imprumu­turilor, a finantarilor sau se refera la trimiteri de experti, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele resurse materiale necesare invatamantului. In anul 1997, spre exemplu, Banca Mondiala a aprobat imprumuturi pentru 15 tari in curs de dezvoltare pentru programe de dezvoltare a invatamantului de baza, pentru ameliorarea accesului fetelor in scoli, pentru reforme ale invatamantului s.a.

Cheltuielile bugetare pentru invatamant sunt repartizate cu precadere ministerului care organizeaza si conduce invatamantul (Ministerul Educatiei si Cercetarii); dar fonduri cu aceeasi destinatie apar si la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apararii (pentru invatamantul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne (pentru academii de politie), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finantate si din bugetele unitatilor administrativ-teritoriale.

O alta directie a analizei cheltuielilor publice pentru invatamant se refera la continutul economic sau la natura acestora. Privite in functie de acest criteriu, ele se clasifica in doua grupe si anume:

cheltuieli curente, care se refera la intretinerea si functionarea unitatilor de invatamant. Ele cuprind cheltuielile pentru achizitionarea de bunuri si servicii care se consuma in anul curent si se impart in:  cheltuieli de personal (salarii si alte drepturi de personal), cheltuieli materiale si servicii (cheltuieli de intretinere si gospodarie, manuale, transport, reparatii) si cheltuieli reprezentand subventii scolare si transferuri (subventii pentru unitati de invatamant, burse);

cheltuieli de capital (de investitii) care se refera ia construirea de unitati de invatamant, dotarea acestora cu aparatura necesara functionarii (inclusiv achizitionarea terenurilor pentru constructii scolare). Aceste cheltuieli sunt destinate obtinerii unor bunuri durabile a caror utilizare se intinde pe mai multi ani.

In privinta cheltuielilor publice pentru invatamant, o importanta deosebita prezinta planificarea financiara a cheltuielilor pentru invatamant, determinarea nivelului anual al acestora, a surselor de acoperire si mai ales a modului de repartizare si utilizare a lor. Se poate aprecia ca nu volumul acestor cheltuieli este cel mai important element in realizarea unei activitati eficiente a sistemului de invatamant, ci modul de folosire a lor. Pentru a putea analiza aceste aspecte, este necesar mai intai sa se stabileasca volumul cheltuielilor publice cerute de realizarea obiectivelor invatamantului, deci determinarea cheltuielilor bugetare pentru invatamant.

In aceasta actiune se porneste de la orientarea guvernului si a altor organe de decizie in politica privind invatamantul, prezentata in programele si previziunile existente. Ministerele implicate in elaborarea "bugetului invatamantului" fac o estimare a necesitatilor de fonduri si prezinta volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru invatamant, atat pentru investitii ("buget de echipamente"), cat si pentru cheltuielile curente ("buget de functionare").

Dimensionarea acestor cheltuieli se face in functie de o serie de elemente specifice referitoare la contingentele scolare (copiii, elevii, studentii cuprinsi in sistemul de invatamant al anului respectiv), costul unitar pe forme si unitati de invatamant, norme, baremuri sau alte instrumente financiare cu ajutorul carora se fundamenteaza anumite categorii de cheltuieli (burse, salarii, contributii); cu caracter orientativ se foloseste si executia cheltuielilor pentru invatamant din perioada precedenta, in scopul evidentierii elementelor si situatiilor noi, specifice peri­oadei prezente (buget "istoric").

2. Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de tineret

In scopul realizarii unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice, sportive s.a., autoritatile publice indreapta o parte din resursele financiare publice spre organizarea unor actiuni sau intretinerea si functionarea unor institutii specializate in aceste domenii.

Resursele financiare destinate culturii, cultelor, actiunilor cu activitatea sportiva si de tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman; crearea si imbogatirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor morale si estetice, educatia spirituala, activitati sportive menite a pastra o anumita stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al conditiei fizice; altfel spus, aceste actiuni isi aduc aportul la formarea personalitatii umane. Aceste resurse financiare intra in componenta "investitiei in resurse umane"; ele au un efect indirect si poate mai indepartat, dar influenteaza pozitiv activitatea economica si sociala si in final, contribuie la cresterea economica.

Cheltuielile publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de tineret au in structura lor diferite componente; in unele tari ele apar impreuna, iar in altele apar sub forma cheltuielilor pentru "recreare, cultura, culte".

Institutiile si actiunile catre care sunt indreptate aceste resurse financiare sunt: institutiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultura, patrimoniul cultural, presa, editurile), institutiile artistice (teatre, institutii muzicale, case de filme), cultele, actiunile sportive si de tineret, actiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfasurata de aceste institutii se poate concretiza in anumite bunuri materiale (care au si o valoare spirituala) cum sunt cartile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezinta sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt concertele, spectacolele de teatru, opera, campionate sau concursuri sportive s.a. Aceste caracteristici influenteaza sistemul de finantare a actiunilor respective.

Realizarea serviciilor culturale, artistice si sportive se poate face in mod gratuit sau cu plata (taxe, tarife sau preturi) care nu acopera intotdeauna valoarea de piata a serviciului respectiv. De aceea, in aceste cazuri, institutiile respective pot sa nu realizeze deloc venituri, sau sa incaseze venituri modice, care nu acopera costul serviciilor, iar pentru continuarea activitatii acestea au nevoie de subventii din bugetul statului sau din alte surse. Mentionam, de asemenea, ca institutiile cultural artistice pot fi publice, de importanta nationala sau locala (biblioteci, institutii artistice, muzee, orchestre) sau pot fi proprietate particulara, apartinand unor firme sau persoane particulare (teatre, edituri, echipe sportive).

Institutiile si activitatile cultural-artistice, cultele, actiunile sportive si de tineret se finanteaza de la bugetul statului fie integral, fie partial, prin acordarea de subventii in completarea veniturilor lor proprii. Bugetul de stat reprezinta sursa cea mai importanta de sustinere din punct de vedere financiar a acestor institutii si actiuni. In totalul cheltuielilor publice pentru cultura preponderente sunt cheltuielile curente (de personal, materiale) cheltuielile de capital (cumparari de opere artistice pentru muzee, constructii, echipamente) avand o pondere re­dusa.

Avand in vedere ponderea mare a resurselor bugetare in acoperirea necesitatilor financiare ale acestor institutii, deci interventia autoritatii publice, putem sublinia faptul ca multe institutii de cultura si arta reprezinta o componenta importanta a protectiei sociale, ele oferind membrilor societatii servicii in mod gratuit sau cu preturi (tarife) reduse, accesibile.

Ca sisteme de finantare a cheltuielilor institutiilor pentru cultura, culte arta, actiuni sportive mentionam:

finantarea bugetara, respectiv alocarea integrala de la buget a fondurilor necesare intretinerii si functionarii institutiei si varsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se aplica, de exemplu, in cazul bibliotecilor, inclusiv Biblioteca Nationala, centrele de conservare si valorificare a traditiilor si creatiei populare, Agentia Nationala de Presa "Rompres", Editura Academiei, Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor;

finantarea din venituri extrabugetare si alocatii din buget, respectiv retinerea veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite si primirea in completare a unor subventii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, in functie de subordonare; asa este cazul caselor de cultura, al muzeelor, al unor publicatii si carti de interes national, al unor institutii de spectacole si concerte;

integral din venituri extrabugetare (autofinantare) in cazul institutiilor care au venituri suficiente pentru a-si acoperi in totalitate cheltuielile, deoarece desfasoara activitati cu caracter economic, cum sunt ,editurile, casele de filme sau alte institutii sau activitati;

3. Cheltuielile publice pentru sanatate

Pentru fiecare individ, ca si pentru intreaga colectivitate, sanatatea reprezinta unul din cei mai importanti factori care asigura desfasurarea vietii si activitatii. Organizatia Mondiala a Sanatatii defineste sanatatea ca fiind o stare de bunastare fizica, mentala si sociala si nu doar o absenta a bolii si a infirmitatii. Deci ocrotirea sanatatii nu este numai o problema de asistenta medicala, ci si o problema cu un profund caracter social, facand parte integranta din ansamblul conditiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitara este parte integranta a politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tari ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.

Cheltuielile pentru sanatate prezinta o tendinta de crestere, datorita unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sanatatii ca efect al cresterii numarului populatiei si modificarii structurii sale; accentuarea factorilor de risc; cresterea costului prestatiilor medicale, ca urmare a intro­ducerii, in practica medicala, a unor noi mijloace de investigatie, tratament, medicamente, a sporirii numarului cadrelor medicale s.a.

Cheltuielile publice pentru sanatate au o mare importanta in asigurarea calitatii vietii indivizilor si privite din acest punct de vedere, prezinta mari disparitati de la o tara la alta. In tarile dezvoltate exista doua categorii de cheltuieli pentru sanatate, din punct de vedere al celui care le suporta. Este vorba de cheltuieli publice pentru sanatate si cheltuieli private pentru sanatate.

Cheltuielile publice pentru sanatate sunt destinate intretinerii si functionarii institutiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici s.a), precum si finantarii unor actiuni de prevenire a imbolnavirilor, evitare a accidentelor si de educatie sanitara.

Sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii sunt diverse si anume:

fonduri alocate din buget (central sau local) care detin in unele tari un loc important in totalul cheltuielilor publice. Statul finanteaza institutiile sanitare publice (spitale) si unele actiuni in domeniul sanatatii (vaccinari, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);

cotizatii de asigurari de sanatate. Acestea sunt suportate in mod obligatoriu de salariati, alte persoane fizice si patroni. Cotizatiile difera in functie de nivelul salariilor si de specificul activitatii desfasurate. Pe seama acestor cotizatii se acopera onorariile platite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestatii medicale. In unele tari, asiguratii beneficiaza de restituirea unei parti din cotizatii, in cazul in care nu au apelat o anumita perioada de timp la asistenta medicala;

resurse ale populatiei cheltuite in calitate de pacienti, in cazul in care persoanele respective nu sunt asigurate si suporta integral costul prestatiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;

ajutor extern, intalnit in special in tari in curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de organizatii specializate (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala s.a.). De asemenea, Banca Mondiala acorda imprumuturi importante pentru sanatate.

Efectul general al cresterii acestor cheltuieli publice pentru sanatate s-a manifestat intr-un progres al starii de sanatate, intr-o crestere a sperantei de viata la nastere, in majoritatea tarilor, chiar in unele tari in curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodata, la constatarea unei imbatraniri marcante a populatiei, in special in tarile dezvoltate unde se vorbeste de "varsta a patra", respectiv de cei trecuti de 80 de ani. Un alt aspect ce trebuie mentionat este cel referitor la legatura dintre nivelul cheltuielilor pentru sanatate si indicatorii starii de sanatate, din diferite tari. De exemplu, SUA au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sanatate, dar au indicatori ai starii de sanatate de nivel mediu; in schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii starii de sanatate sunt apreciati ca fiind indicatori buni.

In cursul ultimilor zece ani, toate tarile - bogate sau sarace - au avut dificultati in elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea functionarii sistemelor de sanatate. Multe tari au intreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sanatate si politica in domeniul sanatatii. Cresterea cheltuielilor pentru sanatate a impus o mai puternica "stapanire" a evolutiei lor, o imbunatatire a gestiunii acestor cheltuieli, o cunoastere mai buna a activitatilor de ingrijire a sanatatii, a evaluarii calitatii lor in functie de informatii specifice, stabilirea precisa a obiectivelor si a modului de realizare.

Activitatea de ocrotire a sanatatii se concretizeaza in mai multe categorii de efecte, si anume: efecte specifice actiunii, respectiv efecte medicale, efecte sociale si efecte economice.

Efectele medicale vizeaza rezultatele concrete ale actiunilor pri­vind ingrijirea sanatatii (consultatii, analize, diagnostic, tratamente) si se reflecta in vindecari ori ameliorari, adica in refacerea si pastrarea sanatatii persoanelor beneficiare de asistenta medicala. Aceste efecte au, in general, un caracter individual.

Eficienta sociala reflecta efectele actiunilor de ocrotire a sanatatii la nivelul intregii societati si se rasfrang asupra starii de sanatate a intregii populatii; ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranta medie de viata la nastere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantila si cea generala etc.

Eficienta economica se concretizeaza in reducerea perioadelor de incapacitate de munca datorate imbolnavirilor si accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; pastrarea starii de sanatate conduce la cresterea duratei medii de viata si a vietii active, la cresterea capacitatii de munca, la economisirea unor importante fonduri financiare si, in ansamblu, la cresterea venitului national (PIB).

Sectorul sanatatii participa la dezvoltarea economica pentru ca el dezvolta si un sector industrial important (industria de medicamente si de echipamente medicale) si ofera un numar mare de locuri de munca, legate direct sau indirect de sanatate.

Eficienta economica poate fi determinata si evaluata folosind metode cum sunt:

analiza cost-beneficiu care compara costurile diferitelor servicii medicale cu rezultatele exprimate in bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusa, datorita numarului restrans de "produse" ale serviciilor medicale care se pot evalua in bani;

analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor medicale cu eficacitatea  reprezentata de ani de supravietuire, numar de imbolnaviri evitate, grad de recuperare s.a.; in acest fel se pot compara metodele diferite de tratament pentru o anumita maladie;

analiza cost-utilitate, care leaga costul unei actiuni medicale de consecintele ei exprimate in variabile calitative; de exemplu, anii de viata castigati (supravietuire) ponderati cu un indicator al calitatii vietii acestor ani.

In Romania resursele financiare destinate ocrotirii sanatatii au provenit, pana in 1998, in proportie covarsitoare de la bugetul de stat. Intr-o masura redusa se alaturau unele cheltuieli efectuate de agentii economici, unele venituri proprii ale institutiilor sanitare (care erau mobilizate intr-un fond special pentru sanatate) sau cheltuieli ale populatiei pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii, efectuate din proprie initiativa. Reforma care se desfasoara in domeniul ocrotirii sanatatii in tara noastra a introdus un nou sistem de ocrotire a sanatatii si anume asigurarile sociale de sanatate. Ele au caracter obligatoriu, functioneaza descentralizat si resursele banesti necesare functionarii sistemului de sanatate sunt constituite, in principal, din contributii ale asiguratilor, ale angajatorilor (persoane fizice si juridice) si din alte surse.

In noile conditii de ocrotire a sanatatii in Romania, sursele de finantare a cheltuielilor publice pentru sanatate sunt:

v   fondurile de asigurari sociale de sanatate;

v   bugetul de stat;

v   fondul special pentru sanatate;

v   cheltuielile populatiei pentru sanatate

v   cheltuielile unor organizatii non-guvernamentale de caritate;

v   resurse externe.

Fondurile de asigurari sociale de sanatate reprezinta principala sursa de finantare a sanatatii in Romania si ele reprezinta circa 60% din cheltuielile publice pentru sanatate. Aceste fonduri se constituie pe doua niveluri: Fondul Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si fondurile caselor de asigurari de sanatate judetene si a municipiului Bucuresti.

Constituirea fondurilor se realizeaza pe seama contributiilor suportate de persoane fizice (salariati, pensionari, alte persoane fizice) si juridice si se utilizeaza pentru plata medicamentelor si a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de administrare si functionare etc.

Bugetul de stat finanteaza cheltuielile curente ale unitatilor sanitare (organizate ca institutii publice) integral sau partial (sub forma de alocatii care completeaza veniturile extrabugetare). Sunt finantate integral de la bugetul de stat: institutele si centrele de sanatate publica, inspectoratele de sanatate publica, centrele de medicina preventiva, Institutele si Academia de Stiinte Medicale, spitalele de psihiatrie, sanatoriile si preventoriile TBC, spitalele de boli infecto-contagioase, unitatile si activitatile specifice Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informatii si Ministerului Transporturilor. Sunt finantate cu alocatii bugetare (in completarea veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurari de sanatate) urmatoarele unitati sanitare: institutele cu activitate de cercetare si invatamant sau care coordoneaza programe de sanatate, serviciile de ambulanta, unitatile sanitare cu sectii de psihiatrie, TBC si boli infecto-contagioase s.a.

Prin cheltuieli de capital bugetul de stat finanteaza construirea unor unitati sanitare si procurarea de aparatura si echipamente de mare performanta.

Fondul special pentru sanatate se constituie in afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute asupra activitatilor daunatoare sanatatii prelevate de la persoanele juridice care realizeaza incasari din actiuni publicitare la produsele din tutun, tigari si bauturi alcoolice (intr-o cota de 10% din valoarea acestor incasari); la fel, persoanele juridice care incaseaza venituri din vanzarea de produse din tutun, tigari si bauturi alcoolice contribuie cu 1% din valoarea acestor incasari. De asemenea, in acest fond se cuprind si o serie de venituri din activitatea unitatilor sanitare (cota din veniturile policlinicilor cu plata, taxe pentru examene medicale s.a.). Resursele acestui fond special pentru sanatate se alatura resurselor bugetului de stat pentru unitatile finantate integral din resurse bugetare.

Cheltuielile populatiei pentru sanatate sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decat cele care intra in sfera asigurarilor sociale de sanatate; de asemenea, populatia poate incheia asigurari facultative, private.

La anumite actiuni in domeniul ocrotirii sanatatii pot contribui si organizatiile neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc.

Romania beneficiaza si de resurse externe. Este cazul creditelor acordate de Banca Mondiala in pentru realizarea reformei in domeniul sanatatii. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare in cadrul unor programe PHARE sau de la alte organisme internationale.

4. Cheltuielile publice pentru securitatea sociala

In cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru acordarea de ajutoare, alocatii, pensii, indemnizatii, unor persoane salariate sau nesalariate (in categoria celor din urma sunt inclusi batranii, invalizii, handicapatii, somerii, femeile, copiii, tinerii). Cea mai importanta componenta a cheltuielilor pentru securitatea sociala o reprezinta asigurarile sociale. Marimea cheltuielilor cu securitatea sociala variaza de la o tara la alta, in functie de potentialul economic, de numarul si structura populatiei, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurari sociale. In majoritatea tarilor dezvoltate ele reprezinta intre 50% si 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupand un loc insemnat si in ansamblul cheltuielilor publice (in Suedia reprezinta 51%, in Danemarca 49,8%, iar in celelalte tari dezvoltate peste 30%); in schimb, in tarile in curs de dezvoltare volumul si ponderea lor sunt mult mai reduse.

Acordarea de asistenta sociala, ajutoare si alocatii reprezinta o latura importanta a politicii sociale a statelor prin care se urmareste sprijinirea anumitor categorii sociale.

Securitatea sociala cuprinde ansamblul actiunilor intreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea si inlaturarea consecintelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, evenimente care actioneaza negativ asupra nivelului de trai al indivizilor. Riscurile pot fi riscuri fizice (care afecteaza partial sau total capacitatea de munca), riscuri economice (care impiedica o persoana sa exercite o activitate producatoare de venit - somajul) sau riscuri sociale (care afecteaza in mod substantial veniturile persoanelor cum sunt sarcini familiale, cheltuieli medicale etc.)

In prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securitatii sociale in diferite tari dezvoltate se caracterizeaza prin:

v     existenta de cotizatii sociale, salariale si patronale pentru constituirea fondurilor securitatii sociale;

v     situarea la baza actiunilor privind asigurarea securitatii sociale a principiului mutualitatii si solidaritatii sociale;

v     universalizarea acordarii ajutoarelor sau prestatiilor sociale;

v     existenta unor institutii si in sectorul privat care furnizeaza prestatii sau servicii sociale (raportul intre ele si sectorul public);

v     existenta (sau nu) a unui venit minim garantat.

In tarile dezvoltate, resursele financiare destinate securitatii soci­ale reprezinta concretizarea unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea saraciei, lichidarea somajului, ajutorarea handicapatilor, a familiilor cu multi copii etc. Aceste resurse contribuie la ajutorarea si ameliorarea situatiei indivizilor respectivi si cauta sa previna producerea altor riscuri in societate. In acelasi timp, o data cu aceste ajutoare, statele initiaza si masuri de stimulare a muncii in general, deoarece se considera ca ele reprezinta o redistribuire a veniturilor realizate de catre cei productivi in favoarea celor neproductivi, ducand chiar la o incetinire a cresterii economice. De aceea, in tarile dezvoltate se acorda multa atentie acestor forme de ajutoare, pentru ca uneori programe sociale bine intentionate produc efecte contrare celor asteptate. Astfel, atunci cand sunt acordate ajutoare in bani saracilor, exista riscul permanentizarii saraciei, in loc ca aceasta sa fie eradicata; acordarea de ajutoare substantiale mamelor singure cu copii poate duce la cresterea divorturilor (de exemplu, in deceniul 80, in SUA, s-a constatat o explozie a familiilor cu un singur parinte).

Sursele de finantare a cheltuielilor cu securitatea sociala sunt diferite. Astfel, cheltuielile efectuate pe linia asigurarilor sociale si a ajutorului de somaj se finanteaza pe seama contributiilor salariatilor, a liber-profesionistilor si a patronilor la acestea se adauga uneori si subventiile din fondurile bugetare. Cheltuielile pe linia asistentei sociale se acopera in principal, pe seama resurselor din fondul bugetar sau din fonduri speciale si a resurselor provenind din donatii, contributii voluntare, resurse de la organizatii nonguvernamentale etc. Alaturi de aceste resurse interne participa, in unele tari, resursele externe provenite de la organisme specializate. Asa este cazul Fondului Social ce se constituie in cadrul Uniunii Europene si care si-a folosit resursele, incepand cu 1978, pentru combaterea somajului in randul tinerilor si femeilor.

Analizand finantarea securitatii sociale in diferite tari se desprind doua sisteme principale de finantare: contributive si necontributive. Primele se bazeaza pe plata de cotizatii sociale (care sunt sursele de constituire a fondurilor de asigurari sociale si de somaj), iar celelalte pe finantarea bugetara plus donatii sau alte resurse.

Ambele sisteme se confrunta in prezent cu probleme serioase pe linia echilibrului financiar. Crizele economice, somajul, reducerea veniturilor cotizantilor, fac ca resursele financiare sa se reduca in acelasi timp cu cresterea cheltuielilor; la fel, reducerea veniturilor bugetare, deficitele bugetelor, fac ca si asistenta sociala finantata din buget sa scada. Toate tarile isi revad politicile sociale in sensul reducerii cheltuielilor cu securitatea sociala. Astfel, sunt reduse ajutoarele de somaj, alocatiile familiale, ajutoarele sociale. Suedia - una din tarile dezvoltate in care statul acorda o protectie indivizilor "de la nastere si pana la moarte" - este nevoita astazi sa duca o politica de austeritate in acest domeniu, bazata pe o noua deviza "mai multe cotizatii, mai putine avantaje sociale".

Politici sociale

Sunt cunoscute, in general, doua tipuri de politici sociale care urmaresc combaterea saraciei: politici sociale de tip A, care au ca obiectiv eliminarea saraciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor saraci pana ia limita de saracie si politici sociale de tip B care "amelioreaza saracia" prin cresterea veniturilor lor, fara a elimina neaparat saracia. Politicile de tip A actioneaza mai ales in directia prevenirii saracirii anumitor categorii sociale si tarile dezvoltate din Europa Occidentala au promovat astfel de politici ("venitul minim de integrare" intalnit in Franta este un exemplu in acest sens.) In SUA se acorda ajutoare saracilor, incurajand o politica de dependenta a acestora fata de stat (politici de tip B). Pentru tarile in tranzitie se considera ca ar fi potrivite politici mixte, care sa imbine elemente din ambele tipuri de politici pentru saraci.

ASIGURARILE SOCIALE

Asigurarile sociale constituie acea parte a relatiilor social-eco­nomice banesti cu ajutorul carora in procesul repartitiei produsului na­tional brut se formeaza, se repartizeaza, se gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor si pensio­narilor din companiile nationale, regiile autonome, societatile comerciale, din reteaua cooperatiei de consum si de credit, a membrilor cooperatiei mestesugaresti si asociatiilor agricole, a avocatilor, a agricultorilor, a mestesugarilor cu ateliere proprii, a intreprinzatorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucreaza la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate in incapacitate temporara sau permanenta de munca, in caz de batranete si in alte cazuri prevazute de lege. De asemenea, asigurarile sociale ocrotesc si membrii familiilor persoanelor de mai sus.

Asigurarile sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protectie si de ajutorare a cetatenilor activi, a pensionarilor si a membrilor lor de familie, care consta in acordarea de catre stat sau anumite organizatii de indemnizatii ajutoare, pensii, trimiteri la odihna, la tratament balnear si alte gratuitati, in perioada in care se gasesc, temporar sau definitiv, in incapacitate de munca, sau in alte cazuri cand ajutorarea este necesara.

Prin asigurarile sociale se iau masurile corespunzatoare pentru prevenirea imbolnavirilor, refacerea si intarirea sanatatii, precum si pentru asigurarea existentei acelora care si-au pierdut capacitatea de munca din cauza bolii, accidentelor, a atingerii unei anumite limite de varsta etc. si a celor care nu au sustinatori legali.

Aplicarea in practica a politicii sociale a statului roman a contribuit la cristalizarea si la perfectionarea pe plan national a unui sistem de asigurari sociale, care cuprinde ansamblul organizat al formelor de asigurari sociale ce isi pastreaza individualitatea, depind unele de altele, realizandu-se astfel aspectul de totalitate si integralitate prin care sunt ocrotiti lucratorii din unitatile de stat, mixte, private, membrii cooperativelor mestesugaresti, agricultorii, avocatii, slujitorii cultelor, personalul casnic si de ingrijire a blocurilor de locatari, pensionarii si membrii lor de familie.

Izvoarele de formare a fondurilor asigurarilor sociale sunt contribu­tiile ce se platesc, in general, de catre agentii economici si institutiile calculate prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii brut al acestora, insa si pe baza unor contributii individuale platite de asigurati.

Cuantumul fondurilor asigurarilor sociale de stat depinde, in principal, de marimea veniturilor realizate de personalul incadrat in munca, deoarece agentii economici si institutiile platesc contributiile pentru asigurarile sociale in functie de aceste venituri. Cresterea veniturilor personalului a determinat si sporirea continua a veniturilor asigurarilor sociale de stat.

Sursele de constituire a fondurilor asigurarilor sociale sunt:

Contributiile pentru asigurarile sociale

Contributia pentru asigurarile sociale datorate de unitatile particulare bazate pe libera initiativa

Contributiile diferentiate ale salariatilor si pensionarilor care merg la tratament balnear si odihna

Contributiile pentru constituirea fondului de somaj, ajutorului de integrare profesionala si a alocatiei de sprijin (1%)

Alte venituri

Contributia de 9,5 % pentru pensia suplimentara

Contributiile pentru asigurarile sociale se calculeaza asupra fondului total de salarii folosit de catre agentii economici, in care se cuprind:

v     salariile tarifare ale personalului unitatilor (personal permanent, temporar sau zilier);

v     drepturile banesti pentru concediile legale si suplimentare;

v     salariile cuvenite lucratorilor scosi din productie pentru a urma o scoala profesionala si cele care se acorda elevilor scolilor profesionale pentru perioada de practica in productie;

v     onorariile platite specialistilor pentru expertizele efectuate;

v     sporurile de salarii (sporul pentru vechimea in munca, pentru conditii nocive de munca sau periculoase, pentru munca prestata suplimentar peste programul de lucru, sporul pentru munca de noapte etc.);

v     indemnizatiile de conducere;

v     sumele prevazute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;

v     drepturile banesti ce se acorda personalului in perioada de timp cat indeplineste diferite obligatii de stat si obstesti;

v     premiile prevazute sa se acorde personalului in cursul anului (premii pentru realizari deosebite, pentru economii la materiale, energie, forta de munca).

Pentru personalul casnic, contributiile cuvenite asigurarilor sociale se calculeaza asupra castigului pe care il realizeaza (veniturile banesti si avantajele in natura de care se bucura, evaluate in bani).

Contributia pentru asigurarile sociale nu se datoreaza si nu se calculeaza asupra sumelor reprezentand: drepturile platite asiguratilor din fondurile asigurarilor sociale de stat; drepturile platite potrivit dispozitiilor legale in cazul desfacerii contractelor de munca; diurnele de deplasare, detasare si indemnizatiile de transferare; drepturile de autor sau de colaborator extern; salariile pentru executarea de lucrari sau pentru prestarea de servicii pe baza de contracte civile, pentru alte categorii de lucrari, care nu au la baza contracte de munca reglementate ca atare prin legislatia muncii; premiile acordate de unitatile economice din beneficiile realizate; premiile si recompensele ocazionale individuale acordate pe baza aprecierii conducerii unitatii; incasarile realizate de scolile profesionale din vanzarea diferitelor obiecte confectionate de elevi; indemnizatii de incorporare etc.

Marimea sumei contributiilor pentru asigurarile sociale de stat depinde de doi factori: cotele procentuale de contributii si fondul de salarii, inclusiv impozitul aferent acestuia.

Suma anuala a contributiilor pentru asigurarile sociale se determina prin aplicarea cotei respective asupra fondului total de salarii, pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se formula:

S_C = F_S x C_P / 100

in care,

S_C - suma contributiilor pentru asigurarile sociale

F_S - fondul total de salarii

C_P - cota procentuala a contributiilor pentru asigurarile sociale

CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU OBIECTIVE Sl ACTIUNI ECONOMICE

In cadrul cheltuielilor publice un loc aparte ocupa cheltuielile privind activitatea economica. Aceste cheltuieli sunt destinate finantarii regiilor autonome sau societatilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor si altor mici intreprinzatori, sau vizeaza actiuni sau obiective importante pentru fiecare tara. Cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice reflecta functia statului de reglare a proceselor economice si se realizeaza prin interventia acestuia, utilizand forme si instrumente specifice.

In primul rand, cheltuielile publice pentru actiuni economice sunt indreptate catre intreprinderile de stat, catre sectorul public. Sectorul public cuprinde intreprinderile cu capital majoritar de stat avand ca obiect al activitatii productia de bunuri sau prestarea de servicii si in care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin infiintarea de catre stat a unor intreprinderi proprii in anumite ramuri strategice sau in ramuri care necesitau resurse financiare importante (investitii masive), dar ofereau o rentabilitate nesigura.

In aceste conditii, sectorul public a crescut in volum si importanta prin actiunile de nationalizare sau de crestere a participari statului la capitalul intreprinderilor.

In afara sectorului public statul finanteaza intreprinderi

particulare in

caz de dificultati financiare (perioade de criza), le acorda ajutoare financiare pentru a se dezvolta, sau sustine financiar anumite sectoare.

In acest caz, ajutoarele financiare ale statului catre intreprinderi se prezinta sub diverse forme; ele au fost folosite de toate tarile cu economie de piata, dar locui si importanta acordata unei forme sau alteia au variat in functie de tara, de perioada de timp si de conditiile economice, financiare si chiar sociale din perioadele respective.

Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica in: forme directe, clasice, de interventie si ajutor, si forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de vedere economic, social, a intreprinderilor sau a unor producatori individuali, dar nu prin transferuri banesti. Principalele ajutoare financiare directe sunt:

v     subventiile;

v     investitiile;

v     imprumuturile cu dobanda subventionata;

v     ajutoarele financiare pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, organizare de expozitii;

v     avansurile rambursabile.

Din categoria ajutoarelor financiare indirecte, mentionam:

v     avantajele fiscale (cheltuieli financiare)

v     imprumuturile garantate de stat.

1. Subventiile reprezinta forma cea mai utilizata si cea mai importanta a ajutorului financiar direct al statului. In esenta subventia este un ajutor nerambursabil pe care statul il acorda agentilor economici in dificultate, asigurandu-le functionarea in conditii in care activitatea lor este ineficienta. Acest ajutor financiar este acordat unilateral si fara contraprestatie, dar conditionat si are o afectatie speciala.

2. Investitiile reprezinta acele ajutoare financiare pe care statul le efectueaza pentru dezvoltarea sectorului public si a altor sectoare. Aceste alocari pentru investitii se realizeaza avand ca obiectiv principal satisfacerea interesului general si nu numai criteriul obtinerii de profit. Ele nu au caracter permanent, ci se fac in functie de necesitatile de realizare de investitii de importanta deosebita pentru economia nationala.

3. Imprumuturi cu dobanda subventionata. Din bugetul de stat sau din alte fonduri specia1e se acorda intreprinderilor publice imprumuturi in conditii avantajoase. In cazul cand apar dificultati financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se acorda de catre stat sau in numele statului, imprumuturi variate. Ele sunt avantajoase pentru ca au o dobanda redusa si termene de rambursare convenabile. Dobanda bonificata permite statului sa stabileasca pentru intreprinderile private o dobanda reala inferioara celei practicate de bancile comerciale, diferenta suportand-o bugetul. Credite cu dobanzi subventionate se acorda de stat pentru actiuni legate de procurarea de masini agricole, ingrasaminte, animale.

4. Ajutoare financiare de la buget se acorda pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, organizare de expozitii. Statul finanteaza pe seama cheltuielilor bugetare o serie de actiuni de sprijinire indirecta a exporturilor, punand la dispozitia exportatorilor asistenta tehnica de specialitate, informatii privind pietele externe, organizeaza targuri si expozitii.

5. Avansurile rambursabile reprezinta o forma de ajutor financiar public prin care se acorda intre 20% si 50% din valoarea realizarii unor actiuni de prospectare si prezentare in strainatate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din incasarile obtinute la vanzarea in strainatate a noilor produse.

Intre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt de mentionat avantajele fiscale acordate de autoritatile publice agentilor economici cu scopul de a-I ajuta, stimula, cointeresa. Ele se mai cunosc si sub denumirea de cheltuieli fiscale pentru ca au un efect financiar asemanator cu subventiile sau alocatiile bugetare.

Autoritatea publica mai intervine si ajuta intreprinderile din economie prin garantarea imprumuturilor bancare ale acestora. In cazul in care beneficiarul unui imprumut nu isi onoreaza obligatia fata de banca creditoare, statul este obligat sa efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.

Pe langa cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice mai exista si: cheltuielile publice pentru industrie, transporturi, drumuri, gospodarie comunala si locuinte sociale; cheltuieli publice pentru agricultura; cheltuieli publice pentru protectia mediului; cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

CHELTUIELILE PENTRU SERVICII PUBLICE GENERALE, ORDINE PUBLICA, SIGURANTA NATIONALA Sl APARARE

In fiecare stat exista institutii publice chemate sa asigure functionarea in bune conditii a administratiei publice, care asigura ordinea publica interna, securitatea civila etc. Existenta lor reprezinta un raspuns la necesitatile publice de asigurare a structurilor si aparatului de stat care, pentru activitatea specifica, contribuie la dezvoltarea economica, sociala, la desfasurarea activitatilor in toate domeniile.

Serviciile publice generale satisfac necesitati publice cu caracter indivizibil si costul lor este suportat de intreaga societate, in principal pe seama resurselor bugetare.

Autoritatile publice generale cuprind:

Ø   organele puterii si administratiei publice, in cadrul carora se cuprind:

v     institutia prezidentiala;

v     organele puterii legislative centrale si locale (parlamente, unica­merale sau bicamerale; consilii sau autoritati locale);

v     organele puterii judecatoresti;

v     organele executive centrale si locale (guvern, ministere, prefecturi, primarii si alte institutii);

Ø   organele de ordine publica in care se cuprind: politia, jandarmeria, securitatea nationala; servicii de informatii, servicii speciale de paza si protectie.

Atributiile aparatului de stat sunt prevazute in Constitutie si legi speciale care stabilesc modul de organizare si functionare a diferitelor organe administrative, de ordine, justitie.

Si aceasta categorie de cheltuieli publice, manifesta tendinta de crestere de la o perioada la alta, ca si celelalte cheltuieli publice. Printre factorii care influenteaza nivelul acestor cheltuieli putem enumera:

v     marimea si structura aparatului de stat si a organelor de ordine publica, care reclama cheltuieli importante pentru intretinere si functionare;

v     nivelul salarizarii functionarilor publici;

v     dezvoltarea economica, sociala si urbana conduce la aparitia unor sarcini si atributii noi, complexe pentru organele aparatului de stat; trebuie solutionate probleme social-economice, administrative, edilitar-gospodaresti, trebuie adaptate permanent formele de administratie la modificarile social-economice: astfel, toate statele se confrunta cu o serie de probleme cum sunt: crima organizata, traficul de droguri, terorismul, coruptia, cresterea tensiunii sociale ca urmare a amplificarii somajului, cresterea concentrarii populatiei in centrele urbane s.a.

v     inzestrarea cu echipamente si aparatura informatica, mijloace de transport si alte mijloace tehnice specifice.

Cheltuielile pentru servicii publice generale difera de ia o tara la alta si in principal difera in functie de gradul de dezvoltare economico-sociala.

In Romania, aceasta categorie de cheltuieli este inscrisa in bugetul de stat in doua pozitii distincte:

Cheltuieli cu autoritatile publice. In cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru: presedintie, autoritati legislative (Senat, Camera Deputatilor), autoritati judecatoresti (Ministerul Justitiei, Curtea Suprema de Justitie, Ministerul Public); autoritati executive si alte organe ale autoritatii publice (Secretariatul Generai al Guvernului, Ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale: Curtea de Conturi, Curtea Constitutionala, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Avocatul Poporului s.a.

Cheltuieli cu ordinea publica si siguranta nationala. In cadrul acestora se cuprind cheltuielile cu: politia, jandarmeria, granicerii, protectia si paza contra incendiilor, penitenciare, pasapoarte, arhivele statului.

Aceste cheltuieli au variat, in perioada de referinta, intre aproximativ 3% si 8% din totalul cheltuielilor publice si intre 1% si 2,8% din P.I.B.

Din punctul de vedere al structurii economice, predomina cheltuielile curente care reprezinta circa 84% din total in cazul autoritatilor publice si chiar 90% in cazul cheltuielilor cu ordinea publica; cheltuielile de capital reprezinta dotari cu echipamente, constructii s.a. Factorii care influenteaza nivelul acestor cheltuieli sunt: numarul (efectivele) de salariati, nivelul salariilor, indexarile si majorarile, marimea cheltuielilor materiale. Mentionam ca in Romania exista o lege privind salarizarea personalului din cadrul organelor autoritatilor publice, potrivit careia nivelul salariilor se determina pe baza salariatului mediu brut pe economie si a unor indici de salarizare.

Sursa de finantare a cheltuielilor cu autoritatile publice o reprezinta bugetul de stat sau bugetele locale; in cazul unor ministere sau institutii publice centrale pot exista unele venituri incasate din activitatea specifica (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe consulare) care se retin si se utilizeaza in regim extrabugetar; o alta sursa o pot reprezenta creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele in strainatate, Ministerul Justitiei pentru Cadastru). Finantarea cheltuielilor cu ordinea publica este tot bugetara, dar din 1 991 ea incepe sa fie completata cu unele venituri proprii realizate din actiuni specifice (paza militara sau alte prestari de servicii) sau retinerea unor procente din amenzile si penalizarile incasate. Aceste venituri sunt retinute integral ca venituri extrabugetare si servesc la finantarea cheltuielilor materiale si de capital, conform normelor legale.

In fiecare tara apararea nationala reprezinta o componenta importanta a strategiei de asigurare a sigurantei nationale si, in acelasi timp, exprima continutul functiei externe a statului. Pentru apararea nationala se aloca an de an importante resurse financiare. Aceste resurse servesc intretinerii si functionarii armatelor nationale, participarii la diferite aliante militare, purtarii de razboaie sau inlaturarii urmarilor acestora, mentinerii de baze militare pe teritorii straine, ajutoare militare acordate altor tari s.a.

Cheltuielile de aparare (militare) sunt de doua feluri: directe si indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile cu intretinerea fortelor armate in tara sau in cadrul bazelor militare din alte tari si ele se concretizeaza in procurarea de bunuri si servicii reclamate de aceasta intretinere, precum si dotarea cu echipament, armament, tehnica de lupta; aceste cheltuieli figureaza in bugetul Ministerului Apararii. In afara acestora, exista si alte cheltuieli militare, finantate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau exista cheltuieli "civile" cu finalitate militara, cuprinse in bugetele altor ministere. De asemenea, in diferite tari exista structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu pensiile militarilor, se includ uneori cheltuieli cu jandarmeria).

Cheltuieli militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmarilor razboaielor sau pentru pregatirea unor viitoare actiuni armate: plati in contul datoriei publice contractate pentru inzestrarea armatei sau pentru ducerea razboaielor; despagubiri de razboi datorate de tarile invinse tarilor care au castigat razboiul; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse; plati de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau vaduvelor de razboi; cercetari stiintifice cu finalitate militara etc. Cunoasterea tuturor acestor categorii de cheltuieli si identificarea lor in ansamblul cheltuielilor publice ale statelor fac posibila masurarea mai aproape de adevar a intregului efort financiar de natura militara.

CUVINTE CHEIE

v    cheltuieli publice, cheltuieli administrative, cheltuieli functionale, cheltuieli economice, coeficient de devansare, securitate sociala, politici sociale, principii, asigurari sociale, asigurari sociale de sanatate, servicii publice generale, ordine publica, aparare, securitate nationala