Incetarea contractului de leasing

Incetarea contractului de leasing

O.G. nr. 51/1997 in art 1 prevede incetarea contractului de leasing atunci cand utilizatorul isi exercita dreptul de optiune in sensul restituirii bunului dat in leasing la data stipulata in contract. In aceste conditii contractul inceteaza prin ajungerea la termen. Acelasi articol al ordonantei prevede ca daca utilizatorul opteaza pentru cumpararea bunului contractul de leasing inceteaza, de asemenea, sa isi mai produca efectele, din momentul transferarii dreptului de proprietate de la finantator la utilizator, prin plata valorii reziduale. Manifestarea dreptului de optiune acordat de lege utilizatorului, in sensul folosirii in continuare a bunului, nu duce la incetarea contractului, acesta producandu-si in continuare efectele, in conditiile stipulate in contract sau in noile conditii stabilite de parti.

Contractul de leasing isi poate inceta efectele si prin consimtamantul partilor (mutuum dissensus) in conditiile art. 969 alin. (2) C. civ.

In cazul rezolutiunii contractului de vanzare cumparare incheiat intre finantator si furnizor efectul va fi rezilierea contractului de leasing potrivit principiului (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) intrucat in aceasta situatie finantatorul nu mai poate asigura utilizatorului folosirea bunului.

Spre deosebire de locatiune, instrainarea cu titlu particular a bunului ce constituie obiect al contractului de leasing, nu duce in nici un caz la incetarea contractului, acesta mentinandu-si efectele (art. 17 din O.G. nr. 51/

Incetarea contractului de leasing se mai poate produce ca urmare a rezilierii contractului de leasing pentru neexecutarea culpabila a contractului de catre una din partii.

1 Rezilierea contractului

Rezilierea este o sanctiune specifica ce apare in contractele sinalagmatice cu executare succesiva, in cazul neexecutarii culpabile de catre una din parti, a obligatiilor stipulate in contract. Rezilierea isi produce efectele pentru viitor (ex nunc) si are ca efect desfacerea contractului.

De lege lata, contractul de leasing este reziliat in urmatoarele situatii:

a Cazul in care utilizatorul refuza sa primeasca bunul la termenul stipulat in contractul de leasing [art. 14 alin. (1)].

Contractul de leasing va prevedea, printre alte clauze, si obligatia utilizatorului de a primi bunul care constituie obiect al contractului, la un moment determinat si intr-un anumit loc. Daca bunul respectiv nu este ridicat de utilizator la termenul stipulat, finantatorul poate cere rezilierea contractului pentru neexecutare, cu daune-interese, insa va trebui sa faca dovada refuzului utilizatorului de a-l ridica . Daca neexecutarea obligatiei de primire a bunului de catre utilizator se datoreaza unei cauze care exclude culpa (refuzul) acestuia, el poate primi de la finantator un alt termen in cadrul caruia poate proceda la primirea bunului. Refuzul utilizatorului poate fi explicit sau tacit, insa, intrucat este un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de proba.

Finantatorul poate renunta la dreptul sau de a cere rezilierea contractului, in cazul refuzului utilizatorului de a primi bunul; el poate solicita executarea contractului de catre utiliozator, obligandu-l totodata, la restituirea cheltuielilor facute cu depozitarea si intretinerea bunului, peste termenul prevazut in contract.

Trebuie aratat ca daca legea prevede dreptul finantatorului de a rezilia contractul de leasing in cazul in care utilizatorul refuza sa primeasca bunul la termenul stipulat in contract, acest drept nu ii este recunoscut utilizatorului in cazul in care nu i-a fost pus la dispozitie efectiv bunul care constituie obiect al contractului. In acest sens, art. 9 alin. (2) din lege il exonereaza in mod expres de raspundere pe finantator, in cazul in care bunul nu a fost livrat utilizatorului, ceea ce inseamna ca utilizatorul nu poate cere rezilierea contractului, avand insa la dispozitie, o actiune directa pentru livrare impotriva furnizorului.

b) Cazul in care utilizatorul se afla in stare de reorganizare judiciara si/sau faliment [art. 14 alin. (1) teza a II-a

Instituirea procedurii de reorganizare judiciara si/sau faliment la societatea utilizatoare se face in conformitate cu prevederile legii nr. 64/1995, cu modificarile ulterioare, si da posibilitatea finantatorului de a solicita rezilierea contractului de leasing, cu daune-interese. Legea nu prevede insa momentul in care utilizatorul trebuie sa se afle in procedura de reorganizare judiciara si/sau faliment, pentru ca finantatorul sa poata cere rezilierea. Astfel, daca utilizatorului i se instituie deja procedura, pana la momentul incheierii contractului si finantatorul cunostea acest lucru, consideram ca el nu mai poate cere rezilierea, intrucat si-a asumat acest risc. Prin urmare, legea ar fi trebuit sa prevada in mod expres posibilitatea finantatorului de a cere rezilierea contractului numai in situatia in care utilizatorul intra in reorganizare judiciara si/sau faliment pe parcursul derularii contractului, sau in situatia in care utilizatorului i se instituie deja procedura in momentul incheierii contrectului, dar a ascuns cu rea-credinta acest lucru finantatorului .

Potrivit legii, in acest caz, finantatorul poate cere, pe langa rezilierea contractului si daune-interese. Problema daunelor-interese trebuie tratata insa nuantat. Astfel (admitand dreptul finantatorului de a cere rezilierea contractului), unii autori considera ca utilizatorul nu ar trebui sa plateasca daune interese in situatia in care instituirea procedurii de reorganizare judiciara si/sau faliment nu este imputabila sau in situatia in care procedura exista in momentul incheierii contractului si finantatorul a acceptat-o ca atare .

Dreptul finantatorului de a denunta unilateral contractul de leasing in aceasta situatie, pretinzand si daune-interese, este foarte dezavantajos pentru utilizator si creeaza posibilitatea aparitiei unor situatii neconforme cu principiile generale de drept, intrucat daunele-interese pot constitui, in anumite cazuri, o imbogatire fara just temei pentru finantator. Astfel, in cazul in care finantatorul, cu rea-credinta (cunoscand situatia in care se afla utilizatorul), incheie contractul de leasing dupa care, la scurt timp, profitand de insolventa utilizatorului, solicita rezilierea unilaterala a contractului, reprimind bunul precum si daune-interese. Tot astfel, in situatia in care procedura se instituie pe parcursul derularii contractului, dar utilizatorul isi plateste la timp, conform clauzelor contractuale, ratele de leasing, finantatorul poate cere pe langa rezilierea contractului si daune-interese. Pozitiile celor doua parti contractante sunt cu atat mai inegale cu cat, indiferent de situatie, drepturile reale ale finantatorului asupra bunului utilizat in baza unui contract de leasing sunt opozabile judecatorului-sindic, in situatia in care utilizatorul se afla in lichidare judiciara si/sau faliment, precum si lichidatorului, in situatia instituirii procedurii de dizolvare si/sau lichidare (art. 8). In schimb, utilizatorul nu este in nici un fel protejat in aceste cazuri.

De lege ferenda, consideram ca finantatorului ar trebui sa i se recunoasca dreptul de a cere rezilierea contractului pretinzand si daune interese, in situatia in care exista o culpa (chiar si o culpa usoara) in sarcina utilizatorului, in ce priveste instituirea procedurii de reorganizare sau a procedurii falimentare in patrimoniul sau. Astfel, daca utilizatorul se afla in procedura de reorganizare judiciara si/sau faliment la momentul incheierii contractului, dar a ascuns acest lucru cu rea-credinta, sau in situatia in care procedura se instituie pe parcursul derularii contractului, insa din culpa utilizatorului.

c) Cazul in care utilizatorul nu isi executa obligatia de plata a ratei de leasing timp de doua luni consecutiv.

Potrivit art. 10 din lege, in cazul in care utilizatorul nu executa obligatia de plata a ratei de leasing timp de doua luni consecutiv, iar utilizatorul este obligat sa restituie bunul, sa plateasca ratele scadente, cu daune-interese, daca in contract nu se prevede altfel .

Conditiile cerute pentru rezilierea contractului de leasing in cazul neplatii ratelor de leasing urmeaza regulile generale in materie de contracte comerciale. Un aspect de noutate il constituie insa procedura somatiei de plata, care se desfasoara la cererea societatii de leasing, in scopul realizarii de bunavoie sau prin executare silita a ratelor de leasing. Cererea, indiferent de valoarea obiectului acesteia, se depune la tribunal si va cuprinde

- denumirea si sediul finantatorului;

- numele si domiciliul utilizatorului persoana fizica, iar in cazul utilizatorului persoana juridca, denumirea si sediul, precum si codul fiscal, contul bancar si dupa caz, numarul certificatului de inregistrare la registrul comertului sau la registrul persoanelor juridice;

- suma datorata, cu dobanzi si penalitati, actualizate in raport cu rata inflatiei, temeiul de fapt si de drept al obligatiilor de plata, perioada la care se refera acestea, termenul la care trebuie facuta plata.

La cerere se anexeaza contractul de leasing, ambele inscrisuri fiind depuse in atatea exemplare cate parti sunt, plus unul pentru instanta. Daca partile nu se inteleg cu privire la plata datoriei, judecatorul emite ordonanta care contine somatia de plata si un termen de plata cuprins intre 10 si 30 de zile.

De mentionat ca pot exista situatii in care finantatorul sa stipuleze o clauza de reziliere a contractului, chiar si in cazul in care utilizatorul nu plateste o singura rata.

d) Cazul in care finantatorul nu respecta dreptul de optiune al utilizatorului.

Art. 11 din lege arata ca daca finantatorul nu respecta dreptul de optiune al utilizatorului, acesta datoreaza daune-interese in cuantum egal cu valoarea reziduala a bunului sau valoarea sa de circulatie, calculata la data expirarii contractului de leasing.

Referitor la textul articolului mentionat, se observa ca legea nu prevede rezilierea contractului in cazul nerespectarii dreptului de optiune, ci numai plata unor daune-interese, insa consideram ca in aceasta situatie contractul se rezilieaza, intrucat utilizatorul nu isi mai poate exercita drepturile asupra bunului luat in leasing conform dorintei sale exprimate in contract, in sensul utilizarii sau achizitionarii bunului. Respectarea dreptului de optiune al utilizatorului este o obligatie importanta pe care si-o asuma finantatorul prin incheierea contractului de leasing, astfel ca neandeplinirea acestei obligatii duce la rezilierea contractului. Prin urmare, utilizatorul are dreptul de a cere rezilierea contractului, cu daune-interese, in cuantum egal fie cu valoarea reziduala a bunului, fie cu valoarea de circulatie a bunului, calculata a data expirarii contractului de leasing. Modul de calcul al daunelor-interese este ambiguu in situatia intervenirii acestei cauze de reziliere, intrucat valoarea reziduala (prestabilita de parti in contract), poate diferi fata de valoarea de circulatie a bunului in momentul expirarii duratei contractului. Astfel, neconcordanta dintre cuantumul daunelor-interese calculat in functie de valoarea reziduala si cuantumul calculat conform valorii de circulatie, poate duce la neantelegeri intre parti, fapt pentru care se recomanda determinarea, inca de la incheierea contractului de leasing, a intinderii valorii daunelor-interese, in cazul nerespectarii de catre finantator a dreptului de optiune al utilizatorului, prin inserarea unei clauze penale in cuprinsul contractului.

In ceea ce priveste clauzele de reziliere a contractului de leasing prevazute de lege, trebuie precizat ca acestea nu au caracter limitativ, astfel ca rezilierea se poate cere si in cazul nerespectarii culpabile a altor clauze contractuale de catre una din parti . Rezilierea nu va opera de drept, insa partile vor putea stipula in contractul de leasing si un pact comisoriu, in scopul reducerii sau inlaturarii rolului instantai in pronuntarea rezilierii contractului. In cazul in care rezilierea contractului se datoreaza vinei exclusive a utilizatorului, iar acesta refuza sa restituie bunul, contractul de leasing constituie titlu executoriu (art. 8, teza a II-a din O.G. nr. 52/1997).

Sub aspect procedural, actiunea in reziliere a contractului de leasing poate fi introdusa fie la instanta sediului finnantatorului sau utilizatorului, ori la domiciliul utilizatorului, daca acesta este persoana fizica (art. 5 C. proc. civ.), fie la instanta locului prevazut in contract pentru executarea, chiar in parte, a obligatiei (art. 10 pct. 1 C. proc. civ.).

2 Solutionarea problemelor litigioase

Lumea afacerilor comerciale este, prin excelenta, o lume a contractelor, iar contractele inseamna libertate de vointa a partilor contractante si previzibilitate, manifestate cu privire la intreaga perioada de valabilitate a contractelor de la incheierea lor si pana la ultimul act de executare. Cu alte cuvinte participantii la relatiile de cooperare economica si stiintifica internationala au nevoie de certitudine juridica cu privire la dezvoltarea relatiilor lor contractuale atat sub aspectul dreptului care le va guverna in viitor cat si cu privire la jurisdictia care va interveni, la nevoie.

Partile aflate in raporturi juridice contractuale au adesea grija sa insereze in contract o clauza corespunzatoare prin care sa stabileasca ca in caz de litigiu cauza lor va fi deferita spre solutionare instantei arbitrale sau judiciare. Adesea este indicata de comun acord si instanta care ar urma sa solutioneze litigiul.

Exista o practica obisnuita pentru numeroase contracte comerciale, mai ales acelea care implica parti cu nationalitate diferita, de a include clauze privind arbitrajul ca modalitate de a rezolva eventualele litigii.

In cadrul contractelor de leasing acest tip de clauze nu este foarte utilizat . De aceea litigiile izvorate din astfel de contracte sunt in general rezolvate prin intermediul unui for judiciar adecvat. Clauzele de jurisdictie, atunci cand figureaza in contract, sunt exprimate in termeni generici.

In situatia in care partile nu au prevazut printre clauzele contractului solutii in eventualitatea unui litigiu, si aceasta din urma se produce, ele pot incheia o conventie arbitrara sub forma compromisului prin care se declara de acord sa supuna litigiul deja existent unei instante arbitrale.

Legea procedurala romana consfinteste alegerea partilor in determinarea instantei arbitrale si a regulilor de procedura, desigur cu conditiile respectarii ordinii publice, a bunelor moravuri si a normelor imperative ale legii (art. 341 c.p.civ.). Ea asigura totodata regulile unei asemenea proceduri in cazul in care partile nu au decis nimic in contractul lor cu privire la acest aspect.

Odata cu stabilirea caii de urmat, instanta, in eventualitatea unui litigiu, desemneaza si legea aplicabila.

Aceasta determinare facuta de la momentul incheierii contractului, prin inserarea unor clauze compromisorii, poate aduce in discutie - cum s-a intamplat in practica - valabilitatea clauzei compromisorii in cazul contestarii valabilitatii contractului care o contine.

Atat literatura de specialitate cat si practica arbitrara au acreditat ideea potrivit careia conventia de arbitraj este independenta de contractul comercial care o include si nu este deci influentata de aceasta. In momentul in care partile fac alegerea cu privire la legea aplicabila contractului, ele aleg de fapt un sistem de drept in vigoare la momentul aplicarii lui de catre instanta arbitrara si nu o lege anume.

Normele de drept international privat romanesc consacra regula potrivit careia contractul este supus legii alese prin consens de parti (art. 73 L 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internatinal privat

Vointa partilor are o marja larga de exercitiu, ele putand modifica alegerea initiala facuta (totusi cu doua limite expres prevazute de art. 76 L 105/ 92, si anume, sa nu afecteze valabilitatea formei contractuale si nici drepturile dobandite intre timp de terti).

In cazul in care partile nu au stabilit lex contractus, daca intervine un diferend se aplica de regula, legea tarii cu care acesta are legaturile cele mai stranse. In planul reglementarilor internationale se incearca anumite Formule de amortizare dar deocamdata nu s-a realizat o uniformizare in materie .

In legatura cu materia de care ne ocupam a fost elaborata, de catre UNIDROIT, Conventia privind leasingul financiar international (Ottawa 1988), care si-a propus sa adopte regulile de drept care guvernau traditional contractele de inchiriere, la relatiile triunghiulare distincte create de tranzactiile de leasing financiar si, in acelasi timp, sa raspunda cerintei de a crea anumite reguli uniforme in domeniul aspectelor civile si comerciale ale leasingului financiar international.

Conventia este menita sa inlature anumite impedimente legale si totodata sa mentina un echilibru intre interesele partilor participante, pe de o parte iar, pe de alta parte, sa faca leasingul mai accesibil.

In contextul pe care il analizam - legea aplicabila - dispozitiile Conventiei supun raporturile dintre locator si locatar in general legii alese de parti. Meritul imediat si incontestabil al Conventiei este ca a unificat terminologia relativ confuza in materie.

Nu este mai putin adevarat ca acest tip de operatiuni implica foarte multe arii ale dreptului ceea ce face foarte dificila crearea unor norme minime care sa fie aplicate in mod uniform.

Solutia aplicabila, in absenta lex voluntatis - si catre care se indreapta, dupa cum s-a aratat, si reglementarile din dreptul romanesc, prin L 105 1992 - este aceea de a se determina operatia principala care sa determine extinderea legii aplicabile acesteia, intregului contract de leasing. Alegerea se face intre doua legi, aceea a tarii locatarului sau aceea a tarii societatii de leasing. Raspunsul este dictat de analiza substantei acestui contract care tine atat de finantare cat si de locatiune.

Avand insa in vedere specificul operatiunii de leasing, preponderent de finantare, credem si noi, alaturi de opinia exprimata in literatura de specialitate ca legea tarii finantatorului este de preferat a se aplica intregului contract de leasing pentru a se raspunde corespunzator caracteristicilor principale ale acestui tip de contract, ca operatiune financiara.

Dreptul englez, in absenta unei alegeri a dreptului aplicabil, adopta solutia consacrata si in dreptul romanesc, legea care prezinta legaturile cele mai stranse cu contractul.

In 1984 in SUA a fost adoptata o noua lege prin care a fost modificata legea privind obligatiile generale, care a prevazut aplicarea obligatorie in diferite contracte a reglementarilor din dreptul statului New York. Dispozitia fundamentala a acesteia este ca partile participante la orice contract pot accepta ca dreptul din statul New York sa guverneze drepturile si obligatiile lor in tot sau in parte, indiferent ca acel contract are sau nu o legatura rezonabila cu acel stat. Este de mentionat ca statul New York este unul din cele mai frecvent indicate ca lege aplicabila, de parti.

Alegerea se face intre doua legi, cea a tarii locatarului sau cea a tarii societatii de leasing. Raspunsul este dictat de analiza substantei acestui contract care tine de locatiune si de finantare.

Odata stabilit dreptul aplicabil si solutia determinata printr-o hotarare, se pune problema executarii acesteia.

Prin insusi faptul ca partile au subscris la conventia arbitrala sau compromis, este de presupus ca ele au inteles ca sentinta ce va interveni sa fie definitiva si obligatorie . In literatura de spacialitate se admite insa ca o asemenea clauza are un caracter mai obligator daca este inserata in cuprinsul reglementarilor institutiilor de arbitraj . In reglementarile acestor institutii se considera adeseori ca faptul de a recurge la executarea fortata a sentintelor arbitrale este, de principiu, incompatibil cu spiritul care sta la baza arbitrajului ca mod liber consimtit de solutionare a litigiilor. Se considera de catre institutia permanenta de arbitraj ca partea care pierde litigiul are o datorie morala de a executa in mod voluntar sentinta ce va interveni .

Executarea unei sentinte arbitrale straine implica in mod necesar in prealabil recunoasterea acesteia ca atare in tara in care urmeaza a fi executata.

Aceasta recunoastere va fi guvernata de reglementarile elaborate pe plan international in materie sau in masura in care statul in care ar urma sa fie executata sentinta nu este parte la acestea, regulile recunoasterii hotararilor straine vor fi cele de drept international privat ale statului respectiv.

Norme privind procedura, recunoasterea si executarea hotararilor straine in materie civila si comerciala sunt continute de conventii internationale incheiate intre statele membre ale Uniunii Europene .