Leasingul in franta

Leasingul in Franta

Termenul leasing si-a facut aparitia in tarile anglo-saxone si desemneaza mai multe operatiuni intr-o singura tranzactie. Astfel finance lease (in care iau parte trei parti: suplier, lessor si lessee) se deosebeeste de operating lease, prin acest ultim termen definindu-se in legislatiile statelor europene o simpla locatiune, cunoscuta sub numele de renting.

Termenul francez "credit-bail" se traduce credit-locatiune, desemnand practic o inchiriere a unui bun pe termen lung, o inchiriere privita ca o operatiune de creditare. Literatura juridica franceza a atras atentia ca termenul lease este "inselator", deoarece ca si cuvantul "rent", el desemneaza o inchiriere, ori contractul de leasing si contractul de renting nu sunt similare si mai mult, nici unul din aceste doua contracte nu constituie o operatiune de credit-locatiune.

In Franta nu se poate face confuzia intre utilizator (credit-preneur) si locatarul din cadrul unui contract de locatiune de drept comun (preneur), confuzie care este posibila in S.U.A. sau in Marea Britanie, unde "lessee" desemneaza atat un utilizator cat si un locatar. Tot astfel, in Franta, finantatorul poarta numele de credit-bailleur, iar locatorul de drept comun se numeste bailleur, pe cand in tarile anglo-saxone, termenul lessor defineste atat finantatorul din cadrul unui contract de leasing cat si locatorul.

Leasingul financiar (credit-bail) dateaza din 1961. Vehicule de mare capacitate si masinile de birou au fost cele doua sectoare ale pietei detinute in regim de leasing.

In Franta principiile de baza care guverneaza operatiunile de leasing sunt definite prin Legea nr. 66 - 455/1966 privind intreprinderile care practica credit locatia codificata in "Codul monetar si financiar", si modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 67 - 837/1967 si prin Decretul nr.72 - 665/04.07.1972 privind publicitatea operatiunilor de credit locatie in materie mobiliara si imobiliara.

In Franta, primul contract de leasing a fost incheiat de societatea LOCOFRANCE, insa operatiunea a aparut sub denumirea de "credit-bail", care era definita de legislatia acestui stat pornind de la locatiunea unor bunuri mobile sau imobile (mai tarziu si locatiunea unui fond de comert), in scopul exercitarii unor activitati cu caracter profesional.

Definitiile leasingului elaborate in literatura juridica straina au avut la baza, in principal, legislatia fiscala din tarile respective, care delimiteaza aproape invariabil elementele specifice ale operatiunii de leasing, precum si criteriile de diferentiere dintre leasingul financiar si cel operational.

In Franta, leasingul (credit-bail) a fost definit ca o conventie complexa prin care o institutie financiara specializata inchirieaza unui utilizator un bun, acesta din urma dispunand de optiunea de cumparare la exprimarea unei durate irevocabile a inchirierii, aratandu-se totodata faptul ca operatiunea de leasing se bazeaza pe un grup de contracte, aflate intr-o dependenta unilaterala si structura complexa, contractul principal fiind contractul de leasing, in cursul caruia se formeaza contractele accesorii .

O definitie completa a fost elaborata de autorii francezi, care au apreciat ca leasingul (credit-bail-ul) este operatiunea prin care o institutie financiara (credit-bailleur) dobandeste prioritatea unui bun pe care il inchirieaza clientului sau utilizator (credit-preneur), pentru o perioada irevocabila ce coincide de regula cu perioada de amortizare; la sfarsitul acestei perioade, utilizatorul are facultatea de a dobandi proprietatea bunului pentru o valoare reziduala, in baza promisiunii unilaterale de vanzare consimtite de institutia financiara, putand totodata sa reanoiasca contractul pentru o chirie mai mica, sau sa restituie bunul .

Deci, din punct de vedere juridic, contractul de leasing este definit pornind de la trei caracteristici de baza, interdependente :

reprezinta o tranzactie de leasing a carei durata coincide de cele mai multe ori cu viata economica a bunului;

se refera la tranzactii de bunuri mobiliare si imobiliare destinate activitatii profesionale;

existenta promisiunii unilaterale de vanzare.

Daca unul dintre cele trei criterii nu este prezent, operatiunea nu se califica drept operatiune de "credit-bail". De exemplu, daca un contract nu include optiunea de cumparare acesta nu este considerat a fi operatiune de credit-bail, chiar daca contine caracteristici similare, asa cum se procedeaza de obicei in cazul operatiunii de leasing financiar. In acelasi mod, un acord intre doua parti bazat pe o promisiune de vanzare insotita insa si de obligatia de cumparare a bunului de catre utilizator nu constituie leasing, deoarece potrivit legii din 1966, utilizatorul trebuie sa aiba posibilitatea de a alege intre trei optiuni: cumpararea bunului la o valoare predeterminata, continuarea contractului, sau returnarea obiectului de leasing locatorului.

Se impune o precizare privind diferenta intre credit-bail si locatia simpla, care este o alternativa a operatiunii de credit-bail, si reprezinta o inchiriere fara existenta optiunii de cumparare. In acest caz, finantatorul este obligat sa pastreze bunul.

Conceptul de transfer al proprietatii economice asupra bunului nu se aplica in Franta, astfel ca finantatorul, in calitatea sa de proprietar legal este indreptatit la capitalizarea si amortizarea bunului, in timp ce utilizatorul inregistreaza in contul de profit si pierdere ratele, ca si cheltuieli deductibile.

Societatile franceze de credit-bail sunt institutii financiare asimilate societatilor bancare, fiind supuse unor reglementari stricte, si controlate de Consiliul National de Credite, de Banca Frantei si alte autoritati financiare. Ele sunt obligate sa inregistreze bilantul si alte detalii privind pozitia financiara; o copie a baremului lor de spete se depune la Banca Frantei, fiind necesare rapoarte catre comisia de control a acesteia privind toate schimbarile ce afecteaza intreaga suma si distributia capitalului lor. Controlul bancii se exercita prin intermediul unor rezerve obligatorii.

Societatea mai trebuie sa ofere informatii cu privire la directorii acesteia, programele de activitate, clientii potentiali, numarul angajatilor, bilantul estimat pentru trei ani consecutivi, etc .

Daca o societate se implica in calitate de finantator in activitatea de inchiriere (fara a exista optiunea de cumparare), nu se va califica drept supliment de credit si nu se va supune reglementarilor specifice.

Publicitatea operatiunilor de credit locatie este supusa dispozitiilor legii speciale si trebuie sa asigure identificarea partilor si bunurilor care fac obiectul operatiunii. Acestea se realizeaza in principiu printr-o inscriptiune la grefa tribunalului de mare instanta sau de comert iar pentru creditul-locatia imobiliara, prin publicitatea financiara.

Operatiunea de lease-back este si ea cunoscuta si folosita in Franta, insa sub denumirea de cesiune-locatie (cession-bail),care reprezinta contractul prin care un stabiliment de credit cumpara anumite echipamente de la un proprietar, pe care i le pune la dispozitie sub forma unei locatiuni.

Politica fiscala franceza nu prevede beneficii speciale pentru finantator spre deosebire de reglementarile din Marea Britanie sau alte tari in care politica fiscala permite chiar marirea creditelor disponibile pe economie. Cu toate acestea mostenirea traditionala a avantajelor inerente operatiunilor de leasing - flexibilitate, garantii puternice, cerinte scazute de capital este suficienta pentru a duce mai departe industria de leasing.