Leasingul in marea britanie

Leasingul in Marea Britanie

Si in aceata tara operatiunile de leasing au inregistrat o dezvoltare accelerata. La 10 ani dupa infiintarea Asociatiei Equipment Leasing valoarea proprietatii date in leasing a crescut de la 159 milioane lire in 1971, la 2,359 milioane lire, in 1980.

Legilatia civila britanica este oarecum lacunara in ceea ce priveste definirea notiunii de leasing, limitandu-se sa arate ca aceasta este un contract incheiat intre un proprietar si un chirias, care are ca obiect inchirierea unui anumit bun. Astfel pot fi considerate drept contracte de leasing:

un contract de inchiriere: prin care utilizatorul are dreptul de a folosi bunul ce face obiect al contractului in schimbul unor plati efectuate cu titlu de chirie in favoarea finantatorului;

un contract de inchiriere cu optiune de cumparare (contractul de leasing financiar): utilizatorul inchirieaza bunul si are optiunea de a-l cumpara la sfarsitul perioadei de leasing, in general la un pret nominal (utilizatorul nu este obligat sa-si exercite optiunea);

un contract de vanzare conditionata: utilizatorul convine prin contract sa cumpere bunul si sa devina proprietarul legal al acestuia, dar numai dupa ce a efectuat plata integrala a ratelor de leasing;

un contract de vanzare pe credit: utilizatorul devine inca de la inceput proprietarul juridic al bunului, trebuind in schimb sa plateasca ratele de leasing pe perioada stabilita prin contract.

In schimb, legislatia contabila (Declaratia Practicarii Contabilitatii Standard - SSAP 21), pornind de la criteriul proprietatii economice a bunului, arata ca leasingul financiar este acel contract in care riscurile si beneficiile aferente proprietatii bunului se transmit catre utilizator, toate celelalte contracte fiind considerate de leasing operational. In Marea Britanie, optiunea utilizatorului care include dreptul sau de a cumpara bunul, obiect al contractului, nu este esentiala, astfel ca, atat la leasingul financiar cat si la cel operational, acest drept poate fi exercitat numai in functie de clauzele convenite de parti la incheierea contractului de leasing. Prin urmare, important pentru tratamentul juridic si contabil al operatiunilor de leasing, este transferul riscurilor si al beneficiilor catre utilizator, insa - spre deosebire de legislatia noastra - acest criteriu este exact, prin aplicarea "testului de 90%", in sensul ca daca la incheierea contractului valoarea totala a platilor este egala sau mai mare cu 90% din valoarea reala a bunului, se prezuma ca riscurile si beneficiile se transfera la utilizator, deci este leasing financiar. Acest criteriu a fost imbunatatit prin Raportul Financiar Standard (FRS 5), care permite contractelor de leasing care nu au trecut testul de 90% sa fie considerate leasing financiar, daca substanta tranzactiei implica amortizarea bunului de catre utilizator.

Operatiunile de leasing din Marea Britanie nu sunt supuse unor reglementari particulare, pentru angajarea in astfel de operatiuni nefiind nevoie de inregistrari sau autorizari. Totusi, in functie de modul de finantare si provenienta, societatile de leasing ar putea sa cada sub supravegherea Bancii Engleze aflata sub incidenta Legii Bancare din 1987. Potrivit acestei legi nici o persoana nu se poate angaja in activitati de atragere de depozite decat daca sunt autorizate. Avand in vedere definitia data prin aceasta lege a depozitelor atrase ,o societate de leasing ar putea sa cada sub incienta acestei legi daca isi finanteaza operatiunile printr-o emisiune de titluri. Intr-o astfel de situatie, societatea trebuie sa informeze Banca Angliei despre diferite statistici, in bilantul si registrele sale anuale.

Ca si in SUA, in Regatul Unit operatiile de leasing sunt folosite atat de finantator cat si de utilizator ca modalitate de reducere a taxelor de impozitare. Potrivit reglementarii din 1971 (The Finance Act), finantatorul ca proprietar al bunului dat in leasing, este indreptatit sa deduca pretul integral al acestuia pe parcursul primului an al contractului. Utilizatorul este, la randul sau, indreptatit sa-si deduca plata ratelor din venituri, contabilizandu-le cu titlu de cheltuieli curente.

Operatiile de leasing in Regatul Unit nu trebuie sa prevada optiunea cumpararii in favoarea utilizatorului. O asemenea optiune rezulta din tranzactiile considerate drept "hire purchase" (inchiriere cumparare) in care utilizatorul este considerat a fi proprietarul bunului inchiriat, capitalul alocat trecand astfel de la finantator la utilizator.

Leasing-ul international este posibil intre un furnizor britanic si un utilizator strain. Totusi capitalul alocat este in aceste cazuri redus de la 100% la 25%. In mod corespunzator, din cauza cuantumului mic de reducere a impozitului aplicat in speta finantatorului britanic, s-ar putea ca ratele platite de utilizator sa reflecte in mod corespunzator reducerea de impozit, cum se intampla in cazul leasing-ului intern. Este, de asemenea, posibil ca un bun manufacturat in afara Regatului Unit, sa fie dat in leasing de catre o societate britanica de leasing, unui utilizator strain si in acest caz creditul este limitat la 25%.

Practica operatiunilor de leasing cunoaste in Marea Britanie asa-numitul "double-dip leas". Potrivit acestei forme de leasing, finantatorul britanic (de obicei afiliat unei banci britanice), da in locatiune un bun catre un utilizator din SUA. Potrivit clauzelor contractuale finantatorul isi pastreaza titlul de proprietate, ca urmare, el este indreptatit sa dea 25% credit (dip no. 1). Cu toate acestea utilizatorul american, daca opteaza pentru reanoirea contractului la valoarea nominala, va fi considerat de autoritatile fiscale ale Statelor Unite ca adevaratul proprietar al bunului utilizat de el in sistem de leasing si va putea fi indreptatit sa pretinda deprecierea si investirea taxei de credit (dip no. 2). In esenta printr-un contract de leasing redactat cu atentie, autoritatile fiscale ale Regatului Unit considera finantatorul britanic ca adevaratul proprietar al bunului, in timp ce autoritatile fiscale ale Statelor Unite considera utilizatorul american ca adevarat proprietar. In acest fel impozitarea beneficiilor adaugate valorii proprietatii se dubleaza, desi prin metode diferite in fiecare din cele doua tari. S-ar putea conchide ca deci atat englezii cat si americanii isi realizeaza politica fiscala in domeniu, cu toate ca utilizeaza metode cu aparenta de contrarietate.

Contracte specifice de leasing ce pot fi incheiate intre societatile de leasing si utilizatori atunci cand bunul ce face obiectul contractului apartine industriei automobilelor:

Contracte "inchise" (closed-end leasing)

Numite popular si "walk-away". Sunt frecvente pentru persoanele fizice. Acest tip de contract permite ca la expirarea lui vehiculul sa fie inapoiat si sa nu existe alte responsabilitati legate de el.

Contractele inchise se bazeaza pe urmatoarele premise:

- numarul de mile conduse anual este previzibil (in jur de 12000 mile / an in medie)

- vehiculul nu va fi condus in conditii dure sau abuzive

- valoarea lui la expirarea contractului (valoarea reziduala) poate fi aproximativa.

La momentul incheierii contractului, compania de leasing estimeaza o valoare reziduala si, daca vehiculul valoreaza mai putin decat valoarea reziduala atunci cand se preda, compania de leasing va suporta pierderea si nu utilizatorul.

Pe de alta parte, daca vehiculul valoreaza mai mult decat valoarea reziduala si exista optiunea de cumparare, utilizatorul pote hotari sa-l cumpere pentru a-l folosi in continuare sau sa-l vinda si sa obtina un profit.

Contracte "deschise" (open-end leases)

Sunt folosite in principal pentru leasingul comercial si de afaceri.

In acest caz clientul si nu compania de leasing isi asuma riscurile financiare, ceea ce nu reprezinta o mare problema pentru firme din moment ce pot trece totul pe cheltuieli. Numarul de mile parcurse anual, in cazul unui leasing de afaceri, este mai putin predictibil si mult mai mare decat media de 12000 mile / an pentru un contract pentru persoane fizice. In contractele "deschise", clientul trebuie sa plateasca diferenta dintre valoarea reziduala si valoarea pe piata a vehiculului la expirarea contractului.

Aceasta suma poate fi foarte mare daca valoarea de piata a vehiculului a scazut. In general valoarea reziduala pentru un contract "deschis" este stabilita la un nivel mai scazut decat cea din cazul unui leasing pentru persoane fizice, ceea ce duce la scaderea riscului pentru firma, dar si la cresterea platilor lunare.

Taxe si comisioane

Prima rata

Leasingul difera de creditul bancar prin faptul ca ratele la leasing trebuie platite la inceputul lunii pe cand cele la credite la sfarsitul lunii, ceea ce inseamna ca se plateste prima rata la leasing in momentul in care se semneaza contractul.

Garantie in bani

Aceasta taxa este de obicei la fel sau putin mai mare decat rata lunara. Va fi returnata la expirarea contractului, mai putin eventualele cheltuieli datorate anumitor defectiuni. Firmele ce au o reputatie de bun platnic pot fi scutite de aceasta garantie. Hotararea apartine companiei de leasing.

Comisionul de achizitie

Acest comision e incasat de compania de leasing. Nu este specificat clar in contract, dar se include in calculul ratelor lunare. Comisionul este in jur de 200-600 lire, fiind considerat doar o "taxa de balast" care duce la cresterea profitului companiei de leasing.

Taxa de dispozitie

Aceasta taxa se plateste de obicei la expirarea contractului pentru a compensa cheltuielile facute de compania de leasing cu vanzarea vehiculului. Unele compani de leasing pot percepe aceasta taxa cand exista optiunea de a cumpara vehiculul la sfarsitul contractului. Uneori se poate negocia neintroducerea taxei in contract. Valoarea ei este de aproximativ 600 lire (daca este perceputa).