Asezarea si perceperea impozitelor directe

Asezarea si perceperea impozitelor directe

1. Impozite directe-notiuni generale

Reglementate prin legea bugetara anuala, veniturile bugetului de stat, se constituie in cea mai mare parte din impozite si taxe, ce se urmaresc si incaseaza prin organele fiscale teritoriale in structura carora fiinteaza trezoreriile locale, adevarate "banci" ale statului.

Prin intermediul trezoreriilor rurale, orasenesti si municipale se incaseaza in fiecare judet si municipiul Bucuresti, impozitele, taxele si alte varsaminte datorate bugetului de stat.

Inlocuirea sistemului administrativ de alocare a resurselor financiare prin intermediul bugetului de stat si al creditului bancar, cu un sistem bazat pe piata financiara, pe cererea si oferta de bani, precum si folosirea instrumentelor financiare si monetare pentru stimularea agentilor economici in realizarea obiectivelor politicii macroeconomice a statului, impun o schimbare esentiala in conceptia bugetului de stat.

Aceasta schimbare ar putea fi caracterizata prin urmatoarele elemente:

a) structura raporturilor dintre societatile comerciale si bugetul de stat. Fiecare societate comerciala are obligatia de a contribui la constituirea fondului bugetar al statului, prin plata impozitelor si taxelor prevazute de lege. Dupa indeplinirea acestor obligatii, societatile comerciale au autonomie deplina asupra resurselor financiare care le au la dispozitie;

b) introducerea unui sistem de impunere si taxare elastic, flexibil si stimulativ pentru agentii economici;

c) tratament fiscal nediscriminatoriu al veniturilor societatilor comerciale, indiferent de forma de proprietate.

Principalele venituri ale bugetului de stat se formeaza din urmatoarele categorii de impozite si taxe, conform anexei la legea bugetului anual:

I. VENITURI CURENTE

A. Venituri fiscale

A.1. Impozite directe

- Impozitul pe profit

- Impozitul pe venitul persoanelor fizice

- Alte impozite directe:

- Impozitul pe veniturile realizate de persoanele nerezidente

- Impozitul pe dividende de la societatile comerciale

- Impozitul pe onorariul avocatilor si notarilor publici

A.2. Impozite indirecte

- Taxa pe valoarea adaugata

- Accize si impozit pe circulatie

- Taxe vamale

- Alte impozite indirecte:

- Taxe pentru eliberarea de licente si autorizatii de functionare

- Taxe judiciare de timbru

- Taxe de timbru pentru contestatii si plangeri

B. Venituri nefiscale

B.1. Varsaminte din profitul net al regiilor autonome

B.2. Varsaminte de la institutiile publice

B.3. Alte venituri

II. VENITURI DIN CAPITAL

A. Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului

B. Incasari din rambursarea imprumuturilor acordate

Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie inteles in sensul ca plata acestora catre stat este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a introduce impozite il are statul si el se exercita, de cele mai multe ori, prin intermediu puterii legislative (Parlamentul), iar uneori si prin organele de stat locale.

Impozitele sunt plati care se fac catre stat cu titlu definitiv si nerambursabil. In schimbul acestora, platitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egala sau apropiata.

Rolul impozitelor de stat se manifesta pe plan financiar, economic si social. Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice si sociale urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale, cat si de contribuabili. Drept urmare, in legile prin care se instituie impozite se precizeaza persoanele in sarcina carora cade plata impozitelor, materia supusa impunerii, marimea relativa a impozitului, termenele de plata, sanctiunile ce se aplica persoanelor fizice si/sau juridice care nu isi onoreaza obligatiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabila de la impunere si incalca alte dispozitii ale reglementarilor fiscale.

Elementele tehnice ale impozitului sunt:

subiectul (platitorul),

suportatorul,

obiectul impunerii,

sursa impozitului,

unitatea de impunere,

cota (cotele) impozitului,

asieta,

termenele de plata s.a.

Subiectul impozitului este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. Astfel la impozitul pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul sau functionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, etc. In reglementarile fiscale, subiectul impozitului este denumit contribuabil.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul.

Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. La impozitele directe, obiectul impunerii poate fi, dupa caz, venitul sau averea. In cazul impozitului pe profit, obiectul impunerii il constituie profitul, la impozitul pe salarii-salariul si alte drepturi de personal etc.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere.

Unitatea de impunere este unitatea de masura folosita pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil. Drept unitate de impunere putem intalnii: unitatea monetara in cazul impozitului pe venit, metrul patrat de suprafata utila la impozitului pe cladiri.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere. Impozitul poate fi stabilit in suma fixa sau in cote procentuale (proportionale, progresive sau regresive).

Asieta (modul de asezare a impozitului) reprezinta totalitatea masurilor care se iau de organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei impozabile si determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului pana la termenul stabilit prin lege, atrage dupa sine obligatia contribuabilului de a plati si majorari de intarziere. Prin lege sunt prevazute si alte sanctiuni care se aplica contribuabililor rai platnici, cum sunt: popriri, sechestrarea unor bunuri de valoare identica cu suma impozitului neachitat la termen, etc.

In practica financiara se intalneste o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca forma, ci si in ce priveste continutul lor.

Pentru a seziza mai usor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, financiar, social si politic, este necesara gruparea acestora pe baza unor criterii stiintifice.

a) Dupa trasaturilor de fond si de forma, impozitele pot fi grupate in: impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe se caracterizeaza prin faptul ca se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute de lege. Ele se incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. In cazul acestor impozite, subiectul si suportatorul impozitului sunt, in intentia legiuitorului, una si aceeasi persoana, desi, practic, unori acestea nu coincid.

Tinand cont de criteriile care stau la baza asezarii impozitelor directe, acestea pot fi grupate in: impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (pamantul, cladirile, fabricile, magazinele, etc.), facandu-se abstractie de situatia personala a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra produsului brut al obiectului impozabil.

Impozitele personale se aseaza asupra veniturilor sau averii, in stransa legatura cu situatia personala a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute si sub denumirea de impozite subiective.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si al prestarii unor servicii (transport, spectacole, activitati hoteliere etc.), al importului ori exportului etc. ceea ce inseamna ca ele vizeaza cheltuielile, respectiv cheltuielile unor venituri. In cazul impozitelor indirecte, prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decat suportatorului acestora.

b) In functie de scopul urmarit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate in: impozite financiare si impozite de ordine.

Impozitele financiare sunt instituite in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt impozitele pe venit, taxele de consumatie s.a.

Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite actiuni sau in vederea unui tel ce nu are caracter fiscal.

c) Daca avem in vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate in: impozite pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum (pe cheltuieli).

d) Dupa frecventa realizarii lor, impozitele se pot grupa in: impozite permanente si impozite incidentale.

Impozitele permanente se incaseaza periodic (de regula, anual), iar impozitele incidentale se introduc si se incaseaza o singura data.

e) In functie de institutia care le administreaza, impozitele se grupeaza in:

o       in statele de tip federal: impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federatii si impozitele locale;

o       in statele de tip unitar: impozite ale administratiei centrale de stat si impozite locale.

In concluzie, impozitele directe se clasifica astfel:

impozite reale:  - impozitul funciar

- impozitul pe cladiri

- impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere

- impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc

impozitele personale:  - impozite pe venit: * impozite pe veniturile persoanelor fizice

* impozite pe veniturile societatilor de

capital

- impozite pe avere: * impozite pe averea propriu-zisa

* impozite pe circulatia averii

* impozitul pe sporul de avere

In evolutia lor, impozitele directe au tinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitati, fie pe venit saupe avere.

Impozitele directe, fiind nominative si avand un cuantum si termene de plata precis stabilite, iar acestea sunt din timp aduse la cunostinta platitorilor, sunt mai echitabile si deci mai de preferat decat impozitele indirecte, deoarece la acestea din urma consumatorii diferitelor marfuri si servicii, de regula, nu stiu cu anticipatie cand si mai ales cat vor plati statului, sub forma taxelor de consumatie si a altor impozite indirecte.

2. Asezarea si perceperea impozitelor

Asezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operatiuni succesive, constand in stabilirea marimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului si perceperea (incasarea) impozitului.

Stabilirea marimii obietului impozabil are drept scop constatarea si evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea sa poata fi supusae impunerii, este necesar mai intai ca organele fiscale sa constate existenta de fapt a acestora, iar apoi sa procedeze la evaluarea lor.

Evaluarea materiei impozabile isi propune sa determine dimensiunea acesteia, ceea ce se poate realiza apeland fie la metoda evaluarii indirecte bazate pe prezumtie, fie la metoda evaluarii directe, bazate pe probe.

Metoda evaluarii indirecte cunoaste trei variante de realizare:

evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil,

evaluarea forfetara si

evaluarea administrativa.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifica impozitelor de tip real, permite stabilirea doar cu aproximatie a marimii obiectului impozabil, fara sa se ia in consideratie situatia persoanei care detine obiectul respectiv.

De exemplu, in cazul impozitului funciar erau folosite drept criterii pentru stabilirea marimii obiectului impozabil: suprafata de teren, cu sau fara luarea in considerare a destinatiei acestuia; numarul animalelor din gospodarie; pretul pamantului; arenda etc.

La impozitul pe cladiri erau avute in vedere urmatoarele criterii: numarul si destinatia camerelor, numarul usilor si ferestrelor, numarul cosurilor de fum, chiria prezumata s.a.

Aceasta evaluare este simpla si putin costisitoare. In schimb, ea prezinta dezavantajul ca nu permite stabilirea cat de cat exacta a marimii obiectului impozabil, ceea ce se rasfrange negativ asupra echitatii fiscale.

Evaluarea forfetara consta in aceea ca organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumita valoare obiectului impozabil. Nici in acest caz nu sunt create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativa are caracteristic faptul ca organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispozitie. In masura in care subiectul impotitului nu este de acord cu evaluarea facuta de organul fiscal, el are dreptul sa o constate, prezentand argumentele de rigoare.

Metoda evaluarii directe cunoaste doua variante de realizare:

evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane si

evaluarea pe baza declaratiei platitorului de impozit.

Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane consta in aceea ca marimea obiectului impozabil se stabileste pe baza declaratiei scrise pe care o terta persoana, care cunoaste aceasta marime, este obligata prin lege sa o depuna la organele fiscale.

De exemplu, agentul economic declara salariile pe care le-a platit muncitorilor si functionarilor sai, chiriasii declara chiria proprietarului etc.

Aceasta modalitate de evaluare prezinta avantajul ca elimina, in cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia impozabila, deoarece terta persoana care declara venitul nu este interesata sa ascunda adevarul. Utilizarea acestei evaluarii este insa limitata, deoarece la ea nu se poate apela decat in cazul anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului) se realizeaza cu participarea directa a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat sa tina o evidenta stricta privind veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfasoara, sa incheie un bilant fiscal, sa intocmeasca si sa inainteze organelor fiscale o declaratie din care sa rezulte veniturile pe care la realizeaza si cheltuielile care au fost efectuate pentru obtinerea acestora, respectiv averea pe care o poseda.

Pe baza acestei declaratii, organale fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile.

Aceasta modalitate de realizare a evaluarii are o aplicabilitate mai larga, insa prezinta neajunsul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti insemnate din materia impozabila. Aceasta sustragere se poate realiza prin intocmirea unor declaratii nesincere si prin imposibilitatea organelor fiscale de a controla - in conditiile existentei secretului comercial-bancar - realitatea tuturor datelor mentionate in declaratie.

Determinarea cuantumului impozitului

Dupa stabilirea obietului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. In functie de modul de stabilire, distingem impozite de repartitie si impozite de cotitate.

Impozitele de repartitie s-au practicat in perioada feudalismului si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului si s-au caracterizat prin faptul ca statul, in functie de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma sa fie incasate pe intreg teritoriul tarii. Aceasta suma era apoi repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, iar la unitatea de baza (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

Prin modul lor de stabilire, impozitele de repartitie prezentau mari variatiuni de la o unitate administrativ-teritoriala la alta, fara existenta unei justificari economice. Deci, in cazul acestor impozite nu poate fi vorba de respectarea cerintelor echitatii fiscale.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos in sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare platitor in parte. In aceste conditii, impozitele de cotitate inlatura, in cea mai mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartitie, deoarece ele se stabilesc, de regula, in functie de marimea obietului impozabil si tinandu-se cont de situatia personala a platitorului impozitului.

Legat de acest ultim aspect, mentionam ca in unele tari se fac scazaminte din valoarea materiei impozabile in functie de numarul persoanelor aflate in intretinerea platitorului de impozit. In altele, impozitul aferent marimii materiei impozabile se reduce sau se majoreaza in functie de starea civila si de numarul persoanelor ce compun familia platitorului de impozit.

Perceperea impozitelor

Odata stabilita marimea impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca la cunostinta contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului si termenele de plata a acestuia. Dupa aceasta se trece la perceperea (incasarea) impozitelor.

De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor: strangerea impozitelor datorate statului de catre unul din contrubuabilii fiecarei localitati; incasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari (arendasi); perceperea impozitelor de catre aparatul specializat (fiscal) al statului.

Incasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat in perioada capitalismului ascendent si se utilizeaza si in prezent. In conditiile existentei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizeaza astfel:

direct de catre organele fiscale de la platitori;

prin stopaj la sursa;

prin aplicarea de timbre fiscale.

Incasarea impozitelor de catre organele fiscale direct de la platitori cunoaste doua variante de realizare:

cand platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului (in acest caz avem de-a face cu asa-numitul impozit portabil);

cand organul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a le solicita sa achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).

Stopajul la sursa consta in aceea ca impozitul se retine si se varsa la stat de catre o terta persoana.

Spre exemplu, intreprinderile si institutiile sunt obligate sa retina impozitul pe salariu datorat statului de personalul acestora si sa-l verse la bugetul statului; editurile si diferitele publicatii adesea sunt obligate sa retina din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a-l varsa statului; la fel procedeaza bancile si alte institutii financiare la plata dobanzile cuvenite detinatorilor de hartii de valoare sau titularilor depozitelor de bani in cont.

Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practica in cazul taxelor datorate statului pentru actiunile in justitie si, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele si diferitele documente elaborate de notariate publice si de organe ale administratiei de stat.