Definirea si continutul prelevarilor fiscale

Definirea si continutul prelevarilor fiscale

Se pot propune trei abordari pentru definirea conceptuala a prelevarilor fiscale: tehnico-operationala, monetara si financiara.

Privite prin prisma tehnico-operationala, prelevarile fiscale reprezinta ansamblul operatiunilor stabilite de Stat, in baza puterii sale de decizie si constrangere, prin care se asigura resursele necesare finantarii costurilor actiuni­lor sale, prin preluarea unei parti a diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiectilor care activeaza in economie.

Intr-o abordare monetara, prelevarile fiscale constituie ansamblul incasarilor realizate prin intermediul impozitelor si taxelor fiscale.

Din optica financiara, prelevarile fiscale constituie obligatii stabilite in baza autoritatii de care dispune Statul, fara destinatie speciala (nu exista o contraprestatie directa intre pretul serviciilor oferite de Stat si cuantumul obligatiei, dar in conditiile existentei unei contraprestatii indirecte sub forma de servicii publice oferite gratuit), obligatii care au un caracter pecuniar si definitiv, sub forma de impozite si taxe fiscale, destinate finantarii globale a unei parti a cheltuielilor publice in diferite proportii.

Rezulta ca, prelevarile fiscale se realizeaza prin intermediul impozitelor si taxelor fiscale. Acestea constituie cele mai vechi si traditionale mijloace financiar 616j95g e de care Statul dispune, pentru realizarea functiilor si sarcinilor sale, in permanenta evolutie.

Radacina etimologica a notiunii de impozit provine din limba latina de la "impositum", iar cea de taxa din limba greaca de la "taxis", ambele avand sensul de obligatie publica, impozit. De la aparitie si pana in prezent, teoreticieni si practicieni au cautat sa le defineasca conceptual, teoria consemnand preocuparile care au existat in acest sens.

Primele definitii au un defect comun, caci autorii acestora nu vad in impozit decat un avans, o prima de asigurare, un schimb, pentru serviciile publice asigurate de Stat.

Asemenea puncte de vedere au fost sustinute in secolul al XVII-lea de Thomas Hobbes[1] care sustinea ca impozitul apare ca "emptae pacis pretium", ca pret de cumparare pentru asigurarea pacii si apararea Statului, si de Charles de Secondat baron de Montesquieu[2] in "Esprit des lois", care defineste impozitul ca "o parte pe care fiecare cetatean o da din bunul sau pentru a avea siguranta celeilalte parti, sau pentru a se bucura in mod placut". In lucrarea "L'Adresse aux Francais", Mirabeau[3] afirma ca "impozitul nu este decat un avans pentru a obtine o protectie de ordin social", considerand impozitul "obligatia comuna a tuturor cetatenilor si pretul avantajelor pe care societatea le-o procura acestora". In acelasi sens s-au exprimat Raynal in "Histoire philosophique des etablissements des Europeenes dans Ies indes" si M. du Puynode in lucrarea " La monnaie, du Credit et de l'Impot". (document 2.1-1)

Emile de Girardin[4] emite ideea indrazneata ca "impozitul este si nu trebuie sa fie decat o prima de asigurare platita de toti membrii unei societati numita natiune, cu scopul de a-si asigura folosirea deplina a drepturilor lor, protejarea eficienta a intereselor lor si exercitarea libera a libertatilor lor".

Ideea de "impozit-schimb" este emisa in "Theorie de l'impot" de Proudhon, care declara ca "Impozitul este un schimb. La fel cum, pentru anumite utilitati, schimbul se face intre persoane la fel, pentru anumite alte utilitati, schimbul nu se poate face decat intre particulari cu o persoana colectiva care se numeste Stat".

Toate aceste abordari conceptuale prin care se cauta justificarea legitimitatii impozitului si nu definirea acestuia, se regasesc sintetizate intr-o maniera generala in "Traite des finances" de Joseph Garnier[5], care in 1862 considera impozitul ca fiind "pretul serviciilor restituite si mai ales pretul serviciului de securitate, serviciului avantajului universal, sau prima de asigurare platita pentru garantarea securitatii; acest cuvant de securitate fiind luat in sensul sau general de garantare a protectiei, justitiei, ordinii, proprietatii, libertatii individuale, independentei nationale, aplicarii echitabile a legilor sau contractelor".

Aceste abordari conceptuale sustinute aproximativ trei sute de ani sunt in principiu inexacte, intrucat nu exista echivalenta intre serviciile primite de contribuabili si sumele platite de fiecare in parte, deci in concluzie, impozitul nu are la baza un schimb, un avans sau o prima de asigurare.

Ideea de "impozit-pedeapsa" apare in articolul "Penal si fiscal", semnat de D. I. Suchianu[6]. Acesta considera ca impozitele ar trebui sa aiba un caracter "subsidiar", adica sa se recurga la ele cand celelalte venituri din domeniile Statului nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor sale, afirmand ca "impozitul este o pedeapsa provizorie".

Idei alambicate si fanteziste, acestea se impun a fi eliminate in favoarea unor idei mai transante. Teoria fiscala consemneaza conceptii care reflecta rolul financiar al impozitului. Considerarea impozitului ca resursa de acoperire a cheltuielilor publice se regaseste in "Traite de la science des finances" a lui Paul Leroy-Beaulieu (document 2.1-2). In perioada de ascensiune a capitalismului, cand gandirea economica era dominata de filozofia liberala, Adam Smith afirma in "Richesse des nations" ca, "impozitul este contributia tuturor membrilor societatii, sau a unei parti din membrii sai la cheltuielile guvernului". La randul sau in "Principes de l'economie politique et de l'impot", David Ricardo[7] afirma ca impozitul este "portiunea din produsul pamantului si industriei care se pune la dispozitia guvernului".

Ideea de "impozit-contributie", destinat finantarii cheltuielilor publice, se regaseste la Helferich, Max Won Heckel, Louis Hansknecht, Isidore Eugen Heldenbusch, Wagner (document 2.1-3). Considerarea impozitului drept o "prelevare" pentru finantarea cheltuielilor publice constituie un moment evolutiv in stiinta. In "Traite des impots", M. de Parieu afirma concis: "impozitul este prelevarea operata de Stat asupra averilor sau asupra muncii cetatenilor pentru cheltuielile publice".

Analiza acestor abordari conceptuale releva o serie de deficiente. Nu se poate accepta ca impozitul constituie o contributie, caci aceasta ar presupune existenta unui avantaj real sau presupus direct, pentru care contribuabilul isi aduce aportul sau. Deci, aceste doua notiuni nu se pot defini in mod reciproc. A considera ca impozitul loveste pamantul, industria, averea, munca, economiile private, constituie o abordare defectuoasa, caci intotdeauna acesta are ca incidenta diferitele forme de manifestare a venitului, in asezarea sa trebuind sa se tina seama de capacitatile contributive individuale ale subiectilor din economie. Intrucat impozitul nu a fost niciodata strict egal si universal pentru contribuabili, nu se poate accepta ca acesta constituie "o parte" sau "o portiune" care este datorata de acestia. Se impune evitarea considerarii impozitului drept o "obligatie", caci ar insemna ca la baza sta un raport juridic civil intre mai multe persoane, care le confera dreptul unora de a pretinde de la alte persoane indatorate sa dea ceva, in speta existenta unei datorii (cum este in cazul hartiilor de valoare). De aceea, utilizarea de catre Parieu a notiunii de "prelevare", la care trebuie adaugat epitetul "obligatorie", se impune a fi remarcat.

Caracteristicile esentiale si natura impozitului in raport cu bugetul, sunt reflectate in definitia lui Louis Trotabas: "impozitul este procedeul repartizarii anuale a obligatiilor bugetare dupa capacitatile contributive"[8]. Trei aspecte esentiale se pot semnala. Aceasta definitie reflecta faptul ca regimul de impozitare se supune exigentelor dreptului bugetar, respectiv principiilor legalitatii, anualitatii si necesitatii existentei unei aprobari prealabile. Se scoate in evidenta cauza impozitului, respectiv obligatia publica care trebuie sa fie finantata. In sfarsit, repartizarea obligatiei publice dupa capacitatile contribu­tive are in vedere respectarea principiilor de egalitate si justitie in fata impo­zitului, in functie de posibilitatile contribuabililor de a suporta impozitul.

Abordarile conceptuale ale lui Rene Stourm si Gaston Jeze pot fi conside­rate ca stand la baza actualelor definitii date in lucrarile si dictionarele de specialitate (document 2.1-4) din tara si strainatate.

Stourm afirma scurt si concis: "impozitul este o prelevare operata asupra capacitatilor individuale ale contribuabililor pentru finantarea nevoilor serviciilor publice".

La randul sau Gaston Jeze[9], a emis o definitie devenita celebra: "impo­zitul este o prestatie pecuniara, impusa particularilor de autoritati, cu titlul definitiv si fara contraprestatie, in vederea acoperirii obligatiilor publice". In acelasi sens dar cu cateva rectificari necesare se exprima Catineanu Florian, Dan Victoria, Donath Liliana[10]: "impozitul este considerat o prelevare pecuniara, in virtutea autoritatii Statului de la particulari, cu titlul definitiv si fara o contraprestatie imediata si directa, pentru acoperirea cheltuielilor publice".

Ultimele abordari pun in evidenta cateva caracteristici fundamentale ale impozitului:

caracterul pecuniar; impozitul este in genera o prelevare baneasca, desi exista in practica unor tari posibilitatea ca impozitul pe succesiune sa fie platit prin opere de arta, sau alte impozite prin titluri obligatare emise de Stat, iar initial au existat impozite in natura;

caracterul fortat; este vorba de o prelevare impusa si incasata de Stat prin intermediul puterii sale de constrangere si nu de o prelevare cu caracter voluntar;

caracterul fara contraprestatie imediata si directa; caracteristica exact sesizata in definitia data de Catineanu Florian si colaboratori, dar incompleta la Gaston Jeze si alti autori (conform document 2.1-4). Nu exista o contraprestatie directa caci nu este pretul unui serviciu primit, dar exista o contraprestatie indirecta sub forma utilizarii serviciilor publice. Deci contribuabilul beneficiaza de avantaje asigurate de existenta Statului in conditiile in care nu exista o contraprestatie directa din partea acestuia, nici o proportie si nici o corelatie directa intre impozit si serviciile oferite de Stat;

caracterul definitiv; contribuabilul nu va primi niciodata inapoi banii aferenti impozitului, spre deosebire de persoana care subscrie la un imprumut public si care ulterior primeste inapoi imprumutul acordat Statului. Caracterul definitiv rezulta din nerambursabilitatea sa financiara;

caracterul financiar; impozitul serveste la acoperirea cheltuielilor publice, in proportii determinate de obligatiile financiare ale Statului si de existenta si nivelul altor resurse de finantare.

Cateva completari se impun a fi facute. Intrucat unele manevre monetare se sfarsesc uneori, intr-o prelevare indirecta asupra veniturilor subiectilor din economie, se poate adauga la definitia impozitului precizarea: "prelevare pecuniara fiscala". Anumite impozite actuale nu servesc numai la acoperirea cheltuielilor publice, fiind utilizate de catre Stat pentru a actiona asupra puterii de cumparare, a procesului investitional, a nivelului economisirii in general. Daca egalitatea in fata obligatiilor publice constituia baza stabilirii impozitului la clasici, in perioada moderna aparitia conceptului interventionismului fiscal prin suprataxare sau detaxare in scop economic si social, a determinat aparitia unor inegalitati acceptate de membrii societatii prin reprezentantii alesi in forul legislativ. Necesitatea de a gasi solutii concrete la problemele concrete care apar in sfera relatiilor economico-sociale, si acceptarea dreptului Statului de a interveni pentru solutionarea acestora, a condus la disocierea scopului de mijloace, prin inventarea si perfectionarea unor tehnici financiare specifice impozitelor si taxelor fiscale, alaturi de alocatiile bugetare, imprumutul public, procedee monetare, etc.

Transformarea structurilor tehnice a impozitelor sub influenta conceptiei interventioniste este cunoscuta: actiuni in scop natalist (impozit pe celibat), asigurarea unei anumite egalizari sociale a indivizilor (impozitul pe succesiuni cu caracter de confiscare, progresivitatea cotelor in functie de nivelul veniturilor), orientarea activitatilor economice (variabilitatea cotelor, exonerarea partiala temporala si deduceri in functie de activitatea economica, utilizarea taxelor vamale si a accizelor) si varsarea impozitului intr-un cont blocat cu rambursarea ulterioara a acestuia contribuabilului (proces de economisire fortata pentru a diminua cererea si nu de amputare definitiva a veniturilor). Astfel, de la rolul primordial de a asigura venituri Statului pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a ajuns la utilizarea impozitului pentru obtinerea de efecte in plan economic si social.

In consecinta se impune, ca atunci cand se defineste conceptual impozitul, sa se faca precizarea: "in vederea finantarii obligatiilor publice si a interventiei statului in scop economic si social". Intotdeauna trebuie sa se aiba in vedere interdependenta dintre obiective si efecte. Cand se urmareste atingerea in primul rand a obiectivului financiar, nu se pot neglija efectele economico-sociale, iar atunci cand se urmareste atingerea unor obiective economico-sociale, nu se poate accepta disparitia completa, ci doar o diminuare a rolului financiar in conditiile analizei efectelor costului financiar acceptat si acceptabil pentru societate.

Preocuparile pe linia definirii impozitului reflecta evolutia teoriei si practicii fiscale. Reflectarea si analiza opiniilor exprimate de specialisti constituie cadrul fertil pentru noi abordari conceptuale, de natura a reflecta ansamblul caracteristicilor impozitului si rolul sau in societate. Intr-o astfel de abordare, impozitul constituie un produs intelectual de natura financiara, sub forma unor prelevari pecuniare fiscale asupra diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiectilor din economia reala, cu titlul obligatoriu si definitiv, fara contraprestatie imediata si directa, impusa de Stat sau de autoritatile publice locale, in vederea finantarii obligatiilor publice ale acestora si a interventiei Statului in scop economic si social.

Aceasta abordare conceptuala raspunde la un ansamblu de intrebari: Cine a creat impozitul si in ce scop? Care sunt sursele acestuia? In ce consta? Care sunt caracteristicile sale fundamentale? Care este utilitatea impozitului?

Ca produs intelectual, impozitul este rezultatul puterii de gandire si de inovatie a geniului uman, ajuns pe o anumita treapta de dezvoltare si organizare sociala. Aceasta explica aparitia sa pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii si evolutia sa in timp. Scopul este determinat de necesi­tatea finantarii nevoilor autoritatilor publice, ale caror functii si sarcini au un caracter permanent evolutiv. Venitul realizat, acumulat, consumat consti­tuie sursa impozitului, iar preluarea unei parti a acestuia se realizeaza prin prelevari pecuniare stabilite in mod direct, definitiv si obligatoriu asupra diverselor forme de venit. Utilitatea este directa si indirecta. Utilitatea directa este de natura financiara si consta in contributia sa majora la finantarea serviciilor publice pe care autoritatile publice au obligatia sa le asigure colectivita­tii. Utilitatea indirecta consta in serviciile publice de care beneficiaza in diferite proportii membrii colectivitatii, la care se adauga posibilitatea ca Statul sa-1 utilizeze in scopul interventiei sale in economie, in vederea asigurarii unui optim economic si social la nivelul permis de dezvoltarea fortelor si relatiilor de productie, precum si de caracterul limitat al resurselor.

Teoria si practica fiscala utilizeaza notiunea de taxa alaturi de cea de impozit. Dupa cum s-a precizat la inceputul capitolului, etimologic cele doua cuvinte provin din limba greaca si respectiv latina, ambele avand acelasi sens.

Influenta culturii elene asupra celei latine si a ambelor asupra intregului spatiu european a determinat ca, cuvintele originale "taxis"[11] si "impositum"[12] sa evolueze fonetic si semantic, contribuind la imbogatirea fondului lexical de cuvinte al altor tari.

De la cuvantul de origine greaca "taxis", apare in limba latina verbul "taxare", care determina aparitia in limba franceza a familiei de cuvinte "taxe" si taxer". In limba romana influenta latina vine prin filiera franceza, determinand aparitia cuvintelor "taxa" si "a taxa", cu intreg continutul se­mantic existent in limba franceza. O alta influenta vine din Grecia prin filiera turca. Desi iesite din fondul lexical activ, cuvintele taxidar (persoana care strangea darile) si taxidarie (activitatea de incasare a darilor), provin de la cuvantul "tahsildar" din limba turca, influentat la randul sau de "taxis" din limba greaca.

Din punct de vedere semantic notiunea de taxa[13] are mai multe sensuri:

suma de bani care se percepe la anumite marfuri sub forma de impozit;

plata efectuata in favoarea bugetului de stat de catre diferite persoane fizice sau juridice in cazul cand acestea se bucura de anumite servicii sau drepturi;

suma de bani care se plateste unor institutii in schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi.

Prin asociere cu alte elemente lingvistice, aceasta poate desemna: diverse tipuri de prelevari obligatorii (fiscale si parafiscale), dar si pretul unor operatiuni; de natura economica, financiara, monetara (taxa de locatie, taxa pentru marcarea obiectelor de aur si argint, taxa de polita, taxa de scont, taxa de reescont, etc.)

Taxele fiscale care nu se deosebesc de impozite, fiind sinonime conceptual cu acestea, sunt stabilite prin lege, au caracter obligatoriu, nu au o contrapartida directa pentru cei care le suporta si nici o destinatie speciala, constand in fluxuri fiscale care finanteaza bugetul de stat si bugetele locale.

In majoritatea cazurilor acestea sunt impozite indirecte, dar si impozite directe locale: TVA, taxe vamale, taxe de publicitate, afisaj si reclama, taxa pentru folosirea locurilor publice, taxa asupra mijloacelor de transport, etc.

Impozitele au cunoscut denumiri, forme si tehnici diverse care au evoluat permanent. Denumirile au exprimat, intr-o forma mai mult sau mai putin concisa, natura materiei impozabile pana la aparitia unor impozite cu caracter general. Actualele impozite directe locale sunt un exemplu elocvent. Vechile impozite cedulare pe venit erau denumite taxe proportionale pe venit. In ceea ce priveste impozitele indirecte vechile denumiri de "contributii", "drepturi", "taxe" au evoluat din punct de vedere semantic.

Pana la aparitia unui impozit general pe consum, diversele impozite cu caracter particular erau denumite contributii (pe ceai, alcool, cafea, vin). Acest termen provine de la cuvantul de origine latina "contributio" care are semnificatia de impozit. Utilizarea acestei notiuni in domeniul fiscal intr-o forma restransa se mentine si in prezent.

Primele incercari de utilizare a impozitelor in scop interventionist au condus la aparitia unor impozite cu caracter particular asupra marfurilor importate sau exportate, cunoscute sub numele de drepturi de vama. Termenul provine din limba latina. "Verbum directum" are multiple semnificatii printre care: a da o sentinta (lege) directa, respectiv de norme care sunt impuse prin forta de constrangere a Statului cu privire la persoane si bunuri materiale. Actualmente suprataxele stabilite asupra tarifului vamal si alte taxe asupra importurilor poarta denumirea de drepturi (drepturi de vama, drepturi de tonaj, drepturi fiscale, etc.), fiind incluse in statisticile F.M.I. la grupa: taxe asupra importului.

Pentru a distinge impozitele indirecte de cele directe, primele au inceput sa fie denumite taxe de preturi (prices taxes, preisstenern), taxe specifice (pe vin, carne, cidru, hidromel, etc.), taxe pe cifra de afaceri, etc., pe considerentul ca impozitul constituie o taxa aditionala pretului si circula in economie prin intermediul preturilor.

Toate aceste denumiri date impozitelor sunt o reflectare a ideilor de "impozit' contributie", "impozit-prima de asigurare", "impozit-schimb", "impozit-pret", sustinute de primii teoreticieni.

Aceasta constituie o explicatie in plus pentru existenta unor termeni multipli pentru desemnarea acestor impozite. In acelasi timp a existat propunerea transpusa in practica fiscala ca pentru a se distinge impozitele destinate finantam bugetului de stat, de cele destinate finantarii bugetelor locale, pentru ultimele sa fie utilizat termenul de taxa.

In categoria prelevarilor fiscale, alaturi de impozitele propriu-zise, se includ si o serie de prelevari care prezinta anumite particularitati specifice. Este vorba de taxele cu caracter fiscal si contributii.

Legislatia fiscala din toate tarile nu face distinctie intre impozitele indirecte, care sunt denumite de multe ori taxe, si taxele fiscale, prin care se reglementeaza circulatia bunurilor mobile si imobile, precum si operatii de autentificare, eliberare si legalizare de acte si documente.

"Platile efectuate in favoarea bugetului de stat de catre diferite persoane fizice ori juridice in schimbul unor servicii prestate de institutii publice poarta numele de taxe". Incluzand taxele de timbru si de inregistrare in grupa impozitelor indirecte, alti finantisti romani le definesc in acelasi sens (docu­ment 2.1-5), scotand in evidenta caracteristicile comune cu impozitele (obligati­vitate, nerambursabilitate, dreptul de urmarire in caz de neplata), dar si trasatu­rile distinctive (existenta unui serviciu prestat platitorului si lipsa de echivalenta intre costul serviciului public si cuantumul taxei platite). Optiunea citarii definitiei date de Florian Catineanu si colaboratori, a fost determinata de faptul ca autorii scot in evidenta o caracteristica esentiala a taxelor cu caracter fiscal, respectiv aceea de a contribui la finantarea bugetului de stat spre deosebire de alte taxe care nu contribuie la finantarea acestuia.

Pentru a distinge aceasta categorie de taxe de cele care constituie impozite se poate propune termenul de taxe cu caracter fiscal. De ce? Daca in stabilirea impozitelor se are in vedere capacitatea contributiva a contribuabililor si nu exista o contrapartida directa, in cazul taxelor cu caracter fiscal plata este determinata de solicitarea de catre platitorii acestora in beneficiul lor a unor servicii publice. Acestea apar ca urmare a existentei unei cereri individuale de servicii publice de care beneficiaza in mod direct solicitatorul. Costul serviciului individualizabil nu este echivalent cu valoarea taxei platite, ci inferior acesteia.

In raport cu costul apare o utilitate individualizabila, iar in raport cu abaterea dintre nivelul valoric al taxei si cost exista o utilitate neindividualizabila, dar care este rambursata colectivitatii in masura in care exista interes ca aceste servicii sa fie asigurate membrilor sai si care corespunde unei cereri potentiale.

Prin urmare, taxa care depaseste costul serviciului solicitat de o persoana Statului, pentru partea care depaseste acest cost este considerata o taxa cu caracter fiscal. Sumele platite au legatura cu natura sau specificul serviciului solicitat si nu cu valoarea serviciului. In acelasi timp spre deosebire de impozite, taxele cu caracter fiscal presupun existenta unor institutii publice care presteaza servicii individualizabile, care corespund unor cereri individuale specifice.

In sprijinul celor afirmate prezinta interes conceptia profesorului german Weddingen asupra pozitiei taxelor in sistemul fiscal. In lucrarea Finanz-wissenschaft, acesta considera ca "taxele au o pozitie medie intre principiile individualului si cele ale colectivului, diametral opuse", si ca "o parte din taxe pot fi foarte usor confundate cu pretul serviciilor produse de activitati economice, iar cele de la polul opus al seriei, cu impozitele propriu-zise"[14].

Profesorul Weddingen defineste taxele cu caracter fiscal astfel:" taxele sunt dari speciale pe care puterea publica le percepe pentru prestatiuni oficiale efectuate de organele sale, de la aceia care solicita aceste prestatiuni, servicii"[15].

In concluzie, taxele cu caracter fiscal sunt un produs intelectual de natura financiara, care constau in prelevari pecuniare cu caracter special, impuse de puterea publica si efectuate in favoarea bugetului de stat in mod direct si imediat, de la solicitatorii unor servicii publice individualizabile, a caror valoare depaseste costul serviciului prestat de organele de drept public.

In categoria prelevarilor fiscale sunt incluse alaturi de impozitele si taxele cu caracter fiscal, un ansamblu de prelevari cu caracter special, cunoscuta sub numele de contributii. Aceasta notiune are sensuri multiple. In afara sensului pur fiscal, utilizat mai frecvent in trecut, dar care nu a disparut complet, prin care se desemneaza anumite impozite cu caracter particular exista un sens cvasi-fiscal. In acest caz contributia apare ca un produs intelectual de natura financiara cu caracteristici intermediare intre impozitele si taxele cu caracter fiscal.

Spre deosebire de impozite, acestea sunt prelevate in contrapartida unei prestatii tangibile cu caracter specific (economic, social, edilitar-gospodaresc, public) pe care Statul o acorda persoanelor fizice sau juridice in mod obligatoriu. Deci, Statul are intreaga libertate si putere de a impune prestatia cat si plata acesteia, in scopul de a completa finantarea pe considerentul ca persoanele obligate la plata contributiei beneficiaza de anumite avantaje, care in fapt pot fi reale sau presupuse.

Contributiile se aseamana cu taxele prin faptul ca apar in legatura cu o prestatie, dar difera de acestea prin lipsa caracterului facultativ, caci serviciul nu este solicitat ci este stabilit de Stat. Deci, nu exista o cerere individuala, dar exista o utilitate individuala prezumtiva ca parte a unei utilitati colective care sta la baza deciziei Statului de a presta un serviciu tangibil. Cum intre costul prestatiei si cuantumul contributiei nu exista echivalenta, in conditiile existentei obligativitatii platii se aseamana cu impozitele.

Pentru a le distinge de alte tipuri de contributii, acestea pot fi considerate contributii participative, caci platitorii participa pecuniar la finantarea unui serviciu de pe urma caruia se considera ca ar avea un avantaj.

In consecinta, contributiile participative constituie un produs intelectual de natura financiara, sub forma unor prelevari pecuniare cu caracter obligatoriu, incasate de anumite institutii de drept public, de la persoane fizice sau juridice pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiaza, ca urmare a unor servicii tangibile stabilite si realizate de Stat si la a caror finantare participa.

Conceptul de contributie este utilizat de asemenea in doua situatii distincte, in cazul statelor de tip federal si in cazul relatiilor internationale. 

In cazul Statului federal care este o constructie etatica pe doua nivele, exista doua suveranitati: una a statului membru iar deasupra acesteia, suveranitatea Statului federal. Fiecare nivel are competente stabilite cu ocazia constituirii federatiei, desfasurand activitati care trebuiesc finantate. Pentru finantarea cheltuielilor Statului federal exista doua solutii. Prima, ca Statul federal sa aiba in competenta sa puterea de a stabili direct impozite federale pentru finantarea bugetului sau. Alta solutie consta in asigurarea de catre statele membre ale unei federatii a sumelor necesare finantarii bugetului federal. In acest ultim caz competenta de a stabili impozite apartine exclusiv Statelor membre ale federatiei, care au obligatia de a finanta bugetul Statului federal pe seama unei contributii.

In aceasta situatie contributia are tot un caracter participativ si consta intr-un flux monetar de origine preponderent fiscala cu caracter obligatoriu dinspre bugetele Statelor federatiei catre bugetul Statului federal.

In cadrul relatiilor internationale care se stabilesc intre state, acestea pot sa hotarasca pe baza unor tratate constituirea unor organisme internationale, ale caror puteri sunt stabilite prin actele de constituire.

Finantarea organismelor internationale depinde de caracterul acestora si de hotararile statelor care au decis crearea acestora sau au aderat ulterior la acestea. Organismele internationale se pot grupa in trei categorii: cu caracter general, mai putin general si specializat.

Finantarea organismelor al caror obiect de activitate este particular (ex: Uniunea postala universala), dar care prezinta un caracter general intrucat sunt deschise comunitatii statelor, se realizeaza prin intermediul contributiilor varsate de statele membre.

Organismele considerate a avea un caracter mai putin general (ex: ONU cu institutiile sale specializate), intrucat nu sunt deschise in mod liber tuturor statelor, dar al caror obiect de activitate este general intrucat nu este strict specializat, isi asigura finantarea din surse multiple: contributii ale statelor membre, surse proprii (taxe de inscriere in organizatie, impozite pe veniturile angajatilor, vanzarea de timbre speciale si de publicatii, etc.) si din donatii si alte surse.

Contributiile pot fi obligatorii sau facultative. Contributiile obligatorii acceptate de statele membre ale organismelor internationale, constau in fluxuri monetare de origine preponderent fiscala, intr-o moneda convertibila, dinspre bugetele tarilor membre catre bugetul organismului international finantat. Acestea au un caracter participativ caci contribuie la finantarea organismului international, stabilirea cuantumului monetar facandu-se pe baza unor criterii cu caracter permanent (capacitatea de plata a statelor, stabilita pe baza venitului national pe locuitor), periodic (gradul de dezvoltare economica al statelor, evolutia cheltuielilor de finantat, numarul statelor membre), si specific activitatii desfasurate (numarul populatiei, punctaje cu caracter complex, ponderea comertului exterior al statului in volumul comertului international, lungimea cailor ferate, etc.).

Contributiile facultative acceptate de statele membre ale organismelor internationale au un caracter complex: fluxuri monetare catre bugetul organis­mului international si catre personalul angajat (sub forma de salarii), prestarea de servicii, punerea la dispozitie a unor constructii, etc.

Unele organisme regionale specializate ca urmare a puternicei integrari economice regionale si a deciziilor statelor membre, cunosc evolutii structurale. Acestea devin organisme institutionale de tip regional (Uniunea Europeana, NAFTA, ASEAN) insarcinate cu largirea si eficientizarea pietelor. In Uniunea Europeana obiectivele sunt mult mai ambitioase. Directivele elaborate si votate de statele membre, cu caracter obligatoriu, urmaresc armonizarea economica, fiscala si monetara.

Corespunzator evolutiei organismelor internationale evolueaza sursele de finantare, de la contributiile participative ale statelor membre catre un ansamblu de prelevari fiscale (in Uniunea Europeana: taxe vamale asupra schimburilor economice cu tarile din afara Uniunii, un anumit procent din cota reprezentand TVA, o cota asupra produselor agricole importate la preturi sub cele din statele membre, etc.). Cum evolutia acestor structuri organizationale cu caracter integrationist nu este un proces incheiat, sursele de finantare vor fi influentate de competentele care vor reveni diverselor nivele si structuri componente, conform deciziilor statelor membre.