Mecanisme, fluxuri si cicluri financiare

Mecanisme, fluxuri si cicluri financiare

Prin mecanisme financiare ale intreprinderii metode, parghii, instrumente si proceduri de formare, colectare si gestionare a capitalurilor.

Cantitatile de bunuri sau moneda transferate intr-o anumita perioada intre agentii economici se numeste flux. Fluxurile pot fi: fluxuri reale sau fizice si fluxuri financiare. Cantitatea de bunuri sau de moneda existenta la un moment dat reprezinta stocul. Relatiile dintre fluxuri si stocuri stau la baza mecanismelor financiare.

Fluxurile financiare pot fi: de contrapartida care se caracterizeaza prin inlocuirea imediata a unui activ fix cu moneda sau invers, fluxuri decalate care apar in cazul in care fluxurile fizice nu le corespund imediat niste fluxuri financiare, fluxuri autohtone care se degaja din operatiuni financiare pr 818h77i ivind acordarea sau primirea de imprumuturi cand au loc transferuri de moneda de la o persoana la alta si fluxuri multiple care se desfasoara astfel: bunurile vandute de furnizor sunt transferate la cumparator, furnizorul vinde creante unei terte persoane si incaseaza contravaloarea produselor si cumparatorul de marfuri achita suma.

Ciclul financiar este ansamblul de operatiuni si proceduri care intervin intre momentul transformarii monedei in bunuri sau servicii pana la cel in care se recupereaza.

Intr-o intreprindere apar trei cicluri financiare:

ciclul investitii-amortizare;

ciclul de exploatare;

ciclul operatiunilor financiare.

Notiuni de baza privind capitalul, surplusul monetar si  cererea de moneda

Capitalul este suma de moneda adusa de asociati sau actionari, plus cea generata de activitatea proprie si imobilizata in detinerea capitalului economic, putandu-se dimensiona prin deducerea datoriilor din capitalul economic. Capitalul financiar reprezinta fonduri proprii.

Capitalul financiar poate fi schimbat la pretul pietei care este dat de bursa la actiuni. Capitalul social reprezinta contributia in numerar si in natura a asociatiilor sau actionarilor la societatea respectiva. Din ciclurile financiare se degaja un surplus monetar.

Acest surplus rezulta din excedentul pretului de vanzare asupra costurilor putand fi  folosit pentru autoinfiintare, achitarea impozitului catre stat, distribuirea de dividente sau participarea angajatilor la profit. Incasarile din vanzarea produselor si serviciilor depasesc cheltuielile de productie.

Metode de formare a fondurilor intreprinderilor:

Metoda aportului in bani si in natura consta in angajarea de catre proprietarii individuali, actionari sau asociati, a unor capitaluri in bani lichizi sau in bunuri, in scopul crearii sau dezvoltarii intreprinderii.

Metoda autofinantarii se caracterizeaza prin retinerea de catre intreprinderia unei parti din rezultatele ce se degaja din activitatea lor. Aplicarea pe o scara mai larga a acestei metode depinde de capacitatea intreprinderii de a produce profit cat mai mare.

Autofinantarea are anumite avantaje ca:

- cresterea cointeresarii intreprinderii in obtinerea de rezultate financiare superioare;

- constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesitatilor;

- apara libertatea de actiuni ale intreprinderii, asigurand independenta sau autonomia de gestionare.

Metoda creditarii este metoda prin care se formeaza fonduri imprumutate. Aceste fonduri au caracter restituibil si sunt purtatoare de dobanzi. Creditorii sunt foarte diversi: banci, organisme financiare specializate, populatie sau intreprinderi. Creditorii impun uneori conditii de utilizare a resurselor imprumutate si putand efectua un control asupra activitatii economice si financiare a debitorilor pentru asi asigura restituirea sumelor imprumutate.

Metoda finantarii bugetare este utilizata mai rar si mai ales in cazul intreprinderilor de stat. Aceasta metoda se utilizeaza la infiintarea intreprinderilor de stat, cand sunt dotate de catre stat cu active fixe si circulante dar si pe parcursul desfasurarii activitatii. Interventia statului in economie prin alocatii sau subventii trebuie sa urmareasca stimularea productiei in perioade de criza, impiedicarea cresterii preturilor, mentinerea puterii de cumparare a monedei in cazuri de inflatie.

Structura si politica financiara a intreprinderii reflecta compozitia capitalurilor acesteia. Capitalurile intreprinderii pot fi propri provenind din autoinfiintare si aportul asociatiilor, proprietarilor sau actionarilor si imprumutate care sunt credite pe termen scurt, mediu si lung. Unii economisti prefera imprumuturile pe termen scurt pentru ca ofera mai multa suplete iar altii prefera finantarea din capitaluri permanente deoarece este mai putin costisitoare. Agentii economici si organismele care acorda credite calculeaza anumite rate care permit sa se examineze compozitia sau repartitia capitalelor. Ratele sunt:

rata de indatorare la termen;

rata de autonomie financiara;

rata totala de indatorare.

Politica financiara reprezinta o competenta a politicii generale a intreprinderii avand o insemnatate mare asupra cointeresarii, repartizarii si folosirii fondurilor in scopul realizarii programelor economice. Scopul intreprinderi este de a obtine profit, al carui nivel depinde de cresterea capitalului financiar. Costul capitalului se refera la cheltuieli de procurare si folosire a tuturor mijloacelor de finantare. Costul capitalului poate sa scada printr-o folosire judicioasa a imprumuturilor. Intreprinderea trebuie sa se straduiasca sa asigure scaderea costului capitalului si sa nu investeasca decat pentru o rentabilitate superioara acestui cost.

Gestiunea financiara poate fi definita ca un ansamblu de decizii si activitati care concura la reglarea si ajustarea fluxurilor financiare si a fondurilor, la gospodarirea resurselor financiare ale intreprinderii. Gestiunea financiara are ca scop asigurarea in mod regulat a intreprinderii cu fondurile necesare echipamentului si exploatarii curente dar si de a controla buna utilizare a fondurilor si rentabilitatii operatiunilor pentru care sunt afectate. Gestiunea financiara are scopuri multiple subordonate supravietuirii, obtinerii de profit si cresterii economice a intreprinderii.

Scopurile gestiunii se pot controla cu ajutorul mai multor indicatori: nivelul fondului de rulment in comparatie cu necesarul, coeficientul de indatorare, rentabilitatea economica, ratele de crestere a activelor si cifrei de afaceri, capacitatea de autoinfiintare si volumul lichiditatilor.

Functia financiara a intreprinderii are un rol operational, un rol functional si un rol politic

Rolul operational implica luarea unor decizii de colectare a capitalurilor, fara de care intreprinderea nu se poate constitui si functiona. Domeniul operational cuprinde incasarea creantelor asupra clientilor si plata furnizorilor, gestionarea trezoreriei si negocierea creditelor bancare, relatiile cu organismele financiare si realizarea operatiilor de imprumut.

Rolul functional consta in participarea la tratarea si difuzarea informatiilor necesare gestiunii intreprinderii.

Rolul politic consta in integrarea constrangerilor externe, sociale, economice, financiare si politice care apasa asupra intreprinderii si de care depinde cresterea si autonomia acesteia.

Activitatea intreprinderii poate fi redata prin urmatoarele trei functii:

- functia de productie;

- functia de comercializare;

- functia financiara.

Activitatile financiare mai importante sunt: elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli, efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizarea capitalurilor, stabilirea de preturi si tarife, luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibrului financiar si evitarea riscurilor.

Sistemul informational financiar al intreprinderii cuprinde totalitatea informatiilor care reflecta, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti. Pentru obtinerea de informatii de calitate este necesara existenta unor indicatori care sa reflecte fenomenele, procesele, si activitatea economica si financiara a intreprinderii.

Indicatorii principali sunt:

capitalul economic, capitalul social, capitalurile imprumutate si capitalul permanent;

profitul, repartizarea lui pe destinatii;

valoarea adaugata;

costurile de productie;

impozitul pe profit, fondul de salarii.