Retelele de intreprinderi din ue

Retelele de intreprinderi din UE

Ambitiile firmelor europene trebuie sa se refere la imbunatatirea competitivitatii lor pe piata mondiala si sa fie la inaltime in domeniul serviciilor si al industriei. Pentru aceasta prioritatile principale trebuie sa fie adaptarea rapida, imbunatatirea cooperarilor si impartirea responsabilitatilor intre "actorii" politici, sociali si economici ai UE. Trebuie elaborate noi strategii pentru a face fata globalizarii, a schimbarilor tehnologice, in particular.

O importanta sursa de competitivitate o constituie noul mod de organizare a productiei pornind de la retelele de intreprinderi. O analiza comparativa ce a cuprins tari din diferite continente arata ca in economiile dezvoltate au fost creati in ultimii ani poli de competenta si de excelenta organizati cel mai adesea in jurul uneia sau a mai multor firme lider.

Retelele de intreprinderi au constituit obiectul a numeroase studii teoretice si rapoarte de expertiza in ultimii douazeci de ani. Aceste analize au in comun evaluarea impactului pe care il genereaza noua economie in curs de consolidare, economia bazata pe cunoastere; in fapt, un tip de economie care prelungeste si dezvolta, la modul exponential, doua evolutii devenite deja clasice: economia informatiei si reducerea costului tranzactiilor. Chiar daca in 737b14h momentul de fata informatiile necesare functionarii pietei sunt mai numeroase, mai complexe si, adesea, mai greu de dobandit, ele sunt cosubstantiale teritoriilor schimbului. Economia bazata pe cunostinte impune cunoasterea nu numai ca un factor de productie, ci ca un proces de productie in integralitatea sa care schimba fundamental rolul inovatiei: de la o etapa de acumulare a unui stoc de valori, la statutul de proces continuu, determinant pentru dezvoltarea concurentiala. Schimbarea evocata anterior a determinat, in prima instanta, o revedere a organizarii interne a intreprinderilor. Daca, in continuare, cresterea competitivitatii pe calea reducerii costurilor se mentine in atentia factorilor de decizie din intreprinderi, in ce priveste strategiile de dezvoltare, competitivitatea in afara costurilor (diferentiere a produselor si serviciilor, calitate) a scos din uzante organizarea taylorista a productiei. Calitatea, extinderea si diversificarea gamei de produse, reactivitatea pozitiva la evolutia cererii sau, pur si simplu, la jocul concurential, urmarirea - ca element de previziune - a ciclului de viata al produselor, nu se mai acomodeaza cu acea forma de organizare care sustinea productia de masa si asigura eficienta din proiectarea functionala a proceselor de fabricatie. In viziunea taylorista eficacitatea articularii diverselor etape de productie eliminau cooperarea, eficacitatea relationala. Mai mult chiar, acest sistem de productie poate fi considerat ca se intemeiaza pe non-cooperare sau, in cel mai bun caz, pe o cooperare de tip mecanic, impusa de sensul proceselor tehnologice.

Prin opozitie cu acest sistem de organizare a productiei, formele moderne de competitivitate pun, dimpotriva, accentul pe productivitatea "de interfata". De la "taylorismul clasic la post-taylorismul flexibil" organizarea interna a intreprinderilor a permis cresteri de productivitate pentru a face fata concurentei prin costuri. Ea nu mai este suficienta pentru a face fata provocarilor impuse de economia bazata pe cunoastere. De la cadrul intern, principiul cooperarii s-a extins la relatiile intreprinderii cu mediul sau.

Comitetul pentru politici de dezvoltare teritoriala al OCDE a individualizat factorii de succes, cu caracter generic, a caror actiune a fost observata in regiunile cu performante economice peste medie si care le diferentiaza de cele mai putin dinamice. Grupate, aceste procese economice sunt urmatoarele:

a) specializarea si structura sectoriala: regiunile dinamice obtin avantajele din structura lor sectoriala;

b) inovatia si capacitatea de a gestiona cunostintele: regiunile prospere acorda prioritate productiei si/sau difuziunii inovatiei;

c) accesibilitatea si capacitatea de conectare: regiunile dinamice au adesea o pozitionare mai favorabila a structurii economice locale dar, in acelasi timp, ele dispun de o infrastructura fizica si de telecomunicatii eficienta;

d) strategia, legaturile si capacitatea de guvernare - o strategie clara si coerenta, capabila sa lege obiectivele economice de alte obiective, este importanta din perspectiva crearii conditiilor pentru ca o regiune sa puna in valoare resursele sale neutilizate.

Dar emergenta acestui nou tip de model productiv, bazat pe cooperarile de proximitate nu este un proces omogen, si de aceea ne putem astepta la aparitia si coexistenta unor sisteme de productie locala diferite in ce priveste performanta comerciala si de productivitate.

Fenomenul retelelor teritoriale de intreprinderi nu apartine numai Europei si nici macar numai tarilor dezvoltate. Il regasim, de fapt, aproape in intreaga lume. Aspecte specifice apar indeosebi pe linia elaborarii si implementarii politicilor de sustinere a dezvoltarii in profil teritorial. Cateva exemplificari, pe care le reproducem in sinteza in continuare, ilustreaza bine aceasta situatie (Tribuna Economica,Nr. 12, 2005)):

1. Modelul danez: de la business networks la "retelele de brokeraj". In cazul Danemarcei este vorba despre o politica publica de natura voluntarista. Aceasta a debutat in anul 1989 in perioada premergatoare aderarii tarii la Uniunea Europeana. Responsabilii danezi au ajuns la concluzia ca economia nationala nu dispune de o locomotiva industriala adecvata. Mijloacele puse in miscare au avut ca linie directoare  initierea unei transformari globale a intreprinderii, din perspectiva organizarii viitoare a productiei. Drept urmare, in anul 1989, ministerul danez al industriei, a lansat un program pe 5 ani al carui scop era acela de a sprijini sectorul IMM-urilor. Programul viza, in mod concret, favorizarea crearii unei retele de intreprinderi mici - un business networks - capabil sa concureze cu succes intreprinderile importante din economia tarii. Tinand seama de structura industriala a tarii, singura unitate strategica capabila sa se confrunte cu firmele mari a fost, cel putin conceptual, retelele de intreprinderi cu potential inovativ ridicat. Pentru a facilita functionarea acestor retele si transparenta informatiei, politica autoritatilor daneze a avut ca obiectiv practic sustinerea formarii unei noi categorii de agenti de schimbare capabil sa initieze si sa animeze aceste grupari de intreprinderi mici si mijlocii, un fel de network brokers, altfel spus "retele de brokeraj".

2. Modelul italian: de la o "nastere spontana" la un puternic sprijin al puterii publice. Actiunea puterii publice in ce priveste sistemele productive locale, denumite incepand cu finele deceniului sapte cu sintagma "districte industriale", este inca puternic controversata. Considerate drept fenomene socio-economice spontane si expresii ale solidaritatii determinate de istoria si geografia locala, districtele industriale au aparut si s-au dezvoltat fara un ajutor specific din partea autoritatilor locale. Pentru observatorii si responsabilii din partea autoritatilor publice nationale acest tip de organizatii productive au fost considerate initial drept o etapa prealabila constituirii unor unitati de productie mai importante, marea intreprindere constituind modelul de referinta. Dar, treptat, comunitatile locale s-au consolidat, afirmandu-si astfel competitivitatea. Raspunsul la intrebarea "Care sunt punctele slabe si punctele tari ale unor asemenea structuri industriale?", se gaseste in conceptia politicilor industriale. Oricum, este sigur ca forta acestor intreprinderi consta in capacitatea de a inova permanent, capacitatea sustinuta si de apropierea dintre proiectanti si executanti. Cat priveste slabiciunile, acestea se refera la ritmul lent de adaptare la realizarile tehnologice.

3. Modelul german. Modelul german este influentat de organizarea administrativa a tarii. In domeniul politicii industriale se intalnesc atat initiative federale, cat si locale. Au luat fiinta centre de competenta a caror caracteristica este profilarea pe anumite genuri de activitati, cum ar fi: instrumente muzicale, tehnologii de varf, transport, telecomunicatii s.a.

Retelele de intreprinderi, in pofida unor particularitati nationale prezinta cateva caracteristici generale. Sunt cunoscute patru categorii de retele de intreprinderi care nu se regasesc, insa, in stare "pura"; ele au mai degraba valoare analitica deoarece incearca sa identifice elementele comune si diferentele specifice. Pe scurt, acestea sunt cele descrise in continuare.

a) "Ciorchinele" de IMM-uri. O asemenea structura poate fi comparata cu o constelatie de intreprinderi mici, aflate de regula in relatii concurentiale dar, nu de putine ori, in relatii complementare. Acest tip de retea se intemeiaza pe o diviziune a sarcinilor si un proces accentuat de reciprocitate a functiunilor economice si comerciale.

b) Sistemele organizate in jurul uneia sau mai multor firme de talie mare. Este vorba, in general, de mari producatori in domeniile automobilului, aeronauticii, santierelor navale. Astfel de unitati economice se situeaza in centrul unor sisteme complexe de retele de subcontractare de diferite niveluri, retele care trebuie sa creeze aliante si sa functioneze intr-o logica a transferului de cunostinte si a flexibilitatii relatiilor de comunicare. Aceste sisteme de organizare se schimba; ele evolueaza de la o structura piramidala, alcatuita ierarhic, spre o structura de tip "reticular" si, ceea ce este la fel de semnificativ, ele depasesc granitele marilor industrii constructoare de masini pentru a se "infiltra" in alte industrii, mai putin pretentioase din punct de vedere tehnologic, cum ar fi industria de textile - confectii sau cea de prelucrare a lemnului.

c) Sistemele stiintifico-industriale sau districtele tehnologice. Acest tip de organizare este incadrat in categoria structurilor emergente (care nu au atins inca pragul de maturitate). Ele se dezvolta puternic avand ca punct de pornire productiile stiintifice si tehnologice ale laboratoarelor publice de cercetare sau pe cele care sunt pregatite de unitatile de cercetare din industrie. Investite cu increderea in capacitatea de a crea o structura productiva in jurul noilor tehnologii, acest tip de organizare stiintific-industriala constituie obiectul unor preocupari ale autoritatilor publice in toate tarile dezvoltate. Un numar apreciabil de astfel de structuri organizatorice constituie punctul de pornire pentru aparitia de noi intreprinderi, pentru constituirea de parcuri industriale si stiintifice si pentru atragerea de fonduri din categoria capitalurilor de risc.