Aprovizionarea cu marfuri a intreprinderii

APROVIZIONAREA CU MARFURI A INTREPRINDERII

Obiectivul aprovizionarii il constituie asigurarea disponibilitatii asupra factorilor de productie in cantitatile necesare, la calitatea stabilita, la termenele sau perioadele oportune si la cele mai mici preturi, din orice sursa accesibila si legala, astfel incat prin productie si vanzare sa se asigure o pozitie buna pe piata, dezvoltarea si profitul scontat. In cadrul aprovizionarii (c 737j92h a o componenta mare a activitatii intreprinderii) se disting cateva grupe de activitati (sau functii ale aprovizionarii). Fiecare functie cuprinde, la randul ei, o suita de activitati inlantuite.

Aprovizionarea indeplineste urmatoarele functii Identificarea si cuantificarea nevoilor proprii si a cererii clientilor: estimarea nivelului vanzarilor viitoare, evaluarea volumului si structurii productiei, considerarea stocului existent, stabilirea sortimentului, cantitatilor, termenelor, preturilor si conditiilor de cumparare. Identificarea surselor de aprovizionare: prospectarea pietelor produselor si serviciilor, lansarea cererilor de oferta, primirea si analiza ofertelor, intocmirea fisierelor de produse si furnizori potentiali. Contractarea si lansarea comenzilor: alegerea furnizorilor pentru fiecare produs, negocierea si incheierea contractelor, transmiterea comenzilor.
Primirea si receptia marfurilor: urmarirea livrarilor, controlul respectarii termenelor, receptia bunurilor si serviciilor, verificarea facturilor, evidenta intrarilor, adoptarea masurilor corective si realizarea   interventiilor necesare.

Pentru o buna aprovizionare, intreprinderea trebuie sa gaseasca cele mai bune raspunsuri/solutii la intrebarile:

Sa produca sau sa cumpere?
Ce sa cumpere?
In ce cantitati?
Cand sa cumpere?
De la cine sa cumpere?
La ce pret sa cumpere?
In ce conditii sa cumpere?

Make or Buy" este o situatie decizionala care precede si conditioneaza aprovizionarea. Exista tot mai frecvente cazuri in care se dovedeste mai avantajoasa subcontractarea productiei sau externalizarea acesteia.

Necesarul de marfuri (cantitatea de aprovizionat intr-o anumita perioada) al intreprinderii este functie directa de volumul si structura desfacerilor, de normele de consum pentru realizarea produselor si serviciilor (in cazul intreprinderilor ce produc), de politica de stocuri de materii prime, respectiv produse finite,  pentru care opteaza intreprinderea.

Politica de aprovizionare se coreleaza cu o anumita optiune privind mentinerea, cresterea sau reducerea stocurilor.

Vanzarile pot fi acoperite din intrari viitoare sau din stocuri. Orice stoc genereaza costuri si reduce viteza de circulatie a banilor de care dispune intreprinderea. Pe de alta parte, lipsa unui stoc poate genera vulnerabilitate in conditii de inflatie accentuata, pierderea unor clienti, reducerea desfacerilor.

Pe baza informatiilor detinute, a obiectivelor si strategiilor adoptate, intreprinderile trebuie sa aleaga din multitudinea de produse si furnizori (variante de aprovizionare). Alegerea presupune judecarea variantelor dupa anumite criterii. Unele criterii validate de practica se aplica mai mult la analiza produselor si a livrarilor, in timp ce altele intervin la analiza comparativa a furnizorilor si conditiilor.

Evolutia oricarei firme este dependenta de evolutia partenerilor. In afaceri se confirma inca o data dictonul: "spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti".

Alegerea furnizorilor urmareste asigurarea unui beneficiu potential  (intr-o afacere corecta castiga ambii parteneri), dobandirea unui prestigiu, diminuarea riscurilor. O intreprindere poate opta pentru varianta unui numar mic de furnizori (costuri reduse de aprovizionare, relatii traditionale si conditii preferentiale, existand insa riscul dependentei excesive) sau varianta mai multor furnizori, eventual aflati in competitie (astfel incat sa existe intotdeauna solutii de rezerva daca apar probleme cu un furnizor).

Pentru a diminua riscurile in aprovizionare vor fi preferati furnizorii "de incredere", firme mari, care actioneaza intr-un mediu lipsit de riscuri. Se vor evita furnizorii aflati in procese de restructurare, cei care au probleme financiare, cu personalul sau alte dificultati.

In relatiile cu furnizorii intreprinderea are obiectivul de a obtine cel mai bun raport calitate/pret pentru produsele achizitionate.

Pretul la care se incheie o tranzactie sau un contract  este, de obicei, un rezultat al negocierii si satisfacator pentru ambele parti.

Nivelul pretului cerut de furnizor pentru un anumit articol depinde de caracteristicile produsului (calitate, performante, estetica, materii prime, tehnologie de prelucrare, mod de ambalare etc.), de politica de pret a ofertantului, de preturile practicate de concurenta, de pretul pe care ofertantul crede ca poate si este dispus sa-l accepte clientul.

Nivelul pretului unitar oferit de client unui furnizor depinde de destinatia produsului, de pretul cu care, la randul sau, va putea valorifica produsul ca atare sau produsele/serviciile in care va fi incorporat.

Forta de negociere a partenerilor intervine ca un factor important. Pretul produsului este dependent si de conditiile de livrare si plata. Furnizorul care suporta o serie de costuri privind transferul produsului la client va practica preturi mai mari. Un client va accepta un pret mai mare pentru produsul pe care il  plateste la termen sau esalonat.

Furnizorii acorda reduceri de pret la cantitatile mai mari vandute (rabat), la plata anticipata sau in momentul livrarii, ca si la plata in numerar (skonto).

Raporturile economice si  juridice in realizarea aprovizionarii sunt de o mare diversitate. Relatiile obisnuite de vanzare - cumparare se stabilesc intre intreprinderi independente economic si juridic sau intre firme care sunt legate (dependente) economic si/sau juridic.

De multe ori, intreprinderile renunta la o parte din independenta lor pentru a obtine facilitati, avantaje in raport cu concurenta. Modalitatile, criteriile si conditiile de aprovizionare pot fi cu totul diferite, in acest din urma caz. Apar alte "reguli" in alegerea furnizorilor, stabilirea sortimentului, fixarea pretului de cumparare si a conditiilor de livrare. Se practica solutii orientate spre profitul intregului lant - client furnizor -  care se comporta ca o entitate economica si juridica.

Cooperarea economica verticala intre client si furnizor se poate realiza prin:

-Contractele cadru pe perioade mai lungi (cel putin un an) se incheie intre comercianti independenti   si producatori (sau importatori; sau comercianti intermediari) pentru a asigura partilor posibilitatea planificarii si organizarii previzionale. Contractele stipuleaza volumul global al livrarilor ca si politica de distributie pe care o va urma comerciantul. -Conventii de delimitare a zonelor de distributie. Producatorii impun prin acestea comerciantilor, o anumita arie de activitate, in schimbul parteneriatului sau al unor facilitati; se interzice livrarea produselor lor pe alte piete sau altor clienti decat cei stabiliti. -Conventii (contracte) de exclusivitate. In schimbul aprovizionarii constante de la un anumit furnizor, comerciantul renunta la produse concurente livrate de terti. Exclusivitatea poate actiona si in sens invers: producatorul sau furnizorul se obliga sa nu livreze si concurentilor comerciantului.

-Contracte de distribuitor unic. Producatorul livreaza numai unui comerciant dintr-o anumita zona, singurul care poate livra celorlalti comercianti din zona. Intre producator si unicul distribuitor se convine asupra unui spectru larg de componente ale politicii de distributie.

-Sisteme de distributie reglementate contractual intre producator si comercianti. Intelegerile se refera, de obicei, nu numai la modalitatile de aprovizionare si desfacere ci si la conditiile financiare si intregul spectru al problematicii distributiei (alcatuirea sortimentului, pregatirea personalului, promovarea produselor etc).

-Contractul de concesiune. Un distribuitor (de talie mare) sau un fabricant se angajeaza sa livreze unui comerciant (concesionar) produse cu marca sa, pe care acesta din urma le va vinde respectand instructiunile furnizorului. Printre obligatiile ce revin concesionarului se evidentiaza: un nivel minim al vanzarilor anuale, asigurarea unor servicii dupa vanzare, garantia mentinerii in stoc a unei game de produse. Producatorul poate sprijini comerciantul in probleme de tehnologie, organizarea vanzarii, publicitate, finantare.

-Contractul de franciza. Francizorul, proprietar al unor marci comerciale, sigle, nume recunoscute si al unui know how original si de succes acorda unor firme independente juridic si economic dreptul de a le utiliza in schimbul unei taxe de intrare in sistem si de serviciu.

-Contractul de reprezentanta (agenturare). Reprezentantul intermediaza afaceri sau le incheie in numele celor care il imputernicesc. Libertatea lui de actiune este limitata strict de cadrul convenit.

-Contractul de comision. Comisionarul cumpara si vinde marfuri in nume propriu dar pe contul comitentului. El are indatorirea de a urma intocmai insarcinarile firmei pentru care lucreaza, in schimbul comisionului incasat.

-Contractul de furnizare constituie formula uzuala de cooperare prin care se reglementeaza de maniera stabila si pe termen lung cantitatile, sortimentul, esalonarea livrarilor si a platilor.