Aspecte generale referitoare la interceptarile si inregistrarile audio/video

Aspecte generale referitoare la interceptarile si inregistrarile audio/video

Scurt istoric

Prevederi legale anterioare modificarilor aduse Codului de procedura penala prin Legea nr. 141/1996

Legea nr. 141/1996 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala a introdus, pentru prima data in procedura penala romana, in Codul de procedura penal roman Sectiunea V¹, in capitolul II, dupa sectiunea V (in art. a1¹-a1⁵)si inregistrarile audio/video printre mijloacele de proba prevazute de lege, stabilind statutul acestora (conditii, procedura de valorificare pe plan probator si valoarea probanta).

Anterior acestei legi, literatura de specialitate a mentionat ca pot fi folosite ca procedee de probatiune licite (ca moduri de a proceda in folosirea mijloacelor de proba), "interceptarea corespondentei invinuitilor sau inculpatilor, luarea de fotografii, inregistrari pe banda de magnetofon si alte asemenea, acestea constituind procedee care nu sunt interzise prin dispozitia din art. 68 Cod de procedura penala[1], anticipand reglementarea actuala si numind procedeele sus aratate (care sunt similare pana la identitate cu cele introduse prin modificarile aduse de Legea nr. 141/1996), procedee probatorii si nu mijloace de proba.

Practica de investigare stiintifica a infractiunilor a demonstrat, in decursul timpului, ca unele elemente de fapt care pot servi la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea tuturor imprejurarilor in care s-a comis (cum ar fi: informatii rezultate din comunicarea unor persoane, prin diferite mijloace de comunicatii - posta, telegraf, telefon, radio, TV, cinema, publicatii, fax, satelit, etc. -, din imaginile unor persoane, obiecte, locuri, referitoare la momente anterioare, concomitente sau posterioare savarsirii infractiunii) se pot obtine si prin procedee moderne, puse la dispozitie de cuceririle tehnologiei si stiintei: tehnica fotografica, utilizarea benzii magnetice pentru inregistrarea audio-video, alte inregistrari.

Stiinta criminalisticii, ca stiinta juridica auxiliara, in stransa legatura cu stiinta dreptului procesual penal, a recomandat utilizarea mijloacelor tehnico-stiintifice (banda de magnetofon, inregistrarile audio si video) in activitatile tactice criminalistice si procesual-penale, fara insa ca, pana la modificarile aduse prin legea nr. 141/1996, procedeele probatorii respective sa-si gaseasca consacrarea in legea procesuala penala. Potrivit regulilor tactice criminalistice, mijloace tehnico-stiintifice utilizate in investigarea stiintifica a infractiunii (fotografia, banda magnetica pe care se afla o inregistrare audio sau video) reprezinta modalitati de a surprinde si fixa elemente de fapt care pot servi la constatari in legatura cu existenta sau inexistenta unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la decelarea tuturor imprejurarilor in care s-a comis, modalitatile de a inregistra si fixa - pe banda sau pelicula - manifestari, atitudini ale unor persoane care participa la un precum si penal. Benzile magnetice in sine, realizate cu respectarea regulilor criminalistice, insoteau procesul-verbal intocmit potrivit prevederilor Codului de procedura penala, in care continutul convorbirilor si imaginilor de pe benzile magnetice audio si video erau transpuse in forma scrisa. Astfel, aceste mijloace tehnico-stiintifice puteau fi utilizate in procesul penal.

Anumite necesitati imperioase (de exemplu: necesitatea documentarii unor activitati infractionale in domeniul sigurantei nationale) a unor fapte ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale - art. 3 din Legea nr. 51/1991), au impus legiuitorului sa inscrie printre procedeele probatorii si inregistrarile audio-video (si fotografiile), desigur cu respectarea anumitor conditii.

Reglementarile din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala (art. 3, 8, 13-20), cele din legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI (art. 9-11), precum si art.14 al. 1, lit. a, c-f din Legea nr. 191-1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Protectie si Paza, adoptate in domeniul special reprezentat de siguranta nationala, au premers si anticipat modificarile legilor procesuale penale, survenite prin Legea nr. 141/1996. aceasta noua reglementare instituie regimul juridic al unor noi mijloace de proba (inregistrarea audio-video si fotografiile) aplicabile tuturor categoriilor de infractiuni (mai putin cele care se urmaresc penal la plangerea prealabila) si extinde prevederile in materie din domeniul sigurantei nationale, in domeniul apararii tuturor valorilor sociale ocrotite de legea penala.[3]

Actuala reglementare a noilor mijloace de proba a dat eficienta si unor opinii exprimate in literatura de specialitate[4], in sensul ca interceptarea comunicatiilor sa fie mentionata intre activitatile care pot constitui acte premergatoare, deci, in esenta, aceste activitati sa capete consacrare procesuala penala.

Mic studiu comparativ intre prevederile legii nr. 141/1996 referitoare la inregistrarile audio sau video si cele cuprinse in legea nr. 281/2003

Atat in Legea nr. 141/1996, cat si in actualul Cod de procedura penala, inregistrarile audio sau video isi gasesc locul in cadrul mijloacelor de proba in sectiunea V¹, singura diferenta constand in denumirea acesteia: anterior modificarii sectiunea era intitulata "Inregistrarile audio sau video", iar in prezent "Interceptarile si inregistrarile audio sau video".

Principala deosebire intre cele doua acte normative o constituie, insa, dispozitiile referitoare la subiectii autorizarii folosirii acestor mijloace de proba. In legea nr. 141/1996, "inregistrarile pe banda magnetica ale unor convorbiri" erau efectuate cu autorizarea motivata a procurorului desemnat de prim-procurorul parchetului de pe langa Curtea de Apel, pe cand in prezent autorizarea motivata este data de catre presedintele institutiei careia i-a reveni competenta sa judece cauza in prima instanta, in camera de consi 151c26b liu, la cererea procurorului, fiind precizat si actul prin care se da autorizarea (incheiere motivata) si continutul acestora. Totodata, in actuala reglementare sunt prevazute si infractiunile pentru care poate fi data autorizarea, legiuitorul fiind in acest fel mai explicit si inlaturand problemele care ar putea aparea.

In ceea ce priveste durata pentru care pot fi autorizate interceptarile, si in acest caz legiuitorul acopera o lacuna a prevederii anterioare, mentionand durata maxima a inregistrarilor autorizate (4 luni), aspect neprecizat in legea nr. 141/1996.

Vechea reglementare cuprindea in materia inregistrarilor 5 articole (91¹-91⁵), iar actuala reglementare 6 (91¹-91⁶), noutatea reprezentand-o articolul intitulat "organele care efectueaza interceptari si inregistrari" care prevede procedura de efectuare a acestor mijloace de proba (procedura va fi analizata pe larg in capitolele urmatoare).

In articolul "Certificarea inregistrarilor", atat in legea nr. 141, cat si in legea 283 se precizeaza ca organele de urmarire penala trebuie sa intocmeasca un proces-verbal in care se mentioneaza autorizatia data pentru efectuarea inregistrarii, numarul sau numerele posturilor telefonice intre care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, daca sunt cunoscute, data si ora fiecarei convorbiri in parte si numarul de ordine al suportului pe care se face imprimarea si ca, convorbirile inregistrate sunt redate integral in forma scrisa, atasate procesului verbal cu certificarea pentru autenticitate. In plus, noua reglementare prevede ca, in cazul in care procurorul procedeaza la interceptare si inregistrare, certificarea se face de catre acesta, iar verificarea si contrasemnarea de catre procurorul ierarhic superior, lamurind si situatia corespondentelor in alta limba decat cea romana. De asemenea, in continuarea acestui articol, legiuitorul dovedeste inca o data dorinta de a inlatura controversele, descriind procedura care urmeaza dupa redarea in scris a convorbirilor: inaintarea acestora instantei care hotaraste ce informatii culese prezinta interes pentru cauza si intocmirea procesului verbal. Este clarificata si soarta convorbirilor sau comunicatiilor care contin secrete de stat, a inregistrarii convorbirilor dintre avocat si justitiabil (nu pot fi folosite ca mijloc de proba) si a celor care nu au putut fi folosite ca mijloc de proba. De asemenea, se vorbeste si despre pastrarea suporturilor materiale ale convorbirilor si transcrierilor acestora si a copiilor de pe procesul verbal. Nici unul din aceste ultime aspecte nu a fost reglementat lin legea nr. 141/1996, instanta fiind nevoita sa se foloseasca de prevederile unor legi speciale.

Referitor la celelalte articole ("alte inregistrari", "inregistrarea de imagini", "verificarea mijloacelor de proba"), nu exista deosebiri intre cele doua prevederi legale, dispozitiile legii nr. 141/1996 fiind preluate in acest sens si de legea nr. 281/2003.

Asadar, concluzia la care s-ar putea ajunge din acest mic studiu comparativ este acela ca, in prezent, mijloacele de proba ce fac obiectul acestei lucrari, sunt mul mai bine (mai amplu) reglementate, raspunzandu-se in acest fel multor intrebari.

Corelarea reglementarii cu prevederile normelor internationale si ale Constitutiei Romaniei

Corelarea prevederilor art. 91¹, 91⁴, 91⁵ Cod de procedura penala cu prevederile Conventiei Europene a drepturilor omului

Permisibilitatea inregistrarii unor convorbiri sau a unor imagini in vederea abtinerii de probe in procesul penal, in lumina prevederilor Codului de procedura penala, ridica problema de a sti daca se incalca sau nu dispozitiile imperative cuprinse in art. 8 din Conventia europeana de la Strasbourg si in articolele din Constitutia Romaniei, care consacra principiul secretului  corespondentei si a vietii private, in general.

Astfel, potrivit art. 8 din Conventia europeana privind protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (CEDO), ratificata de Romania prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, "orice persoana are dreptul la respect pentru viata sa privata si de familie, domiciliul si corespondenta sa".

De principiu, art. 8 paragraful 1 al CEDO, protejand viata privata a persoanei, interzice ascultarile telefonice[6] (interceptarea comunicatiilor, inregistrarile audio-video).

In paragraful urmator al articolului amintit mai sus, se stipuleaza: "Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau protejarea drepturilor si libertatilor altora".

Rezulta, deci, ca CEDO admite restrangerea dreptului la intimitatea vietii private si de familie, la inviolabilitatea domiciliului si a corespondentei, numai cu respectarea cumulativa a patru conditii:

Interferenta (actiunea autoritatilor nationale) sa fie prevazuta de legea nationala;

Interferenta sa fie luata in scopul protejarii de catre stat a cel putin uneia dintre urmatoarele valori: securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, sau protejarea drepturilor si libertatilor altora;

Interferenta sa fie necesara intr-o societate democratica;

Procedura legala din norma interna a statului a carui autoritate realizeaza interferenta cu drepturile prevazute de art. 8(1) trebuie sa enunte cu precizie conditiile si modalitatile cu care opereaza restrictia inviolabilitatii respective.[7]

Actuala reglementare a interceptarii comunicatiilor, inregistrarii audio sau video, filmarii este corelata cu prevederile normelor internationale atunci cand sunt utilizate cu respectarea procedurilor legale.

Prevederi legale din legislatia unor state in ce priveste interceptarea comunicatiilor. Elemente de drept comparat

Dupa cum este deja stiut, Codul de procedura penala roman nu este singurul cod care prevede ca mijloace de proba interceptarile si inregistrarile audio sau video. Si in legislatia altor state sunt prevazute mijloacele de proba analizate care sunt supuse unor proceduri speciale.

Cu titlu de exemplu, oferim mai jos prevederile legale din legislatia unor state, in ceea ce priveste interceptarea comunicatiilor.

A. In Franta

La 10 iulie 1991 a fost adoptata legea nr. 91-646 relativa la secretul corespondentei, care reglementeaza ascultarile telefonice, conferind o existenta legala Gruparii Interministeriale de Control (G.I.C.) si interceptarilor.[8]

Legea autorizeaza 2 categorii de interceptari, si anume:

1) interceptarile judiciare, care sunt, dupa aparitia legii sus mentionate, prevazute si reglementate de la art. 100 la art. 107 in Codul de procedura penala.

Aceasta categorie de interceptari sunt ordonate de judecatorul de instructie in cadrul unei afaceri criminale ori corectionale cand necesitatea culegerii de informatii este stringenta si pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta respectiva este egala ori superioara la 2 ani de inchisoare. Activitatea se efectueaza sub autoritatea si controlul judecatorului de instructie care a ordonat-o.

Decizia judecatorului de instructie, scrisa si stabilita pentru o durata initiala de maxim 4 luni de zile, poate fi prelungita prin reluarea intregii proceduri, cu aceleasi conditii de forma si durata in timp si trebuie sa cuprinda toate elementele de identificare a legaturilor de interceptat, infractiunea care motiveaza decizia de interceptare si durata activitatii.

Judecatorul de instructie sau ofiterul de politie judiciara insarcinat de acesta poate cere agentilor calificati in domeniu, sa procedeze la instalarea dispozitivului de interceptare. Ei trebuie sa intocmeasca un proces-verbal pentru fiecare operatiune de ascultare si inregistrare (procesul-verbal va mentiona data si ora inceputului si sfarsitul operatiunii).

Informatiile obtinute, dar numai "actele de informare utila in aflarea adevarului" se transcriu intr-un proces-verbal (comunicatiile in limbi straine sunt transcrise in limba franceza cu asistenta unui interpret autorizat).

Inregistrarile sunt pastrate sub sigiliu ferm. Ele sunt distruse la dispozitia Parchetului, la expirarea duratei actiunii publice declansate de organele judiciare (se intocmeste cu acest prilej un proces-verbal de distrugere).

Interceptarea unei linii dependente de cabinetul unui avocat, ori de domiciliul acestuia trebuie sa faca obiectul unei informari, de catre judecatorul de instructie, decanului baroului din care face parte avocatul respectiv.

2) interceptarile administrative:

Interceptarile telefonice de securitate, autorizate cu titlu exceptional de catre primul ministru, trebuie sa aiba ca obiect cercetarea unor informatii de natura deosebita, si anume cele privind: "siguranta nationala, securitatea potentialului stiintific si economic al tarii, prevenirea terorismului, a criminalitatii ori delicventei organizate, prevenirea restabilirii ori a mentinerii grupurilor extremiste".

Raportul intocmit ca urmare a activitatii de interceptare administrativa constituie un instrument de control pentru Comisia Drepturilor Omului care a fost creata de lege din 1991, si este inspirata din Comisia Nationala de Informatica si Libertate (CNIL) fiind compusa dintr-un presedinte, desemnat de seful statului si 2 parlamentari, din care unul apartine opozitiei.institutiile abilitate sa beneficieze de interceptarile telefonice sunt: Ministerul Pararii, Ministerul de Interne, Directia Generala a Securitatii Externe (D.G.S.E.), Directia Supravegherii Teritoriului (D.S.T.), Directia Protectiei si Securitatii (D.P.S.D.), Ministerul Finantelor, pentru vama si Tratament si Actiune contra Circuitelor Financiare clandestine (T.R.A.F.C.I.N.).

B. In Italia:

Ministerul Public - un magistrat - trebuie sa faca cerere la un judecator pentru anchete preliminare (G.I.P.), atunci cand apreciaza ca ascultarile sunt indispensabile pentru ancheta sa: delicte care sunt pedepsite cu inchisoarea de peste 5 ani, detentie, delicte legate de contrabanda sau traficul de stupefiante sau de arme, sau cand telefonul este utilizat pentru a comite un delict (amenintari prin telefon, apeluri ale unor maniaci sexuali, etc.).

Permisul - pentru interceptarea comunicatiilor - nu poate fi obtinut decat pentru 15 zile si poate fi reinnoit.

Rezultatele interceptarii sunt inregistrate si apoi retranscrise si trebuie sa figureze intr-un regim special. Ele pot fi ascultate de catre aparatorul inculpatului. In caz de urgenta, Ministerul Public se poate dispensa de autorizatia G.I.P. pe o perioada de 24 ore.

Responsabilii pentru lupta anti mafia sau antiterorista beneficiaza de puteri speciale pentru a organiza ascultarile, evitand acest proces.[10]

C. In Belgia

Inainte de anul 1994, in sistemul de drept belgian nu a existat o lege speciala care sa reglementeze interceptarea convorbirilor telefonice, astfel ca judecatorul de instructie nu era autorizat sa ordone punerea sub ascultare a telefoanelor.

Incepand cu legea din 30 iunie 1994, judecatorului de instructie ii este permis, pentru anumite infractiuni grave deja consumate si limitativ enumerate, sa asculte, sa ia cunostinta si sa inregistreze comunicarile private. El poate ordona ascultarea pentru o perioada de maxim o luna, iar prelungirea poate fi facuta cu doar cate o luna, fara a depasi, insa, sase luni.

D. In Germania, ascultarile telefonice sunt admise cu conditia ca:

indiciile sa trezeasca supozitia ca un individ a comis personal sau in calitate de complice in infractiune grava (asasinat, genocid, viol, trafic de stupefiante, crima organizata, etc.);

supozitia sa fie fondata (o simpla prezumtie nu este suficienta);

investigatiile sa nu poata fi realizate altfel (caracterul subsidiar al ascultarilor).

Ordonarea interceptarilor apartine judecatorului de instructie sau, in caz de urgenta, procurorului, a carui decizie va trebui confirmata de judecator in 3 zile. Mandatul de autorizare a ascultarilor telefonice confera, totodata, dreptul de inregistrare pe banda magnetica. La audiere, tribunalul poate opta fie pentru difuzarea benzii, fie pentru lectura transcrierilor convorbirilor.

E. In sistemul englez, interceptarile si inregistrarile telefonice sunt reglementate de Communication Act, 1985. ele nu pot fi efectuate decat cu mandatul dat de secretarul de stat (Home Secretary), valabil timp de 6 luni, cu posibilitate de innoire. Politia, cu autorizatia secretarului de stat poate proceda la ascultarea convorbirilor telefonice in 3 cazuri:

1)- daca securitatea nationala este in pericol;

2)- daca securitatea economica a tarii este in joc;

3)- pentru a preveni comiterea unei infractiune sanctionate cu inchisoarea peste 3 ani sau care implica folosirea violentei ori pune in joc un interes financiar important sau care este condusa de un numar mare de persoane ce urmareste acelasi scop.

Judecatorul nu are nici o putere de control asupra interceptarilor. Persoana care descopera ca a fost pusa sub ascultare poate intenta recurs in fata unui tribunal special compus din avocati numiti de guvern. Tribunalul astfel sesizat are obligatia de a verifica daca au fost respectate conditiile legale de punere sub ascultare[11].

F. Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului

Telefonul

1. CAZUL KLASS SI ALTII contra GERMANIEI - Legislatie care in anumite conditii autorizeaza supravegherea secreta a comunicatiilor postale si telefonice

Legislatia adoptata in 1968 in Republica Federala Germania - adica un amendament la art. 10 § 2 din Legea fundamentala si o lege din august 1968, care aduce restrictii la secretul corespondentei, a trimiterilor postale si a telecomunicatiilor - permite, in anumite conditii, o supraveghere secreta, fara obligatia de a informa pe cel interesat. In afara de aceasta, legislatia exclude recursul la tribunale impotriva adoptarii si executarii masurilor de supraveghere; ea instituie, in schimb, un control a doua organe: un comitet de cinci parlamentari, desemnati de catre Bundestag in mod proportional si o comisie din trei membri numiti de acest comitet pe durata legislaturii.

Dl Gerhard Klass, procuror, dl Peter Lubberger, avocat, dl Jürgen Nussbruch, judecator, dnii Hans-Jüirgen Pohl si Dieter Selb, avocati, sunt germani; patru dintre ei locuiesc la Mannheim. Sesizata de catre ei, Curtea Constitutionala Federala hotaraste, la 15 decembrie 1970, ca legea din 13 august 1968 este nula, intrucat ea exclude informarea celui interesat despre supraveghere, chiar si atunci cand aceasta se poate face fara a compromite scopul restrictiei.

In cererea lor din 11 iunie 1971, catre Comisie, cei cinci juristi sustin ca legislatia germana, asa cum a fost modificata si interpretata de catre Curtea Constitutionala Federala, este contrara art. 6, 8 si 13 din Conventie: pe de o parte, ea abiliteaza autoritatile sa supravegheze cores­pondenta si comunicatiile lor telefonice, fara a obliga aceleasi autoritati sa-i avizeze ulterior de masurile luate fata de ei; pe de alta parte, ea nu permite atacarea acestor masuri in fata jurisdictiilor de drept comun.[12]

In audienta din 10 martie 1978, agentul guvernului german informeaza Curtea ca in nici un moment nu au fost ordonate si nici executate masuri de supraveghere impotriva petitionarilor in virtutea legislatiei in cauza.

. Hotararea din 6 septembrie 1978 (plenul Curtii) (seria A nr. 28)

Guvernul german afirma ca, intrucat plangerea petitionarilor se intemeia pe o eventualitate pur ipotetica, de a fi supusi unei supra­vegheri, nu ar putea fi considerati victime in sensul art. 25 din Conventie, intr-adevar, acest articol permite Comisiei, in anumite conditii, sa accepte sesizarea prin cereri de la orice persoana care se pretinde victima a unei violari a Conventiei. Avand in vedere particularitatile cauzei, Curtea decide ca petitionarii, fiecare dintre ei, sunt in drept sa se pretinda victime ale unei incalcari, cu toate ca - dat fiind caracterul secret al oricarei masuri de supraveghere - ei nu pot sustine, in sprijinul cererii lor, ca au fost efectiv supusi la o supraveghere (unanimitate).

Curtea studiaza apoi chestiunea de a sti daca petitionarii au I fost intr-adevar victime ale unei violari si examineaza compatibilitatea legislatiei germane cu art. 8, 13 si 6 din Conventie.

In ce priveste art. 8, nimeni nu contesta ca legislatia in cauza implica un amestec in dreptul petitionarilor la respect pentru viata lor privata si de familie si a corespondentei. Principala problema statea deci in a sti daca aceasta ingerinta era justificata in virtutea paragrafului 2 al art. 8. Prevazand o exceptie la un drept garantat prin Conventie, acest paragraf cere, subliniaza Curtea, o interpretare ingusta. Efectiv, puterea de a supraveghea in secret cetatenii este o caracteristica a statului politist si nu este tolerata de catre Conventie decat in masura strict necesara a apararii institutiilor democratice.

Curtea considera ca legislatia in cauza are un scop legitim, din punct de vedere al paragrafului 2 al art. 8, acela de a proteja securitatea nationala si de a asigura apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale. Inainte de a cer­ceta daca mijloacele adoptate in Germania, pentru atingerea acestui scop, raman in cadrul limitelor a ceea ce este necesar intr-o societate democratica. Curtea prezinta doua considerente generale.

In primul rand, ea constata ca societatile democratice sunt amenintate, in zilele noastre, de forme foarte complexe de spionaj si de catre terorism, asa ca statul trebuie sa fie capabil, pentru a combate eficient aceste amenin­tari, sa supravegheze in secret elementele subversive care opereaza pe terito­riul sau. Ea trebuie deci sa admita ca existenta unor dispozitii legislative, care acorda puteri de supraveghere secreta a corespondentei, trimiterilor pos­tale si telecomunicatiilor, este necesara, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala si/sau apararea ordinii si pentru prevenirea infractiuni­lor penale.

In al doilea rand, desi Conventia lasa statelor contractante o anumita putere discretionara, in ce priveste alegerea modalitatilor din sistemul de supraveghere, aceste state nu dispun totusi de o libertate fara limite pentru a supune unor masuri de supraveghere secreta persoanele aflate in jurisdictia lor. Constienta de pericolul, inerent unei asemenea legi, de a sapa, chiar dis­truge democratia, pe motiv ca o apara, Curtea afirma ca statele nu ar putea lua, in numele luptei impotriva spionajului si terorismului, indiferent ce masura considerata de catre ele potrivita. In afara de aceasta, indiferent de sistemul de supraveghere aplicat, ea trebuie sa se convinga de existenta unor garantii potrivite si suficiente contra abuzurilor.

In lumina acestor considerente. Curtea analizeaza apoi functionarea sis­temului de supraveghere secreta, instituit de legislatia germana. Ea releva, in special, ca aceasta din urma este insotita de conditii stricte, atat in adoptarea de masuri de supraveghere, cat si in aplicarea si tratarea informatiilor adunate. Daca, in principiu, este de dorit ca acest control sa fie incredintat unui judecator, intr-un domeniu unde abuzurile sunt, potential, atat de usoare in cazuri individuale si ar putea antrena consecinte prejudiciabile pentru intreaga societate democratica, cele doua organe de control, instituite prin legislatie, pot fi considerate ca bucurandu-se de o independenta suficienta pentru a statua intr-un mod obiectiv. Cat priveste faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii, el nu ar putea fi incompatibil cu art 8, intrucat tocmai aceasta abtinere este cea care asigura eficienta masurii. In consecinta, Curtea pune concluzia ca art. 8 nu este violat (unanimitate).

Examinand, in continuare, cazul din punct de vedere al art. 13, Curtea constata ca absenta notificarii masurilor de supraveghere nu este circumstantele cazului, contrara notiunii de recurs efectiv. Ea precizeaza ca un recurs efectiv, conform acestui articol, trebuie inteles ca un recurs atat de efectiv cat poate fi el, tinand cont de forta limitata, inerenta oricarui sistem de supraveghere. Ea judeca, in sfarsit, ca ansamblul recursurilor prevazute de dreptul german indeplineste, in speta, exigentele art. 13 (unanimitate).

Cat priveste art. 6. atat guvernul german cat si Comisia il con­sidera inaplicabil faptelor in cauza, fie ele "civile" sau "penale". Curtea pune concluzia ca nu a existat o violare a acestui articol, chiar daca el este aplica­bil (unanimitate).

2) CAZUL MALONE contra REGATULUI UNIT - Interceptare de comunicari postale si telefonice, precum si livrarea de informatii obtinu­te prin "contorizarea" telefoanelor

Dl James Malone, anticar, locuind in Surrey, este cetatean al Regatului Unit. Inculpat in martie 1977 pentru delict de tainuire, el este in final eliberat la sfarsitul unui proces unde a aparut ca una din convorbirile de telefonice a fost interceptata. In octombrie 1978, cel interesat introduce o actiune civila in fata High Court contra prefectului de politie a Marii Londre pentru a se recunoaste, in special, ca orice "ascultare" de convorbiri pe liniile sale telefonice, practicata fara acordul sau, este ilegala, chiar daca ea are la baza un mandat al ministrului de interne. Vicepresedintele de la Chancery Division, Sir Robert Megarry, ii respinge actiunea la 28 februarie 1979.

In Anglia si Tara Galilor, interceptarea comunicatiilor posta­le si telefonice in scopul descoperirii si prevenirii infractiunilor se practica in virtutea unui mandat eliberat de catre un ministru, de regula cel de interne. In aceasta materie nu exista un cod general, ci diferite dispozitii legislative care intra in joc, din care una permite sa se ceara Post Office-ului - din 1981 Post Office si British Telecommunications - sa informeze un inalt functionar asupra elementelor transmise pe calea postei sau a tele­comunicatiilor.

Conform unei practici despre care Parlamentul a fost informat, serviciile telefonice - Post Office inainte de 1981 si British Telecommunications dupa - stabilesc si produc copii dupa "contor" la cererea politiei, daca informatiile sunt absolut necesare pentru o ancheta privind o infractiune firava si nu pot fi culese din alta sursa.

In cererea sa din 19 iulie 1979, catre Comisie, dl Malone se plange de interceptarea recunoscuta a uneia din convorbirile sale telefonice. El se declara, in afara de aceasta, convins ca, la ordinele politiei, curierul sau si cel al sotiei au fost interceptate, liniile sale telefonice "ascultate" si tonul sau bransat la un dispozitiv de "contorizare" care inregistra toate numerele formate. El se pretinde o victima a incalcarii art. 8 si 13 din Conventie, care rezulta din aceste manevre blamabile, precum si din dreptul si practica engleza si galeza in materie.[13]

. Hotararea din 2 august 1984 (plenul Curtii) (seria A nr. 82)

Cazul - precizeaza Curtea - nu priveste decat interceptarea comunicarilor si "contorizarea" instalatiilor telefonice de catre sau pentru politie, in contextul general al unei instructii penale, precum si cadrul juridic si administrativ.

Nimeni nu contesta ca o convorbire telefonica a dlui Malone a fost interceptata, la cererea politiei, in virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista deci un amestec in exercitarea dreptului sau la respect pentru viata privata si corespondenta. In afara de aceasta, guvernul britanic, refu­zand sa arate daca, in speta, au avut loc si alte interceptari de apeluri telefo­nice sau de curier, era de acord ca petitionarul, banuit de tainuire, apartinea unei categorii de persoane expuse la asemenea masuri. De aici, existenta, in Anglia si in Tara Galilor, a unor legi si practici care autorizeaza si instaureaza un sistem de supraveghere secreta a comunicatiilor constituie in sine un ase­menea amestec, chiar in afara oricarei aplicari efective.

Aceste ingerinte erau ele prevazute de lege? Amintind principiile gene­roase enuntate in jurisprudenta sa, Curtea subliniaza anume ca legea prin ea insasi, prin opozitie cu practica administrativa de care este insotita, trebuie sa stabileasca amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a executivului in materie de interceptari si aceasta cu suficienta claritate, pen­tru a da individului o protectie adecvata impotriva arbitrarului. Guvernul, petitionarul si Comisia erau de acord sa considere compatibila cu dreptul englez si galez practica interceptarii comunicatiilor pentru politie. in virtutea unui mandat al ministrului de interne. Exista insa un dezacord fundamental intre ei asupra faptului de a sti daca anumite dispozitii legislative reusesc sa limiteze, cat de cat, scopurile pentru care si modul in care interceptarea comunicarilor telefonice poate fi condusa in mod legal. Curtea constata ca dreptul englez si galez este astazi destul de neclar si se preteaza la analize divergente. In special, nu se poate spune cu certitudinea dorita in ce privinta puterea de interceptare este integrata in norme juridice si in ce masura ea ramane tributara executivului. In aceasta masura lipseste elementul minimal de protectie juridica, cerut de intaietatea dreptului intr-o societate democratica. Ingerintele reliefate nu erau deci prevazute prin lege.

Erau ele necesare, intr-o societate democratica, in cautarea unui scop legitim recunoscut? Fara nici o indoiala, existenta unei legislatii care autorizeaza interceptarea comunicatiilor, pentru a ajuta politia judiciara sa se ac de sarcinile ei, poate fi necesara "pentru apararea ordinii si prevenirea infractiunilor penale". In acelasi timp, sistemul de supraveghere adoptat trebuie sa fie insotit de suficiente garantii impotriva exceselor. In lumina concluziei de mai inainte, Curtea nu considera ca trebuie sa determine in continuare in ce constau celelalte garantii cerute de paragraful 2 al art. 8 si nici daca sistemul in litigiu le ofera, in aceasta imprejurare.

Apoi ii revenea sa se pronunte asupra "contorizarii" instalatiilor telefonice. Intr-o copie dupa "contorizare" figureaza informatii - chiar numerele facute - care fac parte integranta din comunicatiile telefonice. A le transmite la politie, fara acordul abonatului, aduce atingere exercitarii dreptului consacrat prin art. 8. Dl Malone risca sa cada sub incidenta practicii existente in aceasta privinta. Cu toate ca guvernul precizase ca politia nu a provocat "contorizarea" postului, petitionarul putea sa se pretinda victima unei violari a art. 8, chiar din cauza existentei acestei practici. Dreptul englez si galez nu interzice Post Office-ului sa transmita, voluntar, la o cere­re a politiei care il roaga sa stabileasca si sa faca niste copii de "contoriza­re". In afara simplei absente a interzicerii, piesele de la dosar nu releva nici o norma juridica privind amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere de care se bucura autoritatile. Cu toate ca este legal in dreptul intern, respectivul amestec nu era deci prevazut de catre lege. Aceasta con­cluzie scuteste Curtea de a cerceta daca amestecul era necesar intr-o societate democratica.

In rezumat, a existat violarea art. 8 atat pe motivul interceptarii de comunicari cat si pentru furnizarea de copii ale "contorizarii" catre politie (unanimitate).

Avand in vedere aceasta decizie, Curtea judeca inutil sa statueze asupra plangerii in baza art. 13 (16 voturi pentru, 2 impotriva).

Ea rezerva chestiunea satisfacerii echitabile si o trimite la Camera constituita la inceput pentru examinarea cazului si care a renuntat, in octombrie 1983, in favoarea plenului Curtii (unanimitate).

. Hotararea din 26 aprilie 1985 (Camera) - Aplicarea articolului 50 (seria A nr. 95)

In februarie 1985, Curtea a primit textul unei intelegeri amiabile, incheiata intre guvernul britanic si dl Malone: primul consimte sa-i ram­burseze celui de al doilea cheltuielile prezentate in Anglia (9.011 £ cheltuieli in Justitie si 5.443,20 £ onorarii ale avocatilor) si sa-i verse suma de 3.774,10 £, dupa ce s-au scazut sumele luate de la organele Conventiei pentru asistenta judiciara, pentru cheltuielile suportate la Strasbourg.

Curtea constata ca acordul imbraca un "caracter echitabil" in sensul art. 53 § 4 al regulamentului sau si in consecinta decide sa scoata cazul de pe rol (unanimitate).[14]

3) CAZUL KRUSLIN contra FRANTEI

4) CAZUL HUVIG contra FRANTEI - Ascultari telefonice efectuate de catre un ofiter al politiei judiciare, comis rogatoriu, de catre un jude­cator de instructie

In aprilie 1985, Camera de acuzare a Curtii de Apel din Toulouse il trimite pe dl Jean Kruslin in fata Curtii cu jurati din Haute-Garonne pentru a raspunde acolo de crime de complicitate la omucidere voluntara, furturi califi­cate si tentativa dejun calificat. Unul din elementele de la dosar consta in inregistrarea unei discutii telefonice pe care petitionarul a avut-o la 17 iunie 1982 pe o linie apartinand unui tert, inregistrare facuta la cererea unui judecator de instructie din Saint-Gaudens, in cadrul unei alte proceduri. Curtea de Casatie respinge recursul, pe baza acestui cap de acuzare, formulat de cel interesat.

Dl Jacques Huvig, care conduce o societate de comert, impre­una cu sotia sa, Janine, face obiectul, in decembrie 1973, al unei plangeri pentru frauda fiscala, neinscrierea in registrele contabile si inscrierea de date inexacte. Deschizandu-se o cercetare in fata unui judecator de instructie din Chaumont, acesta din urma elibereaza jandarmeriei din Langres o comisie rogatorie cu sarcina de a proceda la ascultarea si transcrierea oricaror comunicari telefonice comerciale si particulare ale celor interesati. Ascultarile au loc timp de 28 de ore in aprilie 1974.

Inculpati, sotii Huvig se vad condamnati, in martie 1982, de catre Tribunalul de mare instanta din Chaumont pentru aproape toate acuzatiile pentru care trebuie sa raspunda. In martie 1983, Curtea de Apel din Dijon con­firma aceasta decizie, dar agraveaza pedepsele pronuntate. Curtea de Casatie respinge, in aprilie 1984, recursul petitionarilor.

In fata Comisiei, sesizata la 16 octombrie 1985 si la 9 august 1984, dl Kruslin si sotii Huvig denunta punerea sub ascultare a telefoanelor lor si interceptarea convorbirilor, ignorandu-se art. 8 din Conventie.[15]

. Hotararile din 24 aprilie 1990 (Camera) (seria A nr. 176-A si B)

Constatand ca ascultarile litigioase constituiau ingerinte ale autoritatii publice in exercitarea dreptului celor interesati la respect pentru corespondenta si viata lor privata, Curtea cerceteaza daca asemenea ames­tecuri se justifica din punctul de vedere al paragrafului 2 al art. 8.

In primul rand, erau "prevazute prin lege"? Aceste ultime cuvinte cer, in primul rand, ca masurile incriminate sa aiba o baza in dreptul intern, dar ele au legatura, de asemenea, si cu calitatea legii in cauza: ele cer accesibilitatea acesteia pentru persoana in cauza, care in plus trebuie sa poata sa-i prevada consecintele pentru ea si compatibilitatea ei cu intaietatea dreptului. Problema de a sti daca prima conditie era indeplinita a dat nastere la controverse. Petitionarii au raspuns negativ la aceasta. Dupa guvernul fran­cez, prin "lege" trebuie inteles "dreptul in vigoare intr-un sistem juridic dat", in acest caz ansamblul constituit prin dreptul scris - art. 81,151 si 152 ale Codu­lui de procedura penala, in principal - si prin jurisdictia care-l interpreta. Cat priveste delegatul Comisiei, el declara ca in cazul tarilor "continentale", deci si Franta, numai un text normativ cu caracter general - votat sau nu de Parla­ment - poate fi analizat intr-o "lege" in sensul art. 8 § 2 al Conventiei.

Curtea aminteste ca revine in primul rand autoritatilor nationale, si indeosebi Curtilor si Tribunalelor, sa interpreteze si sa aplice dreptul intern. Deci, nu ii revine ei sa exprime o parere contrarie fata de a lor, asupra compatibili­tatii ascultarilor judiciare cu art. 368 din Codul penal. Or, de ani de zile, deja, o serie de decizii si hotarari, in special ale Curtii de Casatie, vad in art. 81, 151 si 152 ale Codului de procedura penala baza legala a ascultarilor practicate de catre un ofiter al politiei judiciare pe baza comisiei rogatorii a unui judecator de instructie. Ea considera ca nu poate sa faca abstractie de jurisprudenta stabilita in acest fel. in domeniul paragrafului 2 al art. 8 din Con­ventie si in alte cauze asemanatoare, ea a inteles intotdeauna termenul "lege" in acceptia sa materiala si nu formala, incluzand in aceasta texte de rang infralegislativ, si dreptul nescris. Pe scurt, ingerintele in litigiu aveau o baza legala in dreptul francez.

A doua cerinta care se degaja din partea de fraza "prevazuta de lege", accesibilitatea acesteia din urma, nu ridica nici o problema.

Nu acelasi lucru se intampla cu a treia, "previzibilitatea" legii in privinta sensului si a naturii unor masuri aplicabile.

Ascultarile si alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice reprezinta o atingere grava a respectului pentru viata privata si corespondenta Por­nind de la aceasta, ele trebuie sa se bazeze pe o "lege" de o precizie deosebita. Existenta unor reguli clare si amanuntite in materie apare ca indispensabila cu atat mai mult cu cat procedeele tehnice folosite se perfectioneaza continuu.

Guvernul afirma ca aici Curtea trebuia sa se fereasca sa judece, in mod abstract, conformitatea legislatiei franceze cu Conventia, ca si de a statua de lege ferenda. El prezenta o lista de saptesprezece garantii existente in dreptul intern. Ele privesc fie realizarea ascultarilor, fie utilizarea rezultatelor lor, fie, in sfarsit, mijloacele de a obtine indreptarea eventualelor neregularitati; peti­tionarii nu ar fi fost lipsiti de nici una dintre ele.

Curtea nu minimalizeaza cu nimic valoarea multora dintre ele. Ea con­stata insa ca numai unele dintre ele decurg din termenii proprii ai art. 81. 151 si 152 ale Codului de procedura penala. Altele reies din decizii si hotarari pro­nuntate de-a lungul anilor, intr-un mod fragmentar si, in marea lor majoritate, dupa interceptarile de care se plang petitionarii. Astfel ca jurisprudenta nu a consacrat pana acum acest lucru in mod implicit. Inainte de toate, sistemul nu ofera, pentru moment, protectii adecvate impotriva abuzurilor posibile. Spre exemplu, nimic nu defineste categoriile de persoane susceptibile a fi puse sub ascultare judiciara si nici natura infractiunilor care se pot produce din aceasta; nimic nu constrange judecatorul sa fixeze o limita a duratei de executare a masurii; de asemenea, nimic nu precizeaza conditiile de intocmire a proceselor-verbale de sinteza care consemneaza convorbirile interceptate si nici pre­cautiile de luat pentru a transmite intacte si complete inregistrarile realizate, in scopul de a controla, eventual de catre judecator - care nu poate intotdeauna sa mearga la fata locului pentru a verifica numarul si lungimea benzilor origi­nale - sau de catre aparare, nici circumstantele in care poate sau trebuie sa se faca stergerea sau distrugerea respectivelor benzi, mai ales dupa decizia de neurmarire sau eliberare. Informatiile date de catre guvern asupra acestor puncte diferite arata, in cazul cel mai bun, existenta unei practici, lipsita de forta de constrangere, in absenta unui text sau a jurisprudentei.

In rezumat, dreptul francez, scris si nescris, nu arata, cu destula clari­tate, amploarea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a autor tatilor in domeniile discutate. Si mai si era asa in perioada intamplarii fapte lor, in cele doua cazuri, incat petitionarii nu s-au bucurat de un grad minim de protectie, cerut de intaietatea dreptului intr-o societate democratica. Deci, a existat o violare a art. 8 din Conventie (unanimitate).

Aceasta concluzie dispenseaza Curtea de controlarea respectarii altor cerinte ale paragrafului 2 din art. 8. adica finalitatea si necesitatea amestecului, in temeiul art. 50, dl Kruslin cerea o indemnizatie de 1.000.000 FF pentru fiecare cap de acuzare a condamnarii sale la cinsprezece ani de inchisoare pentru crima, precum si rambursarea sumei de 70.000 FF cheltuieli de judecata si onorarii ale avocatilor pentru procedurile nationale.

Curtea respinge prima cerere, intrucat constatarea violarii da petitiona­rului o satisfactie echitabila suficienta pentru dauna suferita (unanimitate). Ea o accepta partial pe a doua. Franta trebuind sa verse cei 20.000 FF ceruti pentru recursul la Curtea de Casatie (unanimitate).

Sotii Huvig nu cereau nici reparatii, nici rambursarea cheltuie­lilor de judecata si taxe.

O asemenea problema necerand o examinare din oficiu, Curtea decide ca nu este cazul sa se aplice art. 50 (unanimitate).[16]

2.3. Corelarea prevederilor art. 91¹-91⁶ Cod de procedura penala cu prevederile constitutionale

Potrivit art. 26 (1) din Constitutia Romaniei "autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata".

Singura restrangere a acestui drept fundamental o constituie imprejurarea ca persoana fizica  sa nu incalce "dreptul si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri" - art. 26 (2) din Constitutie.

Conform art. 27 (1) din Constitutia Romaniei "domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei persoane fara invoirea acesteia". Restrangerile care se pot aduce acestui drept fundamental sunt prevazute expres de textul constitutional:

pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti - art. 27 (2) lit.a;

pentru inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane - art. 27 (2) lit. b;

pentru apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice art. 27 (2) lit. c;

pentru prevenirea raspandirii unei epidemii - art. 27(2) lit. d.

In baza art. 28 din Constitutia Romaniei "secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al comunicarilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil".

Restrangerea exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor prevazute constitutional poate avea loc, potrivit art. 49 din Constitutia Romaniei, in urmatoarele cazuri:

pentru apararea sigurantei nationale;

pentru apararea ordinii, sanatatii si moralei publice;

pentru apararea drepturilor si a libertatilor cetatenilor;

desfasurarea instructiei penale;

prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Conditiile obligatorii pe care Constitutia le prevede pentru exercitarea restrangerii exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale sunt:

exercitarea drepturilor si libertatilor poate fi restrans numai prin lege;

restrangerea poate avea loc numai daca se impune, si in cazurile susmentionate;

intre situatia care a determinat restrangerea si activitatea propriu-zisa de restrangere trebuie sa existe o proportionalitate;

restrangerea nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.

Raportat la aceste reglementari, simpla introducere in Codul de procedura penala roman a inregistrarilor audio sau video printre mijloacele de proba prevazute de art. 64, satisface in mare masura exigentele impuse de Constitutie. Din cele expuse mai sus, rezulta ca prevederile art. 91¹ - 91⁶ Cod de procedura penala, atunci cand sunt respectate toate conditiile prevazute de lege, in fiecare caz in parte, sunt corelate cu prevederile constitutionale.