Forta contractuala a unor documente publicitare

FORTA CONTRACTUALA A UNOR DOCUMENTE PUBLICITARE

1. Preliminarii

42. A vorbi, in dreptul privat roman, despre forta contractuala a unor documente

publicitare poate parea prezumtios si oarecum exagerat: in varianta traditionala a formarii

contractelor, numai continutul ofertei (contopita cu acceptarea) este cel care contureaza

obiectul conventiei astfel create. Or, o constanta jurisprudenta franceza a ultimilor ani este in

sensul admiterii unei viziuni "largite" a textului contractual, pentru a ingloba si mesajul

publicitar, cata vreme ultimul a fost suficient de ferm, precis si complet incat sa incite

destinatarul la contractare in respectivii termeni.

Viziunea despre care vorbim este o reverberatie a solidarismului contractual68 care

pare a fi impregnat dreptul privat francez al ultimelor decenii si valorifica, in contextul discutat

de noi, principiul coerentei cu sine insusi: regula potrivit careia, intrucat nimanui nu-i este

permis sa se contrazica pe sine, in actiunile / actele sale succedanee - din pricina confuziei pe

care astfel ar putea-o cauza celor care s-au increzut, in mod legitim, in respectivul act/fapt -

emitentul unui mesaj publicitar ferm si precis nu se poate exonera valabil de raspundere, pentru

prejudiciul cauzat destinatarului mesajului, printr-un comportament contradictoriu ulterior.

43. Desi are izul unei abstactiuni greu de sintetizat, principiul coerentei - si aplicatia

sa jurisprudentiala cea mai importanta: "contractualizarea" anumitor documente publicitare -

nu poate fi ignorat, in opinia noastra, ca posibila sursa de "moralizare" a spatiului contractual,

inclusiv in dreptul nostru, unde similitudinea de reglementare si principiile coordonatoare ale

materiei contractuale permit un asemenea "import". In cele ce urmeaza, intelegem sa

dezvoltam intelesul contemporan al principiului coerentei in domeniul conventiilor comerciale

(I), scopul conturarii unei solutii radicale - precum cea de a incorpora in textul contractului

anumite documente publicitare: admiterea si valorificarea unei obligatii de conformitate (II) a

produsului vandut cu stipulatiile contractuale; conditiile in care documentelor publicitare li se

poate recunoaste - fortat, de catre judecator - forta contractuala (IV) si raporturile in care nouaparuta

obligatie de conformitate intra cu traditiona 353c28d lul viciu de consimtamant al erorii (V).

2. Principiul coerentei. Contrazicerea propriului comportament: un fine de

neprimire special

44. Nimic nu este mai necesar decat a fi coerent cu sine insusi si, in acelasi timp,

nimic nu este mai dificil. Poate surprinzator, in dreptul privat recent regula conform careia

"nimeni nu se poate contrazice pe sine" a primit valente inedite, care o indeparteaza de simpla

abstractiune cu iz de moralism dulceag. Coerenta descrie, in perimetrul dreptului privat, un fine

de neprimire special69, a carui substanta impartaseste comunitatea de fundament cu un alt

principiu celebru - nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

"Importata" in Franta pe filiera dreptului comertului international, din dreptul anglosaxon

- unde este cunoscuta sub denumirea de estoppel70 regula coerentei a fost aclimatizata

relativ usor la fondul dreptului privat intern, numeroase voci incepand sa recunoasca in

configuratia sa un veritabil "principiu general al dreptului"71. Coerenta descrie norma potrivit

careia cel care adopta un comportament contrar atitudinii si / sau sustinerilor sale anterioare

este de rea-credinta, intrucat incalca increderea legitima cu care a fost investit de catre cei

asupra carora s-au rasfrant reverberatiile respectivei atitudini. Consecinta: negarea interesului

sau de a actiona / a se apara in justitie pe acest temei72

3. Protestatio non valet contra actum / factum - aplicatii jurisprudentiale

45. Pe scurt, ceea ce aminteste regula coerentei este faptul ca protestul ulterior nu

poate sterge, din trecutul mai mult sau mai putin recent, faptul (sau actul) savarsit de catre

autorul negatiei. La drept vorbind, explicatia este mai degraba simpla, decat spectaculoasa si

deriva nu din aplicarea vreunui mecanism tehnico-juridic complicat, ci dintr-o cerinta de logica

(si / sau de fizica): faptul material, brut73 - intrucat prin survenienta sa, se detaseaza de autor, se

autonomizeaza ca element al istoriei spatio - temporale - scapa de sub controlul autorului, care

nu-l poate retracta cu succes, din acelasi motiv pentru care orice eveniment petrecut undeva in

trecut nu poate fi "sters" printr-o interventie plasata in viitor.

Istoria, inclusiv microistoria nu poate fi stearsa cu buretele. Simplu, pana in acest

punct. Realitatea juridica nu este insa realitate fizica. Retroactivitatea desfiintarii unui act

juridic74, de exemplu, este o buna marturie in sensul existentei faliei adanci care desparte cele

doua specii de realitate. Cum se face ca, prin recursul la principiul coerentei cu sine insusi,

varianta juridica a realitatii se straduieste sa coincida cu cea materiala?

Cheia solutiei rezida - precum in cazul aparentei creatoare de drept - in credinta

legitima cu care comportamentul din trecut al subiectului de drept a fost investit de catre un alt

subiect de drept. Increderea destinatarului atitudinii contrazise este piesa centrala in reprimarea

acestui tip de conduita, in dreptul anglo-saxon, unde detrimental reliance chiar aceasta descrie:

prejudiciul rezultat dintr-o incredere legitima in cuvantul dat de celalalt. Prima conditie impusa

reclamantului, pentru a obtine despagubiri in temeiul increderii tradate este aceea de a fi contat

efectiv pe promisiunea ce i-a fost facuta si de a fi actionat in consecinta. O a doua cerinta a

admiterii actiunii tine, dimpotriva, de conduita promitentului: este necesar ca ultimul sa se fi

asteptat in mod rezonabil ca destinatarul promisiunii sa-si fi fondat optiunea pe respectivele

afirmatii.

46. O marca a teoriei promissory estoppel: promitentului nu i se cere sa fi urmarit

(sa fi cautat in mod activ) sa determine - cu ajutorul promisiunii facute - o anumita cale de

actiune, in persoana destinatarului. Este suficient sa se fi asteptat ca acesta din urma sa se

increada in asertiunile ce i-au fost adresate. Buna-credinta este motorul relatiilor contractuale.

Truism, aproape, dar un truism care nu trebuie sa insemne taxarea increderii drept naivitate.

Interesanta, in fine, este modalitatea de evaluarea a daunelor si intereselor ce se

cuvin partii tradate, in caz de detrimental reliance75 O prima categorie de daune - interese se

refera la "valoarea asteptarilor" (expectation interest); acestea echivaleaza rezultatul pe care, in

chip rezonabil, destinatarul s-a asteptat sa-l obtina in urma executarii promisiunii. O a doua

suma ii va putea fi acordata pentru acoperirea "increderii deceptionate" (releance interest -

apropiata de ceea ce, pe continent, numim deja cu apelativul de "daune morale" - si al carei

cuantum este, in general, mult inferior sumelor acordate cu titlu de expectation interest76

Inconstanta in comportament are, asadar, un pret; ea este posibila, dar contra cost.

47. Riscul este sa vedem in regula coerentei un simplu exercitiu de retorica. Or, nu

este deloc astfel, o constanta jurisprudenta franceza a ultimilor ani facand cu obstinatie

aplicarea acestui principiu, in domenii dintre cele mai variate:

- in materia contractelor de transport, in celebra afacere Chronopost, Casatia

franceza retinea ca incalca buna-credinta comerciantul care, desi in mesajele sale publicitare

anunta ca este un specialist al transportului "rapid si sigur", invoca ulterior o clauza

exoneratoare de orice raspundere, in caz de intarziere in livrarea bunului77

- in materia vanzarii-cumpararii de imobile, incalca increderea legitima a

cocontractantului vanzatorul care indica in mod fals, in documentele sale publicitare, scutirea

de taxa funciara a terenului pentru o perioada de 15 ani78; un important reper in jurisprudenta

franceza este cazul Societatii Centrale alsaciene de mezelarie (CCA), care a achizitionat de la

Societatea G 3 I un numar de 14 spatii comerciale, intr-un ansamblu imobiliar format din 50

asemenea spatii in curs de construire, cu destinatie de complex comercial, decizia de

cumparare fiind motivata de placheta publicitara a vanzatorului care descria complexul ca fiind

unul "modern, complet si activ" si preconiza un numar zilnic de vizitatori impresionant.

Ulterior, societatea G 3 I a reusit sa vanda doar o mica parte din aceste spatii, din lipsa de

cerere, ceea ce a avut un puternic impact negativ asupra vanzarilor inregistrate de societatea de

mezelarie. Ultima a actionat vanzatorul imobilelor in judecata, solicitand despagubiri; cererea

sa a fost totusi respinsa de instanta suprema franceza, pe motiv ca plangerea ar fi fondata pe un

risc comercial inevitabil atasat activitatii oricarui comerciant;79

- este responsabil pentru prejudiciul cauzat cumparatorului vanzatorul unui aparat

pentru imprimarea cecurilor care garanta, in documentele sale publicitare, faptul ca cecurile

astfel imprimate erau infalsificabile; or, societatea achizitoare a fost ulterior victima a doua

astfel de falsuri80

- in domeniul materialelor informatice s-a retinut, dimpotriva, exonerarea partiala

valabila - printr-o nota inserata in mesajul publicitar - de responsabilitate a vanzatorului, in

privinta limitelor sistemului informatic vandut, denuntate explicit de acesta in respectivul

document81; datoreaza insa despagubiri furnizorul care nu a livrat un program informatic

conform asteptarilor clientului, in contradictie cu afirmatiile continute de documentele sale

publicitare82

- instanta a refuzat luarea in considerare a termenelor de livrare indicate in placheta

publicitara a unei societati de mesagerie, cata vreme aceasta anunta, in alte asemenea

documente, livrarea in 24 de ore a bunurilor incredintate "oriunde in Franta" (motivare

explicita a solutiei judecatorilor pe temeiul contrazicerii celor doua afirmatii emanand de la

societatea de mesagerie, cu aplicarea principiului protestatio non valet contra actum)83

48. Situatia privilegiata de care se bucura, in dreptul francez, principiul coerentei in

practica judecatoreasca recenta este atat de evidenta incat, la prima vedere, am putea crede ca

suntem in prezenta unei reguli aflata la adapost de orice critici. O privire mai atenta surprinde

insa conexiunea fiecareia din cauzele mai sus amintite cu problema de a "imprima" forta

contractuala nu oricaror documente emanand de la ofertant, ci documentelor sale publicitare.

O intrebare se ridica, firesc: in ce conditii mesajul publicitar face parte din corpul ofertei si in

ce cazuri se situeaza in afara acesteia? Orice document publicitar constituie parte integranta din

contract, cu consecinta angajarii raspunderii contractuale a emitentului, in ipoteza

neindeplinirii promisiunii facute? Evident, nu. Intre publicitate si oferta linia de demarcatie se

cuvine sa ramana clara. Exista si o "zona de gri", a "publicitatii devenite oferta"? Sunt

intrebarile la care vom incerca sa raspundem, in detaliu, in cele ce urmeaza.

4. Forta contractuala a unor documente publicitare - o aplicatie a principiului

coerentei

49. A incerca elucidarea unei probleme de teorie prin intermediul aplicatiilor sale

practice poate parea o metoda nepotrivita, dar cu siguranta nu mai este de mult timp una

originala. Printre cele mai importante spete care au pus pe tapet - in practica judiciara franceza

- chestiunea documentelor contractuale si relatia acestora cu regula coerentei s-a numarat si

asa-numita cauza a "spatiului verde"84. In speta, sotii G. au achizitionat prin act autentic, de la

agentia imobiliara P., o parcela de teren pentru construit, lasandu-se atrasi de faptul ca, in

pliantele publicitare primite de la societatea vanzatoare, insotite de fotografii, respectiva

parcela de teren era marginita, la una din extremitati, de o portiune de spatiu verde; or, fasia de

pajiste a fost cea care a convins sotii G. sa achizitioneze acea parcela de teren si nu o alta,

intrucat, in viziunea cumparatorilor, casa in care familia urma sa locuiasca, sa-si creasca copiii

si sa se bucure de compania cainelui lor ar fi trebuit sa fie, cu necesitate, o casa marginita de o

portiune de pajiste.

Posterior contractarii, sotii G. constata ca - in realitate si in contradictie cu

mentiunile cuprinse in pliantele publicitare - fasia de verdeata fusese alipita, topografic, de

catre agentia imobiliara la terenul vecin, neachizitionat la acel moment de vreun alt

cumparator.

50. Actiunea sotilor G. a fost intemeiata, previzibil, pe continutul unor documente

traditional "extracontractuale". In plus, sansele lor de a avea castig de cauza se conturau a fi

destul de precare: portiunea de verdeata nu avea o valoare economica de sine statatoare; in

plus, niciunde in cuprinsul contractului de vanzare-cumparare nu se facea vorbire despre vreo

obligatie a vanzatorului de a preda terenul insotit de o zona de pajiste.

La un anumit nivel al intelegerii spetei, era limpede ca, daca sotii G. au consimtit la

cumparare, au facut-o exclusiv in virtutea imaginii sugerate in pliant cum ca viitoarea lor casa

va fi limitata de un "spatiu verde". Daca ar fi stiut adevarul "topografic", este de presupus ca

optiunea lor s-ar fi indreptat fie catre un alt teren, fie catre o alta agentie imobiliara. Asadar,

formarea contractului ar fi momentul in timp la care ar trebui plasata discutarea spetei.

Consimtamant neavizat, propulsat de o cauza falsa: nulitatea conventiei s-ar fi cuvenit a fi

constatata.

51. Sotilor G., constatarea nulitatii absolute nu le putea profita in cauza, intrucat

preferinta lor s-a orientat nu catre repunerea in situatia anterioara contractarii (cumparatorii

erau multumiti, la urma urmelor, de amplasamentul terenului si de pretul de achizitie), ci catre

obligarea societatii vanzatoare la executarea a ceea ce a promis prin pliantele remise:

predarea terenului insotit de fasia de verdeata dorita de acestia. Aceasta a si fost, de altfel,

solicitarea cumparatorilor adresata instantei franceze.

Doua obstacole s-ar fi putut ridica, in teorie, pentru o asemenea pretentie. Primul, un

obstacol de ordin material (si / sau juridic, in subsidiar): aflarea portiunii de verdeata - la

momentul judecarii spetei - in proprietatea altui achizitor, impreuna cu terenul la care

apartinea, topografic. In cauza, obstacolul material nu exista: societatea vanzatoare era inca

proprietara terenului la care alipise fasia verde.

Intra insa in scena un obstacol tehnic: a condamna vanzatoarea la "dezlipirea"

topografica a fasiei de pajiste si la predarea catre sotii G. ar fi presupus constatarea existentei

unei asemenea obligatii in contractul de vanzare-cumparare incheiat cu sotii G., nimeni

neputand fi obligat sa execute obligatii "contractuale" pe care nu si le-a asumat in mod liber. O

"raspundere contractuala pentru documente extracontractuale" ar fi fost de neimaginat.

52. Or, tocmai de angajarea raspunderii contractuale a vanzatorului aveau

imperioasa nevoie cumparatorii85. Cauza falsa s-ar fi dovedit un remediu indezirabil. Invocarea

viciului de consimtamant al dolului ar fi fost - teoretic si practic - imposibila intrucat, pe de o

parte, sotii G. - dintr-o pudoare care a exclus euforiile sentimentale fade - nu au denuntat

agentiei, in nici un moment, motivarea intentiei de a cumpara de mobilul - mai mult decat

subiectiv - al prezentei portiunii de verdeata. Pe de alta parte, manevre dolosive propriu-zise

din partea agentiei imobiliare nu au existat, aceasta neincercand atragerea clientului prin

intermediul apartenentei fictive a fasiei de pajiste la imobilul vandut (zona careia, de altfel, nici

nu i-a plasat o valoare economica aparte, regasita in pretul de achizitie). Asadar, dolul

vanzatorului nu putea intra in discutie, ca temei pentru tripticul de actiuni pe care, indeobste,

acesta le ofera celui lezat.

Eroare asupra substantei? Putin plauzibil si total ineficace. Putin plauzibil intrucat,

in acceptiunea traditionala a sintagmei, nu s-ar fi putut sustine - nici in cele mai indraznete

interpretari - ca o fasie ingusta de pajiste (fara valoarea imobiliara intrinseca) ar apartine

85 Care achitasera o importanta suma cu titlu de pret, pentru un teren de construit, altul decat cel dorit de ei la

cumparare!

substantei unui teren pentru construit. Edificarea unei resedinte pe respectivul teren nu ar fi

fost in nici un fel periclitata ori facuta imposibila de absenta zonei cu iarba, a carei "utilitate" ar

fi fost una, cel mult, estetica. Desigur, in doctrina si practica judecatoreasca de ultima ora,

"eroarea asupra substantei lucrului" evolueaza catre o eroare asupra substantei contractului",

pentru a ingloba si mobilele (subiective) care au animat intentia de contractare - ca edulcorant

pentru cazurile in care dolul propriu-zis, ca viciu de consimtamant, fie nu a existat, fie ar fi

dificil de probat.

Dar "eroarea asupra substantei contractului" nu este (cel putin uneori) decat un

eufemism pentru "eroarea asupra cauzei" conventiei; or, dupa cum subliniam deja, falsitatea

cauzei - ducand la nulitatea absoluta86 a vanzarii - ar fi trebuit mai degraba evitata, decat

invocata, din punctul de vedere al sotilor G. Probarea viciului de consimtamant al erorii - chiar

daca ar fi admisa ca posibila in speta, printr-un inteles "diluat" aplicat notiunii de substanta - ar

impinge rezolvarea catre desfiintarea (eventual insotita de daune-interese) a contractului si nu

catre o executare silita - dorita de cumparatori - a predarii fasiei de verdeata!

53. Nici recursul la notiunea obligatiei precontractuale de informare ori a obligatiei

de consiliere nu s-ar dovedi cu mult mai pertinent, dat fiind setul limitat de remedii pe care

neexecutarea acestora le ofera: fie desfiintarea contractului (acompaniata, la rigoare, de plata

unor despagubiri), fie mentinerea legaturii contractuale, cu obligarea societatii vanzatoare la

achitarea de daune-interese. Dincolo de bariera acestor solutii, instantei nu ii sta in putinta sa

intervina in contract, modificandu-l si completandu-l cu o asa-zisa obligatie de predare a

portiunii de pajiste litigioase.

Punctul nevralgic al rezolvarii ar fi, asadar, "introducerea" in campul contractual a

precizarilor cuprinse in documentele publicitare, in baza caracterului "contractual" al acestora,

ceea ce ar face ca obligatia transferarii "spatiului verde" sa nu mai fie o creatie a judecatorului,

ci o obligatie voluntar asumata de catre societatea vanzatoare, printr-o veritabila clauza

contractuala in acest sens. Numai ca "veritabila clauza contractuala" despre care vorbim

figurase, in speta, nu in cuprinsul ofertei, ci undeva in textul (insotit de imagini al) pliantelor

publicitare remise cumparatorilor, in perioada precontractuala. Or, ultimele erau - prin chiar

natura lor - documente extracontractuale; mai mult, erau mesaje publicitare si nu inscrisuri

constatatoare ale acordului de vointe!

54. Instanta franceza sfarseste - ca si in cazurile mai sus amintite - prin a recunoaste

forta contractuala anumitor documente publicitare. Carora dintre acestea si in baza caror

conditii? Vom vedea in cele ce urmeaza. Deocamdata sa notam un aspect care, in general, a

scapat atentiei comentatorilor unor asemenea spete. Este limpede ca, cel putin in acest caz,

investigarea pozitiei psihologice a reprezentantului societatii vanzatoare - buna sau reauacredinta

a acestuia - ar fi inutila si neavenita. Chiar daca judecatorii ar sfarsi prin a fi convinsi

de bunele intentii si, deci, de totala onestitate a vanzatorului, instanta nu poate trece peste un

fapt vizibil: contractul a avut drept pilon subiectiv (consimtamantul nu a fost propulsat de o

cauza - mobil), din punctul de vedere al sotilor G., un singur element (care a si fost criteriul

decisiv de optiune) - prezenta "spatiului verde" la una din extremitatile terenului. A incerca

"salvarea" legaturii contractuale in absenta acestui element ar fi, in mod cert, o nedreptate.

Sotii G. au dorit achizitionarea nu a oricarui teren, ci a unuia (cu caracteristici similare celui

predat de agentia vanzatoare si) marginit de un fragment de pajiste. Daca extirpam din corpul

contractului acest pilon, intregul esafodaj conventional se prabuseste: nulitatea conventiei,

restitutio in integrum.

Si totusi. Cumparatorii se arata interesati nu de desfiintarea contractului, ci de

mentinerea acestuia si obligarea vanzatorului la livrarea a ceea ce a promis, in contextul

favorabil in care portiunea de verdeata era alipita topografic unui teren aflat inca in proprietatea

agentiei vanzatoare. Pentru condamnarea ultimeia la executarea silita a amintitei obligatii de

predare, trebuie mai intai sa se retina ca promiterea "spatiului verde" a facut parte integranta

din clauzele contractului; de unde si necesitatea de a investiga in ce conditii documentele

publicitare primesc, volens - nolens, conotatii contractuale. Fireste, dar pe ce temei tehnicojuridic?

5. Obligatia de conformitate: tinta ultima a "contractualizarii" unor documente

publicitare

55. Am observat mai sus ca nici unul din remediile plasate pe terenul formarii

contractului nu era util rezolvarii solicitate de cumparatori. Pe de alta parte, in speta, societatea

vanzatoare "una afirma si alta face", fara nici o umbra de indoiala: a insera date inexacte si

fotografii inselatoare in pliantele publicitare remise clientilor, asteptandu-se ca acestia sa-si

fondeze consimtamantul pe asemenea date nu poate fi un comportament loial si, deci, nu poate

fi un comportament scuzabil.

Indispensabil insa, pentru sanctionarea atitudinii contradictorii cu sine insasi a

vanzatoarei, ar fi fost un remediu situat pe palierul efectelor contractului, instanta incercand sa

gaseasca un fundament tehnic corect pentru condamnarea agentiei la executarea silita a

obligatiei de livrare (posibila, in speta) a fasiei de verdeata, in concordanta cu ceea ce lasase

aceasta sa se inteleaga in documentele sale publicitare. Acest remediu a fost cel al obligatiei de

conformitate87 o figura recent conturata in dreptul consumatiei si a carei consistenta ar fi, dupa

multi autori, un soi de "fata Morgana" imposibil de cuprins in tipare.

56. Notiunile forjate in dreptul consumatiei sunt insa simple si usor de aplicat; de

indata ce vor fi altfel, locul lor va fi lasat altor concepte, mai suple si mai adecvate nevoilor

consumatorului. Nici obligatia de conformitate nu face figura aparte, ea avand meritul unei

simplitati - cristal. Conformitatea este formulata ca problema ori de cate ori, la momentul

livrarii bunului88, acesta nu respecta specificatiile contractuale89

Revenind la speta comentata, se cuvine a fi facuta o precizare. Practic, sotii G.

invocau predarea neconforma a bunului. Or, am retinut deja ca, in interiorul obligatiei de

conformitate stricto sensu, rolul stipulatiilor contractuale (exprese si scrise) este unul decisiv.

Or, precizarea potrivit careia terenul achizitionat era marginit, la una din extremitati, de un

ingust "spatiu verde" figura nu in textul contractului, ci intr-unul din pliante, asadar intr-un

document publicitar. A admite insa incercarea vanzatorului de a-si contrazice propriile

afirmatii, in doua documente decisive pentru nasterea contractului (oferta si documentul

publicitar care a servit la elaborarea consimtamantului) ar fi fost, din punctul de vedere al

instantei franceze, in contradictie cu comendamentele bunei-credinte.

Instanta se decide, asadar in sensul condamnarii profesionistului la predarea

conforma a terenului, acompaniat de fasia de pajiste litigioasa. Ca sa procedeze astfel, era insa

nevoie de prezenta unor stipulatii contractuale exprese in sensul datorarii "spatiului verde" de

catre agentia vanzatoare. Stipulatiile cu pricina existau in textul unui document publicitar, fiind

de ajuns - pentru nasterea obligatiei de conformitate - ca instanta sa decida ca respectivul

document publicitar are forta contractuala si ca, deci, este un document contractual!

57. Drumul urmat de rationamentul instantei franceze pare sinuos, dar in realitate el

este unul simplu. Apartenenta anumitor documente publicitare la corpul conventiei avea drept

finalitate ultima recunoasterea unei obligatii de conformitate pe umerii profesionistului, ceea

ce, in speta, ar fi permis condamnarea acestuia la livrarea "spatiului verde", cu mentinerea

totodata a contractului - dorita de parti.

Nu exista insa aici o totala inversare a realitatii. Documentele publicitare nu pot fi

suprapuse, aprioric si discretionar, textului contractual propriu-zis, fara ca, printr-o asemenea

decizie, instanta sa paseasca in absurd: publicitatea nu este nici informare (ci incitare la

contractare), nici consiliere (ci persuadare "tendentioasa"), nici oferta propriu-zisa (dat fiind

caracterul aluziv, uneori hiperbolic si imprecis, al mesajului publicitar). O publicitate - oferta ar

fi un exemplu admirabil de utopism juridic! Cand, prin urmare, si in ce conditii ne este permis

sa afirmam ca anumite documente publicitare au - in pofida destinatiei si denumirii lor - nici

mai mult, nici mai putin decat "o forta contractuala"?

6. Conditiile in care documentelor publicitare li se poate recunoaste forta

contractuala

58. Introduse de judecator in oferta, documentele publicitare devin specificatii

contractuale - o "trambulina" pentru nasterea obligatiei de conformitate90. Pentru a deveni o

parte a ofertei, textul publicitar trebuie sa "imprumute" caracteristicile actului juridic al ofertei.

Documentul publicitar primeste valoare contractuala numai in masura in care este suficient de

ferm, precis si detaliat incat - integrat ofertei - sa angajeze emitentul de indata ce exista

acceptul destinatarului; concluzia va fi identica si in prezenta unei mentiuni de genul "acest

document nu este contractual", importanta fiind precizia afirmatiilor publicitare si impactul

acestora asupra formarii consimtamantului celeilalte parti si nu denumirea atribuita

documentului de catre emitent.

Este esential ca documentele publicitare in discutie sa fi fost remise

cocontractantului (comunicate pe cale directa acestuia), indiferent de suportul material concret:

cataloage, brosuri, pliante etc.; neprielnicia luarii in considerare a unor documente care nu se

conformeaza acestei cerinte este de ordinul evidentei: publicitatea prin mass-media sau prin

intermediul afiselor nu poate purta valoare contractuala, ea situandu-se in timp inainte de orice

apropiere a partilor.

59. Mesajul publicitar nu este destinat a informa cu privire la caracteristicile

produsului sau serviciului oferit; finalitatea sa este una mult mai simpla si univoca: sa atraga

atentia, sa convinga si, in acest demers de prezentare (adesea) emfatica a produsului sau

serviciului sau, emitentul mesajului nu poate fi privat de prezenta oricarei unde de optimism91

De abia in momentul in care autorul mesajului si persoanele interesate vor debuta in relatii

concrete, menite sa conduca la perfectarea unui contract, profesionistul este chemat sa ofere

informatii pertinente si detaliate in legatura cu produsul promovat publicitar. Aceasta nu

inseamna insa ca a atrage cu orice pret atentia, prin intermediul publicitatii, ar fi o sinecura:

principiul protestatio non valet contra actum / factum si forta contractuala pe care, in anumite

conditii, documentele (initial) publicitare o primesc sunt remedii indeajuns de rafinate pentru

evitarea situatiilor in care increderea legitima in afirmatiile ofertantului ar fi prilej de abuz, iar

buna-credinta a partenerului ar fi exploatata drept credulitate.

60. Ceea ce i se cere, in fond, profesionistului este sa-si puna de acord - cu prilejul

discutiilor precontractuale - afirmatiile facute in mesajul publicitar remis direct partenerului

sau cu realitatea materiala si / sau juridica in care efectele contractului urmeaza sa intervina.

Un clip publicitar, de exemplu, nu va angaja cu forta unei oferte. Un document incitativ remis

unui destinatar precis, in scopul determinarii acestuia sa contracteze, va deveni insa document

contractual, in masura in care afirmatiile incluse sunt suficient de clare, precise si ferme.

Documentul trebuie sa fi exercitat o influenta decisiva asupra formarii

consimtamantului celeilalte parti92. Se ataseaza la conditiile mentionate aceea ca partea care se

prevaleaza de documentele publicitare sa faca proba influentei decisive pe care acestea au avuto

asupra formarii consimtamantului sau. Practica instantelor franceze93 indica insa faptul ca o

atare dovada este in ce in ce mai usor admisa si ca eforturile de a "seduce" cocontractantului in

faza precontractuala pot deveni pentru autor izvor de angajament.

7. Concluzii

61. In pofida lipsei de interes inregistrate de problema documentelor publicitare in

literatura romana de specialitate si chiar in practica judiciara, chestiuni precum incidenta

acestor documente asupra obiectului contractului si forta contractuala pe care amintitele

documente o pot primi, prin interventia judecatorului merita, credem, a fi tratate cu atentia

cuvenita. Din aceasta perspectiva, practica judecatoreasca franceza in materie se poate dovedi

un important reper, pentru fixarea conditiilor in care mesajului publicitar ferm si precis i se

poate imprima forta ofertei propriu-zise, in incercarea de a evita orice posibilitate de abuz din

partea profesionistului emitent.

Protestatio non valet contra actum nu este, astfel, decat epifania unei norme a buneicredinte

dinamice, care permite angajarea raspunderii (contractuale a ) emitentului, de indata ce

acesta s-a putut astepta in mod rezonabil ca alegatiile sale publicitare sa motiveze substantial

intentia de contractare a celuilalt. Increderea legitima a partenerului contractual in afirmatiile

(inclusiv publicitare) emanand de la ofertant nu poate fi exploatata drept credulitate, iar a

atrage cu orice pret atentia - prin documente publicitare incitative - nu este o sinecura, nici

macar in dreptul privat roman - mai static si mai "amortit" la nivelul inovatiilor pretoriene

decat principala sa sursa de inspiratie, dreptul privat francez.

VII. OFERTA PROMOTIONALA

62. Promotia consta in incitarea la cumpararea unui produs / solicitarea unui serviciu.

Aceasta tehnica prezinta dezavantajul, pentru consumator, de a realiza cumparaturi inoportune

sau peste trebuintele reale; poate incalca, in acelasi timp, regulile concurentei loiale. Tipologia

sa cunoaste: (a) diminuarea pretului si (b) augmentarea contraprestatiei.

a). Limitarea libertatii comerciantului de a diminua pretul. Ordonanta Guvernului nr.

99/2000 privind comercializarea produselor si serviciilor de piata, aprobata si modificata prin

Legea nr. 650/2002, prevede in art. 19: "este interzis oricarui comerciant sa ofere sau sa vanda

produse in pierdere, cu exceptia situatiilor prevazute la art. 18 lit. a), b), e), f) si g). Prin

vanzare in pierdere se intelege "orice vanzare la un pret egal sau inferior costului de achizitie,

asa cum acesta este definit in reglementarile legale in vigoare".

Pretul de apel (nereglementat in dreptul nostru) vizeaza atragerea consumatorului

printru-un produs oferit la pret redus, in vederea realizarii de profit in privinta altor produse

(practica numita, uneori, "insula de pierderi in oceanul de castig") sau pentru atragerea

consumatorului dinspre produsele concurente ("deriva vanzarilor"). In dreptul autohton,

asemenea practici pot fi eventual (si conjunctural) sanctionate ca publicitate inselatoare (in

baza art. 53 din Ordonanta Guvernului nr. 99/2000, modificata), ca reprezentand concurenta

neloiala sau ca vanzare in pierdere (art. 19 din Ordonanta). Vanzarea in pierdere poate avea loc

si prin oferirea suplimentara a unor produse, incluse in pret (de exemplu "trei produse la pret

de doua").

b). Libertatea nelimitata in diminuarea pretului. Incident in materie este textul art. 18

lit. a) - c) si e) - i) din Ordonanta Guvernului nr. 99/2000, modificata, a carui abordare o

intreprindem in cele ce urmeaza.

1. Vanzarile de lichidare

63. Reglementate in Franta inca din anul 1906, vanzarile de lichidare sunt permise in

dreptul nostru prin textul art. 18 lit. a) din amintita Ordonanta, fiind definite ca "orice vanzare

precedata sau insotita de publicitate si anuntata sub denumirea de "lichidare" si care, printr-o

reducere de preturi, are ca efect vanzarea accelerata a totalitatii sau numai a unei parti din

stocul de produse dintr-o structura de vanzare cu amanuntul, intr-una din urmatoarele situatii"

(art. 20):

a). incetarea definitiva a activitatii comerciantului;

b). incetarea din proprie initiativa a activitatii comerciantului, in structura de vanzare

respectiva;

c). intreruperea activitatii comerciale sezoniere pentru o perioada de cel putin 5 luni;

d). schimbarea profilului structurii de vanzare;

e). lucrari de transformare si amenajare care depasesc 30 de zile, efectuate in interiorul

structurii de vanzare, iar aceasta urmeaza a fi inchisa in respectiva perioada;

f). vanzarea stocului de catre mostenitorii comerciantului defunct;

g). deteriorarea grava, din cauza unor calamitati sau acte de vandalism, a stocului de produse.

64. Elementele lichidarii pot fi astfel enumerate:

- la fel ca si vanzarea de soldare, este supusa unei publicitati si unor anunturi cu caracter

publicitar;

- are drept scop accelerarea vanzarilor;

- poate interveni doar in cazurile prevazute de lege ca implicand modificari substantiale in

activitatea sau exploatarea punctului de vanzare;

- se fondeaza pe o reducere de pret

- este supusa unei notificari (art. 21) facuta, in baza unui inventar, la primaria localitatii.

Sanctiunile nerespectarii acestor elemente sunt: (1) amenda cuprinsa intre

20.000.000 - 100.000.000 lei si (2) o amenda intre 2.000.000 - 10.000.000, in privinta

notificarii.

2. Vanzarile de soldare

65. Vanzarile de soldare, permise in dreptul nostru prin textul art. 18 lit. b) din

Ordonanta Guvernului nr. 99/2000, modificata, au fost reglementate cu strictete in Franta inca

din anul 1906 (nu in vederea ocrotirii consumatorilor insa, ci pentru protejarea comerciantilor

afectati de asemenea acte de concurenta vazute la origini ca neloiale). Potrivit art. 24 din

amintita Ordonanta, vanzarea de soldare este "orice vanzare insotita sau precedata de

publicitate si anuntata sub denumirea "soldare /soldari/ solduri" si care, printr-o reducere de

preturi, are ca efect vanzarea accelerata a stocului de marfuri sezoniere dintr-o structura de

vanzare cu amanuntul".

Vanzarea de soldare prezinta aceleasi elemente precum vanzarea de lichidare; se

particularizeaza insa prin situatia legala in care poate interveni (stoc de marfuri sezoniere).

66. Conditiile de incidenta ale unei vanzari de soldare sunt (art. 45): (a). se poate

efectua doar in cursul a doua perioade pe an, cu o durata maxima de 45 de zile fiecare; (b).

bunurile supuse soldarii sa fi fost achitate furnizorului cu cel putin 30 de zile inaintea debutului

perioadei de soldare; (c). vanzarea sa aiba loc in structurile de vanzare obisnuite; (d). anuntul

publicitar sa mentioneze obligatoriu data de debut si data de incetare a soldarii, precum si

sortimentul de marfuri supus acestei operatiuni. Nerespectarea acestor conditii se sanctioneaza

cu amenda cuprinsa intre 20.000.000 si 100.000.000 lei.

3.Vanzarea in magazine / depozite de fabrica

67. Vanzarea in magazinele sau depozitele de fabrica se poate face la un pret redus

(art. 18 lit. c) din O.G. nr. 99/2000, modificata si prezinta, potrivit art. 31 din aceeasi

Ordonanta, urmatoarele elemente: (1) nu este supusa notificarii; (2) este o vanzare din

productia proprie, efectuata direct consumatorilor; (3) poate interveni numai in cazurile

prevazute de art. 32 (fiind exceptate produsele alimentare):

a) bunul nu a fost anterior oferit spre vanzare din cauza defectelor de fabricatie;

b) bunul face obiectul retururilor din reteaua comerciala;

c) reprezinta stocul nevandut din sezonul anterior.

4. Vanzarile promotionale stricto sensu

68. Reglementate de art. 18 lit. d) si art. 34 din O.G. nr. 99/2000, modificata,

vanzarile promotionale in sens restrans sunt acele "vanzari cu amanuntul, vanzari cash and

carry sau prestarile de servicii de piata" care pot avea loc in orice perioada a anului, fara sa

faca obiectul notificarii, cu conditia ca: (a). sa nu fie efectuate in pierdere; (b). sa se refere la

produse disponibile sau reaprovizionabile; (c). produsele sa existe spre vanzare pe durata

intregii perioade anuntate sau comerciantul sa informeze consumatorii ca oferta este valabila in

limita stocului disponibil.

Nu constituie vanzari promotionale (art. 34 pct. 2): actiunile de promovare a unui

bun efectuate de producatori (a) si actiunile de lansare de produse / servicii noi pe piata (b).