Dreptul comercial in cadrul sistemului de drept romanesc

Dreptul comercial in cadrul sistemului de drept romanesc

1. Autonomia dreptului comercial

Procesul codificarii dreptului comercial cutumiar a adus cu sine divizarea dreptului privat in drept civil si in drept comercial. In sfera raporturilor comerciale au inceput sa intre treptat si necomerciantii carora li se aplica normele de drept comercial. Problema care se pune este aceea de a sti daca divizarea dreptului privat in drept civil si in dreptul comercial se justifica.

In favoarea unificarii dreptului privat pot fi aduse urmatoarele argumente:

- circuitul juridic civil a devenit la fel de dinamic si de complex ca si cel comercial; ex. : speculatiile imobiliare, folosirea mijloacelor de plata precum cecul, cardurile bancare si de catre necomercianti, securitizarea ipotecilor imobiliare, speculatiile pe titlurile ipotecare emise asupra unor imobile detinute de persoane fizice etc;

- creditul nu mai este doar comercial; ex: creditul ipotecar sau cel de retail (consum);

- unele state puternic dezvoltate nu cunosc un drept comercial autonom, in acele sisteme producandu-se de timpuriu o comercializare a dreptului civil (S.U.A., M.B.); ex: in S.U.A. pot fi supuse procedurii falimentului si persoanele fizice care nu desfasoara activitati comerciale.

In favoarea divizarii dreptului privat pot fi aduse urmatoarele argumente:

- raporturile juridice comerciale au nevoie de reguli speciale, fiind mult mai dinamice decat cele civile si necesitand institutii specifice;

- majoritatea sistemelor juridice sunt in mod traditional structurate dualist;

- acolo unde s-au facut unificari ale dreptului civil cu dreptul comercial, acestea au fost numai de ordin formal; in continuare, a existat un drept comercial, chiar daca el si-a gasit izvorul formal principal in codul civil;

- chiar si sistemele statelor mai avansate, in care s-a produs o comercializare a dreptului civil, pastreaza mari institutii de drept comercial reglementate de legi comerciale speciale aplicabile doar celor care desfasoara o activitate comerciala;

- uzul si precedentul judiciar, precum si auto-reglementarea unor activitati sau profesii se justifica numai in raporturile comerciale, nu si in cele civile; persoanele particulare nu intra decit rare ori in raporturi juridice, in timp ce comerciantii intra in raporturi juridice infinite ca numar, diversitate si amploare.

In orice caz, autonomia dreptului comercial nu inseamna o izolare a dreptului comercial, acesta avand numeroase zone de interactiune cu alte ramuri de drept. De maxima importanta este constatarea ca dreptul comercial nu este altceva decat legea comerciala completata cu legea civila.

Pe de alta parte, dreptul comercial are rolul de "laborator" in care se experimenteaza si se slefuiesc noi institutii, un drept care poate contribui la modernizarea dreptului civil, la transformarea lui intr-un drept flexibil, adaptabil realitatii.

Legiuitorul roman va avea in curand de ales intre 2 solutii: (i) unificarea regimului juridic al obligatiilor intr-un cod unic, atat pentru comercianti, cat si pentru necomercianti, dublata de trecerea la sistemul subiectiv si de o bogata legislatie comerciala specializata pe domenii ale activitatii comerciale; (ii) sistematizarea si gruparea tuturor normelor comerciale intr-un nou cod comercial care sa realizeze corelarea intre toate institutiile reglementate acum de o legislatie stufoasa si eterogena.

Dupa cum se poate observa, dreptul comercial ramane structurat ca ramura autonoma in ambele variante, cu precizarea ca specializarea vietii comerciale va duce si la o specializare a legislatiei comerciale, grupate sau nu intr-un cod comercial. O consecinta ar fi aparitia unor subramuri de drept comercial, precum: (i) dreptul societatilor comerciale; (ii) dreptul insolventei;

(iii) dreptul valorilor mobiliare si al pietei de capital; (iv) dreptul concurentei; (v) legislatia protectiei consumatorului; (vi) dreptul bancar; (vii) dreptul asigurarilor; (viii) dreptul transporturilor.

. Legaturile dreptului comercial cu alte ramuri de drept

Cu dreptul civil, dreptul comercial se afla, practic, intr-o relatie de norma speciala - norma generala. Art. 1 C. com. prevede ca "in comert se aplica legea de fata; unde ea nu dispune se aplica Codicele civil". Sintagma "Codicele civil" trebuie citita "legea civila", intrucit raportul lege generala-lege speciala nu se stabileste doar intre cele doua coduri, ci chiar intre cele doua ramuri de drept.

Pentru a defini exact continutul raporturilor dintre cele doua ramuri trebuie precizata natura normelor dreptului comercial, cuprinse in Codul comercial si in legi comerciale speciale.

Dreptul comercial cuprinde urmatoarele tipuri de norme:

a) norme care se aplica atat in materie comerciala, cat si in materie civila; de exemplu, art. 35-39 C. com, referitoare la incheierea contractelor intre persoane departate se aplica si in raporturile juridice civile;

b) norme care deroga de la regulile dreptului civil; de exemplu, art. 42 (referitor la solidaritate), art. 43 (referitor la curgerea dobanzilor), art. 44 (referitor la termenul de gratie) si art. 45 (referitor la retractul litigios) din C. com contin norme contrarii regulilor din dreptul comun;

c) norme care dezvolta reglementari cuprinse in dreptul civil, adaptandu-le necesitatilor comertului; de exemplu, vanzarea-cumpararea comerciala, mandatul comercial, garantia reala mobiliara, transportul, d 343h73d epozitul; in aceste cazuri, legea civila completeaza, cu titlu de drept comun, regulile derogatorii, dar lacunare, din materia comerciala;

d) norme care reglementeaza integral institutii specifice dreptului comercial; de exemplu, cambia si biletul la ordin, cecul, contractul de report, contractul de comision, societatile comerciale, dreptul bancar, dreptul asigurarilor, legislatia pietei de capital etc. nu se regasesc in legile civile; in consecinta, in acest caz, dreptul civil (legea civila) nu este aplicabila;  

3. Cu dreptul procesual civil, dreptul comercial se afla in aceeasi relatie ca si cu dreptul civil, dar numai in cazul in care raporturile juridice de drept comercial se afla in faza conflictuala, de litigiu.

Pe de alta parte, dreptul comercial cuprinde numeroase dispozitii procedurale. Astfel, Cartea a IV-a a Codului comercial se refera la exercitarea actiunilor comerciale; legea registrului comertului, legea cambiei si a biletului la ordin, legea cecului, precum si legea insolventei contine, de asemene, numeroase reguli derogatorii de la dreptul comun al dreptului procesual civil (Codul de procedura civila) sau chiar reguli contrarii, care inlatura de la aplicare dreptul comun.

In orice caz, insa, acolo unde legea comerciala nu dispune, dreptul comun al procedurii civile se aplica in completare, cu titlu de drept comun.

Numeroase legaturi sau interferente se creeaza si intre dreptul comercial, pe de o parte, si diferitele ramuri ale dreptului public, pe de alta parte.

Spre exemplu, intreaga ramura a dreptului comercial este supusa principiului constitutional al comertului liber si al economiei de piata. Litigiile comerciale sunt supuse principiilor din Constitutie relative la liberul acces la justitie, unitatea si uniformitatea solutiilor jurisprudentiale, procesul echitabil etc. Dreptul european al drepturilor omului are si in raporturile juridice comerciale incidenta directa, chiar in contra unor dispozitii diferite din dreptul intern. Judecatorul national aplica direct in raporturile juridice comerciale interne care ii sunt supuse spre solutionare, dreptul comercial comunitar, nefiind necesara apelarea la instantele europene pentru interpretarea sau stabilirea sferei de aplicare a dreptului comunitar comercial. La fel, societatile comerciale sunt supuse principiului constitutional al libertatii de asociere si exemplele pot fi foarte numeroase, dar o enumerare a lor ar depasi cadrul analizei de fata.

De asemenea, numeroase contracte care, in mod obsnuit, fac obiectul reglementarilor dreptului administrativ, cum ar fi contractele de achizitii publice, de inchiriere sau de concesiune de bunuri domeniale, contractele de privatizare etc., sunt supuse, fie in completarea normelor speciale de drept public, fie pentru interpretarea acestora, dreptului comercial. In plus, fara exceptie, aceste contracte sunt supuse jurisdictiei comerciale, si nu celei administrative (contenciosul administrativ nu se aplica actelor administrative de gestiune, cum sunt contractele autoritatilor publice, ci numai actelor administrative de autoritate).

. Izvoarele dreptului comercial

Notiunea de "izvor" al dreptului comercial are sensul de sursa generatoare a normei juridice, si nu sensul de sursa generatoare a raportului juridic concret (care, dupa cite se stiu din dreptul civil, sunt fie actele juridice, fie faptele juridice stricto sensu). Din aceasta perspectiva, izvoarele dreptului comercial sunt fie izvoare normative, fie izvoare interpretative. In mod traditional, doctrina noastra clasifica in categoria izvoarelor normative ale dreptului comercial Constitutia Romaniei, Codul comercial, legile comerciale speciale, Codul civil si legile civile speciale.

Constitutia Romaniei nu este, in general, un izvor direct al dreptului comercial, ci numai un reper principial fata de care trebuie sa se alinieze legile comerciale. Uneori, insa, Constitutia este un izvor direct de drept comercial. Spre exemplu, Constitutia inlatura de la aplicare legile sau celalalte acte normative, anterioare Constitutiei, dar care sunt contrare acesteia. De asemenea, sunt inlaturate de la aplicare legile comerciale, chiar si cele ulterioare Constitutiei, care sunt contrare dreptului european al drepturilor omului sau dreptului comunitar european.

Codul comercial a suferit, de-a lungul timpului, numeroase abrogari partiale si modificari de la intrarea sa in vigoare (din 971 de articole mai sunt in vigoare aprox. 450, din care mai mult de 200 sunt inaplicabile, deoarece au cazut in desuetudine). Totusi, el continua si astazi sa cuprinda reglementarea unor institutii fundamentale ale dreptului comercial, cum sunt: faptele de comert, comerciantii, obligatiile comerciale, contracte comerciale speciale, contractul de transport, transportul maritim etc.

Legile comerciale speciale pot fi sistematizate pe materii astfel :

- legislatia societatilor comerciale (ex: Legea nr. 31/1990);

- legislatia registrelor comerciale (ex. : Legea nr.26/1990 privind registrul comertului);

- legislatia persoanelor fizice autorizate sa exercite comertul si a intreprinderilor individuale sau familiale (ex. : OUG nr.44/2008);

- legislatia insolventei (ex: Legea nr. 85/2006);

- legislatia pietei de capital (ex: Legea nr. 297/2004);

- legislatia contractelor comerciale si a activitatilor comerciale;

- legislatia privatizarii si legislatia investitiilor;

- legislatia bancara si legislatia asigurarilor.

6. Trebuie observat ca dreptul comercial este, intr-o proportie covirsitoare, un drept non-conflictual. Intr-adevar, legile comerciale sunt destinate statutului comerciantului, organizarii comertului, activitatii de afaceri a comerciantului si obligatiilor comerciale, si mai putin conflictelor dintre comercianti (cu exceptia procedurii insolventei, care este reglementata aproape exclusiv de norme de procedura, intrucit insolventa este o procedura judiciara). Dreptul comercial este un drept al compromisului, un drept al negocierii, in care fiecare parte contractanta trebuie sa cistige (win-win situation). Conflictele dintre comercianti care, oricum, reprezinta, din punct de vedere statistic, cam 10% din totalul raporturilor juridice comerciale, ajung rar in fata instantelor de judecata obisnuite, comerciantii imaginind o suma importanta de tehnici alternative de solutionare a disputelor. Acestia ajung in fata instantelor de judecata fie atunci cind instanta nu poate fi evitata (proceduri de insolventa sau proceduri in care arbitrajul sau medierea sunt interzise), fie atunci cind alternativele de solutionare a disputelor au fost epuizate, fara a da rezultate. Mijloacele alternative de solutionare a disputelor (de genul medierii, concilierii si arbitrajului) pot fi utilizate, spre exemplu, si in scopul preventiei insolventei, ceea ce permite o evitare indirecta a competentei exclusive a instantelor de drept comun.

Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la tranzactia pura si simpla, pina la mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointe al partilor[1], adica debitorul si creditorii sai. Fiind vorba de un acord de vointe, care presupune increderea intre parti, inseamna ca insasi incheierea unor astfel de contracte in vederea solutionarii amiabile a disputei debitorului cu creditorii sai este un cistig in sine pentru debitor, intrucit ceea ce ii lipseste in primul rind unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiara sau in stare de a fi dat in judecata de creditorii sai este increderea creditorilor sai. Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul recapata, cel putin in parte, increderea pierduta a creditorilor si a partenerilor de afaceri. Pe de alta parte, acordul de vointe presupune drepturi si obligatii reciproce ale partilor. Debitorul se obliga la concesii fata de creditori, ca de exemplu, in situatia insolventei, la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau diversificarea surselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc. Creditorii consimt la o serie de facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, re-esalonarea debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc.

Intreprinderea aflata in dificultate poate evita procedura insolventei prin solutii amiabile negociate si semnate cu fiecare dintre creditori, in mod individual, sau cu colectivitatea acestora. In mod rezonabil, solutiile amiabile de preventie a insolventei, inainte de a fi puse in practica in raport cu colectivitatea creditorilor, sunt precedate de negocieri individuale cu creditorii importanti, de care depinde existenta intreprinderii, mai precis cu bancile si cu furnizorii de utilitati. Este, evident, importanta si negocierea individuala cu statul si cu salariatii, in calitatea acestora de creditori privilegiati pentru taxe si impozite, respectiv, salarii.

Creditorii pot evita consecintele nefavorabile ale insolventei debitorului lor (suspendarea urmaririlor individuale, inghetarea dobinzilor, continuarea unor contracte in curs de executare, in special, cele de furnizare de utilitati, concursul cu ceilalti creditori, posibilitatea impunerii unui plan de reorganizare prin votul celorlalti creditori si celelalte sacrificii ale drepturilor creditorilor consecutive deschiderii procedurii insolventei) negociind si semnind acest gen de solutii amiabile cu debitorul lor. Exista intreprinderi care concentreaza, pe linga interesele managerilor, actionarilor si salariatilor lor, si interesele creditorilor, intrucit aceste intreprinderi sunt clienti, furnizori sau contribuabili importanti ai creditorilor, pentru care insolventa sau disparitia acestor clienti, furnizori si contribuabili ar putea afecta intr-o maniera semnificativa insasi creditorii in cauza. Spre exemplu, un furnizor de utilitati ar putea fi afectat intr-o masura importanta de insolventa clientului sau captiv, dat fiind ca dupa deschiderea procedurii va fi obligat sa continue furnizarea de utilitati. Dar furnizorul de utilitati in cauza ar putea fi si mai aefectat de disparitia intreprinderii respective, daca expunerea fata de acest client era mare. Aceleasi considerente sunt valabile si pentru banci, stat si colectivitatea locala (acestia din urma putind suferi si alte consecinte ale disparitiei intreprinderii in cauza, cum ar fi ridicarea ratei somajului prin pierederea unui mare numar de locuri de munca). In aceste conditii, facilitatile acordate debitorului, chiar daca par a fi pierderi pe termen scurt pentru creditori, reprezinta un compromis acceptabil pe termen mediu si lung, asigurind continuarea relatiei de afaceri cu debitorul.

Este evident ca intelegerile colective cu debitorul sunt posibile doar in cazul intreprinderilor mari, de existenta sau supravietuirea careia depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, si creditorii, intreprinderi care, de altfel, pot prezenta si oferte serioase de restructurare. In cazul IMM-urilor, astfel de intelegeri colective par utopice, desi ele nu sunt imposibile. Cu toate acestea, IMM-urile pot utiliza aceste tehnici de compromis in negocieri individuale cu creditorii, in special cu bancile si furnizorii de utilitati. Bancile, spre exemplu, isi pot substitui unui debitor neperformant un altul cu credibilitate sau cu un istoric bancar pozitiv ori neutru, prin cesiune, novatie sau delegatie. Foarte frecvent se foloseste tehnica "cesiunii creditului" pentru a transforma un credit neperformant in credit normal. Astfel, creanta bancii contra unei societati este cesionata actionarului majoritar al acesteia sau unei societati afiliate acesteia. Pretul cesiunii se poate achita din sursele proprii ale cesionarului, dar el este, de obicei, finantat chiar dintr-un credit acordat cesionarului de banca cedenta. Prin cesiune, banca "scapa" de creditul neperformant si, deci, provizionul de risc constituit la valoarea creditorului neperformant poate fi utilizat de banca cedenta pentru scopurile proprii. Este adevarat ca, la eliberarea provizionului, banca va trebui sa plateasca un impozit pe profit (sumele rezultate din disponibilizarea provizioanelor se considera a fi profit al bancii), dar chestiunea costului suplimentar se solutioneaza, de regula, prin suplimentarea pretului negociat al cesiunii. Asadar, un debitor initial, insolvent sau in pragul insolventei, este inlocuit cu unul solvabil. Debitorul initial poate fi, ulterior, lichidat. Desi operatiunea poate acoperi o frauda la lege, fiind in sine la limita legalitatii, totusi, folosita cu prudenta, ea este legala si oportuna evitarii consecintelor neplacute ale executarii silite sau ale insolventei debitorului initial. Pe de alta parte, creditele de refinantare sunt, in sine, mijloace de evitare a insolventei. Un credit acordat sau reesalonat in conditii foarte severe pentru debitor poate fi neutralizat ca risc de insolventa daca este achitat in avans, fie din surse proprii ale debitorului, fie din surse atrase de la o alta banca, aceasta din urma acordind noul credit in conditii mult mai prietenoase. Refinantarea este posibila mai ales daca se ofera garantii mai eficiente decit cele constituite pentru asigurarea rambursarii creditului initial (spre exemplu, actionarul majoritar constituie ca garantie un cash collateral, in locul unor ipoteci sau alte garantii constituite de debitor).         

Concilierea prealabila directa este obligatorie in litigiile comerciale banesti. Prof. Ion Deleanu[2] isi exprima unele dubii cu privire la constitutionalitatea procedurii concilierii prealabile in litigiile comerciale. Este, intr-adevar, discutabil, daca obligarea partilor unui potential litigiu la a urma o procedura - de altfel, foarte complicata, rigida si plina de constringeri procedurale care tensioneaza un dialog al partilor inca neinceput - este compatibil cu principiul liberului acces la justitie din art. 20 alin.1-2 din Constitutie. Concilierea prealabila ar fi fost mult mai oportuna daca ar fi fost facultativa[3], in asa fel incit partile sa nu se simta incorsetate de obligatie si de procedura. Practic, datorita caracterului obligatoriu, procedura concilierii duce la extrem de putine rezolvari amiabile, in marea majoritate a cazurilor partile nereusind sa se intilneasca sau, in cazul in care se intilnesc, ele nefacind altceva decit sa bifeze indeplinirea unei obligatii legale, adica parcurgerea unui pas legal obligatoriu in drumul catre litigiu. Asadar, scopul legii este departe de a fi atins. Dupa toate probabilitatile, noul cod de procedura civila (al carui proiect se afla in lucru la Ministerul Justitiei) va elimina obligativitatea concilierii prealabile directe.

Cu toate acestea, concilierea poate da rezultate daca in calitate de conciliator se interpune un tert (mediator) si, mai ales, daca este utilizata in vederea evitarii formularii unei cereri de deschidere a procedurii insolventei.

In privinta cererii de deschidere a procedurii insolventei, concilierea prealabila directa nu este obligatorie, dar creditorul il poate invita pe debitor la conciliere, in ideea de a gasi o cale de evitare a procedurii insolventei.

Art. 2 alin. 3 din Legea medierii prevede ca "persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-si solutiona disputele prin mediere, atat in afara, cat si in cadrul procedurilor obligatorii de solutionare pe cale amiabila a conflictelor prevazute de lege". Asadar, din moment ce legea permite interpunerea unui mediator in procedura concilierii prealabile, este chiar recomandabil ca partile sa o faca. Intr-adevar, medierea da un alt continut ideii de conciliere, intrucit partile nu mai opteaza in acest caz in favoarea concilierii doar pentru a parcurge o procedura legala in drumul catre litigiu, ci ca sa rezolve disputa inainte de litigiu.

Medierea este o modalitate de solutionare a conflictelor alternativa procesului obisnuit sau arbitral. In conditiile in care actul jurisdictional poate agrava conflictul, in loc sa-l solutioneze si sa opreasca partile de la a-l continua, procedura de mediere, implicit medierea exercitata de avocat, are ca scop incurajarea folosirii comunicarii si a negocierii pentru prevenirea aparitiei sau agravarii unor conflicte, stimularea spiritului civic, a cooperarii si comportamentului non-agresiv in relatiile umane, restabilirea primordialitatii increderii intre oameni si a bazelor morale ale societatii[4].

Medierea este o negociere asistata de un tert, respectiv, mediatorul, o tehnica consensuala de rezolvare a conflictelor, constind intr-o comunicare permanent orientata catre incheierea unei intelegeri intre parti care au atit interese comune, cit si divergente. Mediatorul propune partilor in procedura de mediere o solutie, fara a avea atributia de a o impune acestora. Partile in procedura de mediere pot accepta prin semnatura sau refuza propunerea finala de mediere (tranzactia). Medierea are un caracter voluntar, bazat pe autodeterminarea partilor de a rezolva o disputa prin mediere, cu exceptia cazurilor in care, o mediere obligatorie este prevazuta de lege sau impusa de judecator. Medierea este guvernata de principiul confidentialitatii. Medierea este o procedura autonoma fata de alte proceduri jurisdictionale sau non-jurisdictionale de reglementare a disputelor. Daca intervine un acord de mediere in timpul unui litigiu, acesta se amina sau se suspenda pe perioada medierii, prin acordul partilor. Medierea este o procedura structurata in baza unui acord al partilor, care se termina cu o solutie propusa de mediator.

Pentru a se putea declansa o procedura de mediere, este necesar un acord de mediere, care poate fi incheiat sub forma unei clauze in contract sau a unui contract separat. Consimtamintul initial al partilor, exprimat in acordul de mediere si care trebuie sa se mentina pe tot parcursul procesului de mediere, are in vedere rezolvarea non-jurisdictionala, prin consens, a conflictului.

Partile, prin acordul lor de mediere, aleg un mediator/avocat pe care il imputernicesc cu atributii de mediere. Mediatorul/avocatul are, in exercitiul acestor atributii, obligatia : (i) de a se informa in legatura cu conflictul si cu pozitia fiecareia dintre parti ; (ii) de a informa partile asupra drepturilor si obligatiilor acestora, fiindu-i interzis sa dea consultatii juridice; (iii) de a facilita sau de a intermedia comunicarea intre parti; comunicarea nu necesita prezenta fizica a partilor, avocatul putind comunica si separat cu fiecare dintre acestea, cu informarea lor prealabila ; (iv) de a redacta propunerea de solutie sub forma de tranzactie. In procedura de mediere, partile pot fi asistate de avocati, altul decit avocatul mediator.

Mediatorul este impartial si neutru in activitatea sa. El poate oferi informatii juridice partilor, dar ii este interzis sa dea consultatii juridice acestora. El nu poate impune partilor un compromis si nu are dreptul de a incerca, dincolo de vointa concordanta a partilor, un anume rezultat al medierii. Mediatorul trebuie sa respecte egalitatea partilor si punctele lor de vedere.

Mediatorul trebuie sa faciliteze comunicarea intre parti, in acest scop fiind dator sa se asigure de o buna cunoastere a drepturilor si obligatiilor partilor. El este dator sa se asigure ca procesul nu va fi tergiversat prin folosirea abuziva a medierii. De asemenea, mediatorul trebuie sa se asigure de rapiditatea, flexibilitatea si confidentialitatea procedurii precum si de durabilitatea rezultatului solutionarii conflictului.

Mediatorul este obligat sa pastreze confidentialitatea asupra dezbaterilor partilor si asupra informatiilor obtinute in procesul de mediere, inclusiv dupa semnarea acordului final de mediere (tranzactie) sau, dupa caz, in perioada ulterioara ruperii tratativelor.

Mediatorul nu poate fi desemnat, dupa finalizarea procesului de mediere, avocat al nici uneia dintre parti. El poate, totusi, sa fie desemnat arbitru, daca partile decid sa continue si sa transeze disputa prin arbitraj.

Remuneratia mediatorului se fixeaza pe unitate de timp prestat in activitatea de mediere, ca suma globala sau ca procent asupra sumei sau valorii implicate de rezultatul favorabil al medierii. 

Rezultatul medierii poate consta atit intr-o reparatie, cit si intr-o recunoastere reciproca, prezentarea oficiala de scuze, modelarea intereselor partilor, in vederea ameliorarii relatiilor lor viitoare etc. Rezultatul medierii se consemneaza intr-o tranzactie, judiciara sau extrajudiciara, dupa caz, care are efectele prevazute de lege.

Medierea poate fi utilizata in dreptul international public, ca modalitate de rezolvare a disputelor intre state, in conflictele de munca, in relatiile de familie, in procedurile de preventie a insolventei, in domeniul afacerilor, in litigiile existente sau potentiale referitoare la succesiuni si coproprietate, in procedura recursului administrativ gratios etc.

Procedura concilierii directe prealabile in litigiile comerciale poate fi incredintata, prin acordul partilor, unui tert mediator, care va avea sarcina de a conduce procedura de conciliere si a propune o tranzactie.

In legislatia franceza privind insolventa (Legea din martie 1984 si Decretul sau de aplicare, din martie 1985) s-a consacrat procedura reglementarii amiabile printr-un mandatar ad-hoc sau printr-un conciliator, desemnat de presedintele tribunalului comercial, la cererea intreprinderii afalta in dificultate, pentru a facilita un acord cu creditorii in perioada cind sunt suspendate urmaririle silite si celelalte proceduri juridiciare. Acordul dintre creditori si debitor se poate realiza cu totalitatea creditorilor sau numai cu majoritatea lor. Obiectul acordului il reprezinta un plan de redresare. Mandataire-ul ad-hoc poate fi judecator, consultant, avocat, auditor etc. si nu este selectat de pe o lista oficiala de candidati. Mandataire-ul ad-hoc redacteaza un raport financiar referitor la intreprinderea in dificultate, indicind demersurile pe linga creditori in scopul de a gasi solutii cu privire la rambursarea debitelor sau reorganizarea firmei, dupa care prezinta instantei constatarile sale. Dupa aceasta analiza, instanta poate decide trecerea la procedura reglementului amiabil ("règlement à l'amiable"[5]), procedura similara concordatului preventiv, care se desfasoara cu intermedierea unui conciliator, care va avea misiunea facilita o intelegere cu creditorii principali intr-un timp scurt (3 luni). Procedura de preventie prin mandatar ad-hoc este flexibila, confidentiala si voluntara. Nu exista restrictii sau un control judiciar cu privire la comisionul Maindataire-ului, care trebuie achitat de debitor. Procedura prezinta riscul tratamentului inegal al creditorilor, prin favorizarea unui anumit creditor in detrimentul celorlalti, precum ai riscul intarzierii deschiderii procedurii insolventei daca situatia financiara a debitorului se dovedeste a fi mai rea decat era de asteptat. Dar caracterul voluntar si confidential al procedurii poate atenua aceste riscuri.

In dreptul britanic sunt reglementate trei alternative la faliment : (i) procedura de family arrangement, in cadrul careia debitorul poate contacta creditorii pentru a negocia o solutie pentru depasirea situatiei de insolvabilitate ; procedura nu-i opreste pe creditori sa ignore aranjamentul cu debitorul sa ceara ulterior intreaga suma reprezentind creanta sau sa ceara deschiderea procedurii insolventei ; (ii) procedura de administration orders, in cadrul careia debitorul face plati regulate tribunalului, care ii plateste creditorii care au obtinut o hotarire judecatoreasca impotriva debitorului ; datoria implicata nu poate fi mai mica de 5.000 de lire ; (iii) procedura de individual voluntary arrangements, procedura derivata din family arrangement, dar care implica participarea tribunalului ; cererea de compromis cu creditorii se depune la tribunal ; tribunalul poate impune medierea de catre un practician in insolventa (receiver); intelegerea, odata omologata de tribunal este olbigatorie pentru creditori.

Desi legea noastra nu contine o dispozitie expresa care sa permita partilor unei potentiale dispute ce tine de procedura insolventei sa apeleze la mediere pentru solutionarea acesteia, este indubitabil ca medierea este utilizabila si in acest domeniu[6], in special pentru obtinerea unui compromis cu creditorii, care sa faca posibila evitarea insolventei.

In fine, si arbitrajul poate fi utilizat in scopul evitarii disputelor si, implicit, a procedurii insolventei, mai ales in cazul arbitrajului ad-hoc. In loc sa pronunte o hotarire arbitrala care sa il oblige la plata pe creditor, pe baza conventiei partilor, arbitrul poate incerca o conciliere care sa se constituie intr-un compromis acceptabil pentru debitor si creditor (sau colectivitatea acestora), in sensul redresarii intreprinderii debitorului, al unor plati de avansuri etc., de partea debitorului, si in sensul suspendarii urmaririlor individuale, al inghetarii sau stergerii de penalitati si al re-esalonarii datoriilor, de partea creditorilor.

In relatiile de afaceri sunt din ce in ce mai prezente uzurile comerciale, fie sub forma unor contracte sau clauze standardizate, de genul "conditiilor generale de afaceri", fie sub forma unor "reguli de buna practica" in afaceri ori a unor norme de arbitraj comercial care iau in considerare uzul comercial si etica in afaceri atunci cind pronunta hotariri arbitrale obligatorii pentru partile arbitrajului. Aceste reguli sau uzante, incorporate in contracte, fie ele negociate sau de adeziune, devin obligatorii pentru parti, intrucit conventia are putere de lege intre partile contractante (art. 969 C.civ.) si, repetate in fiecare contract practicat pe piata relevanta a afacerii respective, devin constringatoare intr-o asemenea masura incit uzul comercial se transforma, in astfel de situatii, in izvor de drept.

Pentru exemplificare, mai jos sunt redate situatii in care comerciantii isi desfasoara activitatea sub efectul constringator al uzului comercial:

(i) in domeniul dreptului maritim, uzurile, mai ales cele portuare, sunt dominante, cel mai adesea fiind adoptate si prin conventii internationale; in doctrina este dat exemplul regulilor York-Anvers privitoare la avarii si contributie[7];

(ii) in litigiile arbitrale, in care partile, prin clauza compromisorie sau prin contract separat atribuie litigiul lor spre solutionare arbitrajului, uzurile comerciale sunt aplicate chiar in contra legii ori paralel cu legea (cu exceptia normelor ce intereseaza ordinea publica si bunele moravuri); spre exemplu, in arbitrajul bursier se aplica uzantele bursiere locale sau cele internationale, chiar daca, in Romania, arbitrajul bursier este putin prezent si, oricum, nu se ridica la gradul de sofisticare al arbitrajelor burselor consacrate, de genul Bursei din Londra sau al Bursei din New York; bursele de valori, fara exceptie, au propriile reguli procedurale sau deontologice, pe care le impun tuturor participantilor la tranzactiile efectuate in cadrul bursei respective ;

(iii) societatile de expeditie isi desfasoara activitatea, in mod aproape exclusiv, pe baza unui contract nenumit, contractul de expeditie. Acest contract circula sub forma unui contract standardizat, care contine o serie de clauze reunite sub denumirea de "conditii generale de afaceri". La fel isi desfasoara activitatea si bancile, societatile de asigurare, societatile de leasing, furnizorii de utilitati (electricitate, apa, gaze, telefonie, internet), producatorii sau distribuitorii de soft etc. Aceste contracte sau clauze standard sunt, practic, nenegociabile; partea co-contractanta nu poate "deroga" de la aceste clauze nenegociabile, ea neavind, sub aspectul autonomiei de vointa, decit dreptul de a semna sau a nu semna contractul; daca partea va semna contractul, toate acele clauze ii vor fi fost obligatorii;

(iv) in comertul international, in special in vinzarile si transporturile internationale de marfuri, precum si in asigurarile de bunuri si de raspundere civila, sunt utilizate in mod frecvent clauze contractuale standardizate, cunoscute de toti comerciantii ca avind aceeasi fizionomie si aplicabilitate si care, incorporate in contract, devin obligatorii pentru parti. Cele mai cunoscute astfel de clauze standardizate sunt regulile Incoterms, elaborate, codificate si actualizate periodic de Camera de Comert Internationala de la Paris (ultima actualizate cunoscuta este Incoterms 2000). Comerciantii din "bransa" respectiva obisnuiesc sa apeleze la aceasta codificare, atit datorita usurintei utilizarii si coerentei, cit si datorita prezumatei cunoasteri si respectari de catre toti comercianti ale acestor reguli;

(v) in spatiul comunitar european sunt aplicabile un Cod de conduita in domeniul tranzactiilor cu valori mobiliare, un Cod deontologic al operatiunilor de franchising, mai multe « reguli de buna practica » in domeniul bancar si al asigurarilor etc. care, desi au natura juridica a unor recomandari, sunt acceptate, totusi, ca fiind obligatorii pe pietele europene. La nivel global, dupa un model american utilizat in industria de medicamente, producatorii de medicamente nu pot fi autorizati sa produca decit daca fac dovada atingerii standardelor GMP (Good Manufacturing Practice, buna practica de fabricare). Codurile de conduita si 'regulile de buna practica' sunt impuse destinatarilor sub sanctiunea suspendarii sau excluderii din profesie, a suspendarii sau retragerii autorizatiei de functionare etc. Fiind vorba fie de o publicitate negativa, fie pur si simplu de retragerea autorizatiei/licentei de functionare, nici unul dintre destinatarii regulilor de buna practica nu isi permite sa le incalce, pentru ca astfel ar da faliment ;

(vi) o serie de principii si deziderate referitoare la moralizarea si eficientizarea managementului societatilor comerciale sunt reunite sub forma unui Cod al Guvernarii corporatiste, aplicabil unei categorii speciale de actiuni cotate la Bursa de Valori Bucuresti ; listarea societatii in cauza la aceasta categorie speciala a bursei confera o imagine buna si o reclama deosebita produselor financiare ale societatii ori afacerii acesteia, in sine ; pentru a fi listata in cadrul acestei categorii speciale, societatea in cauza trebuie sa adopte, prin incorporarea in actul sau constitutiv, acest cod de gurvernare corporatista care, astfel, devine obligatoriu pentru societate, actionarii si administratorii sai.

Uzul cu caracter normativ este o obisnuinta care, repetata o perioada indelungata de timp, ajunge sa fie considerata de cei care o practica in activitatea lor ca fiind obligatorie ca si legea. Uzurile comerciale  reprezinta practici indelungate ale comerciantilor, recunoscute erga omnes ca avind putere de lege (longa, diuturna consuetudo, opinio juris sive necesitatis) .

Principala problema in cazul uzurilor comerciale o reprezinta proba existentei lor. Fiind vorba de practici indelungate si de un element subiectiv (convingerea ca practica respectiva este echivalenta cu legea sau cu necesitatea), proba existentei uzului este  uneori dificila, fapt pentru care valoarea normativa a uzantelor comerciale este, in general, contestata.

Doctrina traditionala considera ca uzurile pot fi luate in seama de judecator, fara a le atribui putere legala, ci doar una interpretativa supletorie. Pentru a vedea intentia reala a partilor, se face apel la uzurile locale, in conformitate cu art.980 C.civ.[9] Unii autori au acceptat, insa, ca pot exista si uzuri cu caracter imperativ, dar numai in masura in care legiuitorul insusi, in mod special, le-a atribuit aceasta calitate. In aceste conditii, se considera ca uzurile comerciale pot avea o aplicatie subsidiara, in cazurile prevazute de lege . In cazul uzurilor cu caracter normativ, judecatorii trebuie sa le aplice din oficiu, ca si cind ar fi vorba de lege, daca ei le cunosc prin experienta proprie sau prin intermediul culegerilor oficiale de uzuri. Daca judecatorul nu le cunoaste, atunci uzurile trebuie probate, pentru aceasta fiind premis orice mijloc de proba, culegerile de uzuri fiind doar o prezumtie relativa de existenta a uzului, si nu una absoluta. In cazul uzurilor imperative, incalcarea sau gresita interpretare a acestora sunt motive de recurs, ca si incalcarea sau aplicarea gresita a legii . Chiar si pentru acesti din urma autori, insa, majoritatea uzurilor comerciale au caracter interpretativ, si nu unul normativ. Se considera ca uzurile interpretative isi trag existenta si eficacitatea juridica din vointa partilor contractante .

Pentru a explica de ce uzul comercial nu poate fi considerat drept un izvor de drept, s-a folosit un argument de ordin istoric si teleologic, observindu-se ca uzul comercial este privit diferit de Codul comercial roman de la 1887 fata de modelul sau italian. Astfel, in timp ce Codul italian de la 1882 prevedea ca in comert se aplica legea comerciala, uzul comercial (care putea fi si general) si, in lipsa acestor izvoare, legea civila, Codul comercial roman a inlaturat uzul din categoria izvoarelor normative. Diferenta dintre stabilitatea si consistenta vietii comerciale in Italia si fragilitatea clasei comerciantilor din tara noastra a facut ca legiuitorul roman sa renunte la acest izvor de drept. Ca sa poata fi aplicat, uzul comercial trebuie sa fie cunoscut si recunoscut intocmai ca o norma de drept pozitiv, ceea ce la nivelul de dezvoltare a Romaniei secolului XIX nu era posibil. De aici s-a ajuns la concluzia, probabil corecta illo tempore, ca uzul nu poate fi trecut in categoria izvoarelor de drept. Doctrina si jurisprudenta traditionale romanesti au acceptat ca uzul comercial poate fi doar un izvor interpretativ, si nu un izvor normativ[13].

Argumentul istoric al slabei puteri economice a comerciantilor romani si al lipsei de incredere in stabilitatea uzului commercial romanesc nu mai poate fi luat, insa, in considerare in prezent, cind Romania este membra a Uniunii Europene si parte a procesului de globalizare. Conexiunea mediului romanesc de afaceri la reteaua globala de informatii asigura cunoasterea uzurilor comerciale si, implicit, acceptarea lor ca fiind obligatorii.  De altfel, o serie de uzante comerciale sau bursiere sunt codificate sau, dupa caz, institutionalizate, iar regulile de buna practica si buna conduita sunt codificate de asociatiile profesionale, proba existentei acestor uzuri fiind simpla.

Trebuie spus ca au existat si autori interbelici romani care, desi au fost de acord cu aceasta solutie traditionala relativa la uzurile comerciale, au criticat-o, totusi. Iata ce s-a spus in anul 1946 de catre un autor roman care a supravietuit epocii comuniste:  "Dreptul comercial a ramas, in substanta si generalitate, un drept al unei categorii de profesionisti. Cand statele incep insa a face ele legi comerciale, datorita schimbarii politice si sociale, constand din cresterea puterii monarhice in detrimentul organizatiilor de negustori si cand renuntandu-se la norma spontana [subl.n., Gh.P.] a trebuit sa se faca apel la oameni de legi, adica la persoane straine de interesele si idealurile unei clase - care pentru perceperea fenomenului economic si social fac apel la tehnica juridica, pentru ca nu mai au intelegerea directa a nevoilor - s-a falsificat prin prejudecati sociale si politice, adevarul, asa cum face legiuitorul [francez, n.n., Gh.P.] de la 1807 [subl.n., Gh.P.]. Legiuitorul a crezut crezut ca este democrat si revolutionar daca aplica regulile de drept ale unei categorii milenare de profesionisti, unei categorii de operatiuni (actele de comert), pe care le determina in chipul cel mai empiric cu putinta, fara nici o idee calauzitoare. Astfel incit, daca mai tirziu, in urma unei mai juste cunoasteri a evolutiei si a intereselor ce guverneaza comertul, stiinta juridica revine la un drept profesional, ea nu face decit sa asculte de interesele dintotdeauna ale schimbului comercial si ale slujitorilor sai, comerciantii ". Intr-adevar, uzul comercial nu este altceva decit norma spontanta, legea tacita creata de comerciantii in acord cu necesitatile afacerilor lor.

Dincolo de orice controversa, este evident ca, daca uzurile sunt incluse in contractul partilor, fie in extenso, fie printr-o trimitere la o codificare recunoscuta a uzurilor respective, acestea devin clauza contractuala, deci au putere de lege intre parti (pacta sunt servanta). Este, de asemenea, evident ca, in baza art.970 C.civ., care impune principiul executarii cu buna-credinta a conventiilor, in virtutea caruia conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres prevazut intr-insele, ci si la toate urmarile ce legea, obiceiul sau echitatea dau obligatiei dupa natura sa, in raporturile juridice comerciale in care sunt implicati comerciantii si, mai ales, in cele aferente pietei de capital, conventiile inglobeaza uzurile comerciale sau bursiere. Practic, acest text din Codul civil asimileaza uzul legii, conferindu-i aceeasi forta obligatorie ca si legii[15]. Pe de alta parte, asa cum rezulta din art.981 C.civ., clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, desi nu sunt prevazute expres in contract. Este vorba de normele supletive, care au, pentru contractele numite, rolul de a completa vointa partilor, atunci cind acordul lor expres nu acopera integral raporturile juridice potentiale dintre ele. Aceste norme supletive devin clauze contractuale (de altfel, normele supletive sunt, la origine, clauze contractuale tipice care, prin repetare, au sfirsit prin a fi recunoscute ca avind valoare de norma legala si au fost incluse in coduri). In fine, unele norme legale supletive trimit expres la obiceiul locului. Spre exemplu, art. 1531 C.civ. prevede ca dispozitiile din Codul civil referitoare la societati se aplica si societatilor comerciale, daca nu sunt contrarii legilor si uzurilor comerciale. Per a contrario, in materie de societati comerciale sunt aplicabile cu prioritate legea comerciala si uzurile comerciale. Rezulta ca, in cazurile in care legea civila ar fi contrara legii comerciale sau uzurilor comerciale, uzurile comerciale au putere de lege.

Asadar, uzurile comerciale pot fi considerate ca sunt egale cu legea ca putere normativa, ele nefiind un simplu izvor subsidiar de drept, ci norme paralele cu legea, producind efecte nu numai atunci cind nu exista o norma legala, ci chiar cind exista o asemenea norma. Avind existenta proprie, uzul ar putea chiar deroga de la o norma legala imperativa[16].

Principiul separatiei puterilor in stat impune, la prima vedere, ca instantele judecatoresti sa decida numai asupra spetelor cu care sunt sesizate, interzicindu-le sa creeze norme de drept[17]. Cu toate acestea, o jurisprudenta constanta, precum si autoritatea hotaririlor instantei de la virful sistemului judiciar (Inalta Curte de Casatie si Justitie, ICCJ) se impun de regula interpretului, cu o autoritate, practic, egala cu aceea a legii. Repetabilitatea cvasiinvariabila a unor cazuri de speta, comoditatea motivarii unei hotariri, imitatia, toate acestea "dispenseaza" judecatorul de efortul de a da o motivare proprie hotaririi in speta, ceea ce poate duce la asa-numitele "cutume judecatoresti" . Aceste cutume, departe de a fi ceva ilegal sau ilegitim, pot contribui la unificarea practicii, conditie obligatorie pentru intarirea predictibilitatii actului de justitie, a celeritatii acestuia si, ca un corolar, la intarirea increderii mediului de afaceri in justitie. Cu conditia ca aceste cutume sa se bazeze pe o corecta si detaliata stocare a precedentelor judiciare, ele sunt necesare unei mai bune administrari a justitiei. Fiecare instanta are colectii ale hotaririlor proprii (culese in asa-numitele "mape de sentinte/decizii"), care reprezinta repere ale practicii nisntei respective si obiect al sedintelor de pregatire profesionala.

De altfel, legea nu este altceva decit ceea ce spune judecatorul ca este legea. Judecatorul detine jurisdictio, adica puterea de a spune legea.

Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar, departe de a fi un sistem revolut, blamat multa vreme in dreptul continental franco-german pentru aparenta sa lipsa de constanta si de uniformitate, s-a dovedit a fi mult mai adaptat la nevoile circuitului juridic de afaceri, fiind atit constant, cit si usor adaptabil la schimbarile perene din mediul juridic de afaceri. Britanicii obisnuiesc sa spuna ca o lege noua arata ca un sarpe boa care a inghitit un elefant; pe masura ce legea este inteleasa si aplicata de judecatori, excrescenta data de elefantul nedigerat inca se diminueaza, pina cind boa redevine liniar, asa cum ni-l imaginam cu totii, deplasarea sa nemaifiind deloc dificila si haotica, ci lina si predictibila. O solutie de speta, adica un precedent judiciar, poate sa dureze in dreptul anglo-saxon atita vreme cit premisele faptice ale acestui precedent se mentin. Daca faptele sufera shimbari de esenta, atunci si solutia jurispridentiala se schimba. Pentru faptele noi, necuprinse in canoanele strinse ale dreptului scris franco-german, interpretul este nevoit sa apeleze la diverse artificii juridice, de genul analogiei, prezumtiilor si sofismelor, ceea ce nu se poate reprosa sistemului precedentului judiciar anglo-saxon, sistem care are la baza vechiul drept roman de sorginte pretoriana. Sa nu uitam ca dreptul roman, practic, este un drept praetorian, el nefiind altceva decit intepretarile jurisprudentiale date de praetorii romani unei singure legi (Legea celor 12 table)[19]. Si, in fine, sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a sfirsit prin a fi adoptat atit de instantele comunitatii economice europene (Tribunalul de prima instanta si Curtea Europeana de Justitie), cit si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Dar, dincolo de aceste aprecieri relative la forta interpretativa a solutiei de speta, se poate constata ca, in ultima vreme, jurisprudenta poate avea si in Romania caracter normativ, mai ales in materie comerciala.

Astfel, daca decizia jurisprudentiala este emisa de instantele comunitare europene (Tribunalul de prima instanta si Curtea Europeana de Justitie) in interpretarea dreptului comunitar european, aceasta decizie este obligatorie chiar si in cazul in care ar contrazice o lege interna a statului sub jurisdictia caruia s-ar fi nascut sau desfasurat conflictul. La fel, deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care pot viza destul de des si societatile comerciale, fac parte din asa-numitul "bloc de constitutionalitate", ele fiind obligatorii ca si textele Conventiei, texte care, asa cum rezulta din art. 11 si respectiv, art. 20 din Constitutie, fac parte din dreptul intern, iar in cazul in care legile interne ale Romaniei sau chiar Constitutia Romaniei ar fi contrare Conventiei sau deciziilor CEDO, acestea din urma ar avea prioritate la aplicare. Pe planul dreptului intern, jurisprudenta este izvor de drept daca decizia este emisa de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in recursul in interesul legii (cale de atac extraordinara, care nu are efecte fata de partile in proces, dar care are efecte viitoare erga omnes). Solutia data de Curtea de Casatie in aceasta cale de atac este obligatorie, ca si legea. Si Curtea Constitutionala pronunta decizii jurisprudentiale obligatorii ca si legea in acele cazuri in care, intr-un proces de drept comun, s-a ridicat o exceptie de neconstitutionalitate, iar exceptia a fost admisa. In procesul respectiv, dispozitia legala constatata ca fiind neconstitutionala nu mai are aplicare, dar decizia Curtii este opozabila erga omnes, Parlamentul insusi avind obligatia ca, in termen de 45 de zile, sa "refaca" textul legal pentru a-l pune de acord cu Constitutia, in caz contrar dispozitia legala in cauza fiind considerata abrogata. In fine, orientarea de ultim moment a CEDO este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales in cazul in care procesul respectiv se va fi finalizat in fata Curtii de Casatie, in calea de atac a recursului. Edificatoare, in acest sens, este cauza Beian contra Romaniei din dec. 2007, in care s-a aratat, printre altele, ca instanta de la virful sistemului judiciar al Romaniei, Inalta Curte de Casatie si Justitie  (ICCJ), care are rolul de integrator si de unificator al practicii judiciare, trebuie sa asigure predictibilitatea actului de justitie, printr-un sistem de hotariri de speta care sa nu se contrazica intre ele si sa nu puna in discutie credibilitatea actului de justitie. Lipsa de predictibilitate si de credibilitate duce la o incalcare indirecta, dar nu mai putin periculoasa, a principiului conventional si constitutional al liberului acces la justitie, precum si a dreptului la un process echitabil. In aceasta optica, o solutie de speta nu poate fi contrazisa de o alta solutie de speta, daca spetele sunt identice sau similare, de unde concluzia ca precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept in spete identice sau similare. Ideea de unitate a practicii si de predictibilitate a actului de justitie este, de altfel, prezenta si in Constitutie (art. 124 alin.2 - "Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti"; art. 126 alin.3 - "ICCJ asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale"). In practica, ICCJ a inceput deja sa dea efect principiului precedentului judiciar, respingind recursuri doar pentru simplul motiv ca, in cazuri identice sau similare, Curtea s-a mai pronuntat si nu exista motive serioase sa se revina asupra acestor solutii precedente .

Solutiile jurisprudentiale pronuntate in astfel de cazuri sunt obligatorii erga omnes, si nu numai la cazul concret solutionat, deci sunt norme obligatorii de drept.

9. Echitatea in raporturile juridice comerciale poate sa fie un izvor de drept. Asa cum s-a aratat mai sus, in litigiile arbitrale, pe baza conventiei partilor litigante, arbitrul poate aplica nu numai uzul comercial, ci si echitatea, pronuntind hotariri obligatorii in baza unor principii de echitate care, la rigoare, ar putea fi si contra legem. Sa ne reamintim ca art. 970 Cciv asimileaza cu legea nu numai uzul, ci si echitatea, din moment ce conventiile intre particulari nu obliga numai la "ceea ce este expres intr-insele", ci si la urmarile (efectele) pe care echitatea le da obligatiei dupa natura ei. Pe de alta parte, pe un plan mult mai general decit cel al relatiilor de afaceri, trebuie precizat ca atit Constitutia Romaniei, cit si Conventia Europeana a Drepturilor Omului reglementeaza asa-numitul "drept la un proces echitabil". Incalcarea acestui drept la un proces echitabil da dreptul victimei la o actiune in contra Statului roman, care poate fi sanctionat prin plata unor despagubiri, precum si prin "recomandarea" (care este, mai degraba, o obligatie, din perspectiva publicitatii negative facute legislatiei statului roman printr-o astfel de decizie) de schimbare a legislatiei interne pentru ca aceasta sa fie pusa de acord cu echitatea. In plus, o hotarire judecatoreasca irevocabila (care beneficiaza, deci, de autoritate de lucru judecat) care s-a dovedit a fi fost inechitabila intrucit a incalcat dreptul la un proces echitabil este supusa revizuirii. Intr-adevar, in conditiile art. 322 pct.9 Cpr.civ., o hotarire judecatoreasca poate fi revizuita daca CEDO a pronuntat o decizie prin care s-a constatat ca o hotarire judecatoreasca interna a incalcat dreptul la un proces echitabil iar urmarile incalcarii dreptului la un proces echitabil continua sa sa produca si nu pot fi inlaturate decit prin revizuirea hotaririi. Asadar, in litigiile comerciale, lipsa echitatii, constatata de CEDO, antreneaza sanctiuni in sarcina Statului roman si, in plus, duce la desfiintarea unei hotariri judecatoresti, chiar si in cazul in care aceasta a intrat de mult in puterea lucrului judecat. De aici concluzia ca echitatea este un veritabil izvor tacit de drept sau cel putin un reper jurisprudential obligatoriu caci, in prezenta unui proces echitabil, interventia CEDO nu s-ar mai fi justificat.

Pentru relatiile de afaceri, consacrarea dreptului la un proces echitabil este de o importanta capitala. Echitatea in afaceri se poate exprima fie sub forma principiului rezonabilitatii in afaceri, fie sub forma prevalentei faptelor (a economicului) asupra juridicului, putind fi vazut ca o reintoarcere la vechea jurisdictie realista si echitabila practicata de justitia vechilor tirguri medievale sau la jurisdictia statutara si consulara a vechilolor bresle[21]. Ideea unui drept natural, a unei idei de justitie eterna si imuabila, care exista deasupra regulii de drept pozitiv si care trebuie sa se impuna oricind si oriunde, nu mai este un simplu curent filosofic . Natura faptelor, acel drept natural, care se impune de la sine ca un ideal si o ratiune ce determina norma de drept si se afla deasupra acesteia nu transforma dreptul intr-un produs aprioric si irational, ci face din drept un produs social adaptat ideii de justitie si echitate, care dau sens dreptului . Principiile democratice si constitutionale, avind ca fundament aspiratia catre bine a umanitatii, pun deasupra regulii de drept un corpus de idei de forta, creatoare de drept, o ratiune comuna si ultima care duce la elaborarea regulii de drept . Echitatea reprezinta spiritul realist si social al dreptului. De altfel, uneori insasi legea romana consacra echitatii caracter de izvor de drept. Spre exemplu, in solutionarea pricinilor de raspundere a administatorilor societatilor pe actiuni, judecatorul va trebui sa aplice regula rezonabilitatii in afaceri (business judgement rule, adaptarea americana a regulii lui bonus pater familias).

Norma de drept comercial

Este o norma de drept comercial acea norma creata de legiuitor, de comercianti prin uz sau de practica judiciara prin precedent juridiciar pentru reglementarea directa, speciala si exclusiva a materiei comerciale. Din aceasta perspectiva, nu sunt norme de drept comercial normele care, desi sunt plasate in codul comercial sau in legi comerciale speciale, nu indeplinesc conditia exclusivitatii; ex: art. 35 si urm C.com, care reglementeaza incheierea contractelor intre persoane departate, se aplica si raporturilor juridice civile. De asemenea, nu sunt norme de drept comercial prevederile din Codul civil sau din legile civile la care legile comerciale fac trimitere, pentru ca acestea sunt norme de drept comun aplicabile in subsidiar raporturilor comerciale; este vorba, in acest caz, de normele din codul civil aplicabile obligatiilor si contractelor in general.

Stabilirea naturii comerciale sau necomerciale a normei juridice are importanta pentru solutionarea problemelor ce deriva din existenta unor lacune ale dreptului comercial, precum si din existenta unor contracte care nu isi gasesc reglementarea specifica in legi sau alte acte nromative, mai precis, a contractelor nenumite.

Lacunele de drept comercial rezulta din imposibilitatea de a stabili existenta unei norme de drept comercial din ansamblul legii comerciale. In acest caz, se aplica raportului juridic comercial, care este un raport juridic de drept privat, norma din dreptul civil, prin analogie. Intr-adevar, raportul juridic de drept privat este genul, cele doua specii ale sale fiind raportul civil si raportul comercial, iar legiuitorul a determinat legea civila ca fiind legea generala de drept privat, pentru ca exista identitate de ratiune (ibi eadem este ratio, idem solutio esse debet). 

Principiile dreptului comercial pot sa completeze si ele reglementarea unui raport juridic comercial. Aceste principii au fost calificate de unii autori ca izvoare indirecte, interpretative ale dreptului comercial, ele fiind uneori mai importante decat izvoarele normative insele. Principiile dreptului comercial constituie proba cea mai concludenta a existentei si autonomiei dreptului comercial ca fenomen de drept pozitiv.

Contractele nenumite (nereglementate in lege), mult mai frecvente in raporturile juridice comerciale decit in cele civile, sunt reglementate prin clauze contractuale conforme cu normele de ordine publica, in caz de lacuna urmand a fi aplicate principiile generale ale dreptului comercial si apoi cele ale dreptului civil.

. Specificul dreptului comercial

Prof. Y. Guyon remarca, in 1994, ca, "in timp ce dreptul civil se preocupa mai ales de persoane si de averi (patrimonii), adica, in final, de averi stagnante, dreptul afacerilor reglementeaza productia si distributia bogatiilor".

Dreptul comercial este, in esenta, un drept special fata de dreptul civil, avand caracterul de norma speciala care deroga de la norma generala. Acest caracter de exceptie este dat de specificul relatiilor sociale reglementate, relatiile de afaceri, care au la baza ideea de risc si ideea de incredere.

utorul apreciaza te prin risc. a terminat proste organizeaza acest esec. Riscul adica sansa de cistig sau posibilitatea de pierdere, este un atribut esential al economiei de piata libera, functionala, atribut care justifica libera concurenta. Afacerea, ca activitate, se defineste prin risc. In aceasta acceptiune, riscul defineste :

(i) fapta de comert, care are aceasta natura juridica intrucit este facuta in vederea obtinerii de profit; fapta de comert este o afacere, intrucit are la baza ideea de risc, adica posibilitatea de cistig sau pierdere; motivul determinant al incheierii actului de comert este acela al obtinerii de profit[25];

(ii) intreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operatiuni comerciale, organizate de intreprinzator in vederea obtinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, intreprinderea este o afacere pentru ca presupune un risc;

(iii) calitatea de comerciant, care se dobindeste in momentul in care persoana in cauza incepe sa desfasoare in mod obisnuit operatiuni de comert, in nume propriu si pe risc economic propriu; o persoana devine intreprinzator (comerciant) in momentul in care isi asuma un risc;

(iv) societatea comerciala, care se constituie de catre asociati in vederea obtinerii de profituri sau a impartirii pierderilor ce ar putea rezulta; societatea comerciala este o forma de organizare a unei intreprinderi, deci a unui risc;

(v) concurenta comerciala, care este un joc al oportunitatilor de afaceri, in care hazardul este mai mult sau mai putin prezent; concurentii cistiga sau pierd in defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care concureaza; concurenta loiala este cazul unic in care concurentul are un adevarat "drept de a-l prejudicia" pe celalalt concurent

(vi) insolventa, care este esecul sau chiar catastrofa intreprinzatorului, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite; procedura insolventei este modul in care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri; intreprinderea insolventa este o afacere care a esuat, adica o intreprindere in care riscul de pierdere s-a intimplat; daca afacerea este o aventura, atunci insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. 

Riscul in afacerile comerciale, desi este asemanator riscului in contractele aleatorii, nu se confunda cu acesta. La baza contractelor aleatorii sta elementul alea, adica un eveniment viitor, posibil, dar incert, fara de care contractul este nul, intrucit dispare sansa de castig sau pierdere pentru una sau ambele parti . Fara acest element, nu pot exista raporturi juridice valabile intre parti . In comparatie cu partile in contractele comutative, care isi cunosc, inca de la momentul incheierii contractului intinderea drepturilor si obligatiilor, partile in contractele aleatorii nu au o reprezentare certa a acestora sau a cuantumului lor. 

Tranzactiile comerciale au in general caracterul unor contracte comutative, fiind facute cu intentia ambelor parti de a cistiga (win-win situation). Este fara indoiala ca riscul in afaceri nu este o conditie de valabilitate a actului juridic implicat[28], ci un element fara de care tranzactia in cauza isi pierde caracterul comercial : operatiunea in cauza nu mai este o afacere. Daca o intreprindere care a esuat in activitatea sa, fiind in insolventa, supravietuieste totusi, fie pentru ca statul intervine si inlatura prin lege consecintele insolventei, fie pentru ca judecatorii ezita sa deschida procedura, este evident ca nu mai suntem pe tarimul economiei de piata si ideea de concurenta devine absurda.

Increderea (creditul, credibilitatea) inseamna credinta pe care o investesc partenerii e afaceri ai comerciantului in capacitatea acestuia de a-si duce la bun sfirsit afacerea si de a-si face datoria. Credibilitatea inseamna succes pe piata; in schimb, lipsa credibilitatii inseamna esec, faliment. Increderea poate fi masurata in sens negativ (lipsa de credibilitate) sau pozitiv (bonitate), prin operatiunile de: a) rating (o clasificarea modesta inseamna o credibilitate redusa; o clasificare buna inseamna credibilitate ridicata); b) scoring (masoara gradul de incredere, de bonitate a unui comerciant; pe baza acestei clasificari, o banca poate mai usor acorda un credit, un producator de masini poate mai usor sa incredinteze productia de componente sau concesiunea exclusiva comerciantului cu scoring-ul bun etc.).

Creditul in relatiile comercial are un caracter personal. De aceea este posibil ca un comerciant insolvabil din punct de vedere civil sa fie solvabil din punct de vedere comercial si invers.          Creditul personal (credibilitatea) este o conditie a existentei pe piata; ca si in celelalte relatii umane, lipsa increderii in relatiile dintre comercianti duce la haos.

Intreprinzatorul (comerciantul), in exercitiul afacerii sale, se afla in mijlocul unei retele quasi-infinite de relatii de afaceri, fiind angrenat intr-un intreg lant de contracte, operatiuni si interese, fata de care trebuie sa "furnizeze" continuu incredere (credibilitate). Daca un intreprinzator nu isi plateste sau nu isi reglementeaza la timp obligatiile, el poate fi eliminat din relatiile de afaceri, pentru ca nu mai beneficiaza de increderea fostilor sai parteneri de afaceri si pentru ca ii poate afecta in lant pe acestia. Ca mecanism al economiei de piata, procedurile de insolventa trebuie sa asigure o rapida eliminare de pe piata a debitorilor aflati in situatie iremediabil compromisa, pentru a nu permite ca starea lor de insolventa sa contamineze mediul de afaceri si sa duca la alte falimente. Eliminarea de pe piata ii are in vedere fie pe debitorul - persoana fizica, fie pe managerii debitorului - persoana juridica, manageri care s-au dovedit incapabili sa faca fata concurentei sau care s-au facut vinovati de fraude in dauna creditorilor. Acestia vor putea fi sanctionati pecuniar, penal sau profesional, drept consecinta a aducerii intreprinderii lor in stare de insolventa. Eliminarea de pe piata nu se refera, neaparat,  la intreprinderea debitorului. O intreprindere viabila sau redresabila poate continua sa functioneze daca va fi separata de managerii sai incompetenti sau fraudulosi si incredintata unor noi manageri, care sa fie capabili sa faca fata rigorilor competitiei economice. Intr-un mediu de viata economico-sociala caracterizat prin interconectare si interdependenta, intreprinderea nu este un simplu vehicul concurential, ci si un centru vital in jurul carui graviteaza o multitudine de interese, altele decit cele ale intreprinzatorului. Intr-adevar, intreprinderea este un loc de munca, un contribuabil la bugetele publice sau locale, un client pentru banci si pentru furnizorii de utilitati, un potential finantator sau furnizor de programe sociale, o sursa de profit pentru actionari etc., toate aceste persoane sau entitati (stakeholders) fiind interesate in supraveituirea intreprinderii.

Reglementarea relatiilor de afaceri are menirea sa impuna celeritatea, protectia creditului si securitatea tranzactiilor. Acestea sunt considerate in doctrina de drept comercial ca fiind principiile fundamentale ale dreptului comercial[29].

Daca un raport juridic este determinat ca fiind comercial, atunci litigiile care ar putea rezulta din acest raport juridic sunt de competenta instantelor comerciale. Tribunalele, de regula, isi organizeaza sectii comerciale, litigiile comerciale fiind repartizate la aceste sectii, din ratiuni de specializare a judecatorilor. Cu exceptia sectiilor de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, pentru care Legea de organizare judiciara stabileste o competenta functionala speciala, celelalte instante (curti de apel, tribunale si judecatorii) nu se organizeaza pe sectii in functie de competenta functionala, ci din ratiuni administrative, de organizare a actului de justitie. Nu se poate ridica o exceptie de necompetenta functionala a sectiei decit in cazul ICCJ. La celelalte instante, cel mult, se poate trece dosarul, pe cale administrativa, de la o sectie la alta.

In litigiile comerciale, probele au un regim mai putin restrictiv decit in litigiile civile, putind fi utilizate ca mijloace de proba instrumente necunoscute sau neacceptate in litigiile civile, cum ar fi facturile comerciantilor, corespondenta dintre acestia, registrele comerciale etc. Hotaririle pronuntate in prima instanta sunt executorii. Chiar daca acestea pot fi atacate atit cu apel, cit si cu recurs, ele pot fi puse in executare silita imediat, intrucit apelul nu este suspensiv de executare, asa cum este cazul in litigiile civile.  

Procedurile de insolventa sunt date in competenta functionala speciala a judecatorului-sindic, un judecator specializat in asemenea proceduri. Unele instante, cum este Tribunalul Bucuresti, isi organizeaza sectii speciale pentru procedurile de insolventa. Hotaririle pronuntate in procedurile de insolventa sunt supuse numai recursului, apelul fiind eliminat. Hotarirea pronuntata in prima instanta este definitiva si executorie.

Litigiile comerciale se supun spre solutionare, destul de des in ultima vreme, si arbitrajului comercial. Desi arbitrajul poate fi utilizat in orice disputa de drept privat pentru care legea nu a interzis arbitrajul, majoritatea covirsitoare a arbitrajelor sunt arbitraje comerciale. Arbitrajul poate fi un arbitraj ad-hoc, adica neorganizat sau neplanificat, dar de regula arbitrajul este institutionalizat in tribunale sau curti de arbitraj, care se organizeaza, in principal, pe linga camerele de comert din fiecare judet sau pe linga Camera de Comert si Industrie a Romaniei (aceasta organizeaza o Curte de Arbitraj Comercial International) si care isi adopta propriile reguli de procedura. Partile litigiului arbitral pot alege sa aplice aceste reguli de arbitraj (care, din acest moment, capata calificarea de drept "canonic" pentru partile arbitrajului) sau alte reguli de procedura si arbitraj, pe care trebuie sa le comunice arbitrilor. Arbitrajul poate fi format dintr-un arbitru unic (neuzual in practica) sau dintr-un complet arbitral; fiecare parte isi alege un arbitru, iar cei doi arbitri alesi desemneaza prin consens un supra-arbitru; decizia arbitrala sa ia cu majoritate de voturi. Hotarirea pronuntata este obligatorie, ea putind fi pusa in executare silita, cu incuviintarea tribunalului de drept comun. Hotarirea nu este atacabila cu apel sau cu recurs, dar valabilitatea sa poate fi contestata intr-o cale de atac extraordinara, denumita "actiune in anulare". Arbitrul nu este un magistrat, ci un specialist in drept sau in tipul de comert implicat de litigiu. El nu are decit atributul de a spune legea (jurisdictio), nu si pe cel de a impune aplicarea solutiei arbitrale (imperio). Litigiile arbitrale sunt mai putin costisitoare decit cele de drept comun (spre exemplu, taxa arbitrala este jumatate sau mai putin din taxa de timbru), mai rapide, mai confidentiale si mai specializate. De aceea, partile in litigiile comerciale apeleaza din ce in ce mai des la arbitraj, ceea ce este benefic pentru sistemul judiciar care, astfel, poate fi degrevat de un numar mare de dosare. 

In raporturile juridice comerciale, titlurile executorii de care poate beneficia partea sunt mult mai numeroase decit in raporturile civile. Daca in raporturile civile titlul executoriu tipic este hotarirea judecatoreasca definitiva si executorie (cea care rezulta dupa expirarea termenului de apel sau dupa respingerea apelului), in raporturile juridice de drept comercial titluri executorii pot fi si unele contracte in sine (de exemplu, contractul de credit bancar sau contractul de ipoteca pentru garantarea unui credit bancar), unele acte juridice specifice dreptului comercial (cambia, biletul la ordin si cecul), precum si unele hotariri judecatoresti pronuntate in urma unor proceduri sumare, in care se verifica numai aparenta dreptului de creanta al comerciantului, fara a se intra in fondul litigiului (procedura somatiei de plata si procedura ordonantei de plata).

In fine, exercitiul sistematic, cu titlu de profesiune si pe risc economic propriu, al faptelor de comert de catre o persoana fizica duce la dobindirea de catre acesta a calitatii de comert, iar stabilirea de catre o persoana juridica asociativa a scopului de a face acte sau fapte de comert da acestei persoane juridice calitatea de comerciant (societati comerciale, organizatii cooperatiste, grupuri de interese economice).