Sistemul stiintei dreptului. locul teoriei generale a dreptului in sistemul stiintei dreptului

SISTEMUL STIINTEI DREPTULUI. LOCUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI IN SISTEMUL STIINTEI DREPTULUI

1. CONSIDERATII GENERALE PRIVIND ROLUL STIINTEI

Stiinta este un sistem de cunostinte despre natura, societate si gandire, cunostinte obtinute prin metode corespunzatoare si ex­primate in concepte, categorii, principii si notiuni.

Ca fenomen social aparte si ca forma specifica de activitate umana, stiinta nu poate fi privita doar ca un sistem de idei, reprezentari, teorii (imagine statica), ci si ca un sistem care se dezvolta, produce continuu noi cunostinte, ca valori spirituale (imagine dinamica).

In general, se poate accepta, din numeroasele analize si clasi­ficari facute de-a lungul timpului sistemului stiintei, clasificarea trihotomica in: stiinte ale naturii, stiinte despre societate si stiinte despre gandire. Scopul stiintelor despre societate este acela de a cunoaste legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii, de a studia formele istorice de organizare sociala si modalitatile specifice de manifestare a diverselor componente ale realitatii social-umane (politice, etice, juridice etc.)

Legile generale ale societatii au anumite trasaturi care le deosebesc de legile naturii, in primul rand prin aceea ca legile dezvoltarii sociale se manifesta in insasi activitatea oamenilor, dotati cu constiinta si ratiune. Prin traditie, prin continutul obiec­tului sau, stiinta dreptului apartine stiintelor despre societate.

2. SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE

Dupa unii autori, stiintele sociale alcatuiesc urmatorul tablou:

a) stiinte de tip nomotetic, care au ca obiect activitatile umane si isi propun sa stabileasca legile si relatiile functionale corespunzatoare. In cadrul lor se utilizeaza observatiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc. Aici intra: economia, politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc.

b) stiintele care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului - stiintele istorice.

c) stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, care studiaza aspectele normative ale activitatii umane - stiintele juridice, etica etc.

d) cercetarea epistemologica a stiintei, ca disciplina filosofica socio-umana. Aceasta abordeaza activitatea cognitiva ca o activitate esential umana

3. STIINTA DREPTULUI IN SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE

In acest tablou dreptul ocupa un loc distinct atat prin specificita­tea obiectului sau de cercetare - realitatea juridica, parte compo­nenta a realitatii sociale - cat si prin relativa sa autonomie metodo­logica. Stiinta despre societate, dreptul este eo ipso stiinta social­ umana. Stiinta dreptului studiaza juridicul in toate formele sale de manifestare, dar, in primul rand, ca o dimensiune inalienabila a existentei umane in conditii social-istorice determinate.

Stiinta dreptului (stiintele juridice) studiaza legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret-istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, modul in care institutiile politico-juridice in­fluenteaza societatea si suporta, la randul lor, influenta sociala

Fiind determinat de scopuri care se impun actiunii, dreptul - ca fenomen normativ - reprezinta o tentativa de disciplinare, de coordonare a relatiilor sociale, in vederea promovarii unor valori larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranta juridica si securitatea libertatilor individuale, societatea civila etc. Stiinta dreptului formuleaza principiile generale in baza carora dreptul isi structureaza un mecanism adecvat - eficient si adaptat permanent la scara omului real, concret - de influentare a comportamentului, in temeiul unor cerinte valorice. Ca stiinta explicativa, stiinta drep­tului studiaza natura juridicului, caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte stiinte, legaturile interne ale sistemului juridic. In felul acesta, dreptul, ca si celelalte stiinte sociale, reprezinta o generalizare a experientei umane intr-un anumit sector de activitate si contine o serie de date verificate si sistematizate, un complex de notiuni, categorii, concepte si principii, dar si un ansamblu meto­dologic, in baza caruia fenomenele pot fi studiate, investigate.

Ca stiinta cu statut si pozitie specifice, stiinta dreptului analizeaza un anumit domeniu al relatiilor si structurilor sociale ­domeniul participarii oamenilor la circuitul juridic, ca purtatori de drepturi si obligatii juridice, cu toate consecintele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor in acest domeniu vast al realitatii sociale; implica interventia dreptului in scopul conducerii si dirijarii comportamentelor, impunandu-le reguli normative, modele, progra­mandu-le, intr-un anumit sens, actiunile si limitandu-Ie, in temeiul unor ratiuni ce tin de coexistenta libertatilor, dreptul 'absolut' de manifestare. Stiinta dreptului nu se opreste la studiul normei juridice, a jurisprudentei, contractului etc. (nu se confunda cu o exegeza a textelor normative), ea supune unui amplu proces ex­plicativ contextul social-cultural in care apar si isi duc viata normele si institutiile juridice, co!aborand in acest proces cu toate stiintele sociale - economia politica, istoria, sociologia, demogia, statistica etc.

In pofida unor precizari foarte putin optimiste pe care le facea acum 150 de ani parintele sociologiei, Auguste Comte, potrivit carora dreptul - nefiind stiinta - va trebui sa dispara, stiinta dreptului s-a dezvoltat permanent, in pas cu cercetarile stiintifice cele mai noi.

Departe de a disparea, dreptul cunoaste o dezvoltare si o afirmare crescanda in domenii dintre cele mai variate ale societatii. Dezvoltarea relatiilor sociale, complexitatea lor crescan­da, multiplicarea fara precedent a contactelor intra si intersociale, au determinat o dezvoltare corelativa a dreptului si aparitia unor ramuri noi de drept - dreptul populatiei, dreptul nuclear, dreptul spatial, dreptul comunitar etc. Are loc o largire a sferei de actiune a dreptului, atestabila pe multiple planuri, fapt ce amplifica rolul explicativ si normativ al stiintei juridice, a carei functie de cercetare si descifrare a realului se diversifica si se adanceste, adaugandu-si si latura de prospectie a realului dat.

4. SISTEMUL STIINTEI DREPTULUI  (STIINTELOR JURIDICE)

Complexitatea fenomenului social-juridic determina o struc­turare a eforturilor de cercetare a acestuia, o impartire a rolurilor in raport de necesitatea punerii in valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen. Dreptul - fenomen complex al societatii - este studiat din perspectiva globala, ca un sistem inchegat, cu regulari­tati caracteristice; din perspectiva istorica - fenomen ce-si conserva anumite permanente de-a lungul dezvoltarii sociale, dar care se transforma, totodata, in cadrul acestei dezvoltari; precum si din perspectiva structurala - fenomen cu multiple determinatii calita­tive, cu elemente componente, aflate, la randul lor, intr-o stare de acuta interferenta.

In evolutia sa milenara, stiinta dreptului a inregistrat un per­manent proces de specializare, proces in care s-au cristalizat valorile ce constituie obiect specific de cercetare.

Sistemul stiintei dreptului (stiintelor juridice) este alcatuit din urmatoarele parti:

- Teoria generala a dreptului;

- Stiintele juridice de ramura;

- Stiintele juridice istorice;

- Stiintele ajutatoare (participative).

5. STIINTELE JURIDICE ISTORICE

Stiintele juridice istorice, cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (ex: istoria dreptului romanesc) sau dezvoltarea generala a fenomenului juridic (istoria generala a dreptului). Cer­cetarea istoriei dreptului prezinta importanta din mai multe puncte de vedere . In primul rand, ea dovedeste ca structura actuala, studiata nu numai sincronic ci si diacronic, are antecedente, legaturi statornicite istoric, in institutii vechi. Urmarirea evolutiei acestor institutii subliniaza puternic ideea de progres juridic.

In al doilea rand, studiul istoriei dreptului scoate la iveala existenta unor legi ale aparitiei, devenirii sau disparitiei unor forme de drept, in strans contact cu legile generale ale dezvoltarii sociale sau cu bazine de civilizatie juridica atestate in timp. Pentru noi studiul istoriei dreptului romanesc are si o alta semnificatie - acest studiu vine sa ateste continuitatea vietuirii in acest spatiu a poporu­lui roman, vechile forme ale dreptului, intalnite si pastrate in cele trei tari (Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania) insemnand un argument al duratei convietuirii poporului si utilizarii unor instrumente juridice similare.

Tot in categoria stiintelor istorice despre drept intra si istoria ideilor (doctrinelor) juridice, a marilor curente si scoli de drept (scoala dreptului natural, pozitivismul juridic, scoala istorica a dreptului etc.)

6. STIINTELE JURIDICE DE RAMURA

Stiintele juridice de ramura studiaza fenomenele particulare juridice - ramurile dreptului. Spre exemplu: stiinta dreptului con­stitutional, a dreptului civil, a dreptului administrativ, a dreptului penal etc. In acest caz, stiintele de ramura se suprapun sistemului dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare.

Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar exista in diversitatea ramurilor care-l compun. Fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si in temeiul unor principii comune. Asa, de exemplu, dreptul civil reglementeaza relatiile sociale cu continut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligationale etc.), precum si relatii personale nepatrimoniale (proprietatea intelec­tuala, existenta si integritatea morala a persoanei etc.), utilizand o metoda specifica - metoda echivalentei (egalitatii) partilor. Stiinta care studiaza normele si raporturile de drept civil este stiinta dreptului civil. Obiectul dreptului penal il formeaza relatiile de aparare sociala, relatii ce se nasc intre stat, prin organele sale speciale, si cei care nesocotesc dispozitiile legii penale. Stiinta care studiaza normele si raporturile ce se nasc in cadrul apararii sociale este stiinta dreptului penal.

7. STIINTELE AJUTATOARE (PARTICIPATIVE)

In stransa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de discipline ajutatoare sau participative cum ar fi: criminalistica, medicina legala, statistica juridica, logica juridica etc. Fara sa faca propriu-zis parte din sistemul stiintei dreptului, aceste discipline sunt, in numeroase cazuri, indispensabile cunoasterii unor fenome­ne de drept sau bunei aplicari a normelor juridice. In investigatia unor realitati de drept ele utilizeaza mijloace stiintifice specifice altor stiinte (chimice, fizice, medicale, matematice etc.).

8. TEORIA GENERALA A DREPTULUI. LOCUL SI ROLUL SAU IN SISTEMUL STIINTEI DREPTULUI (STIINTELOR JURIDICE)

In cadrul Teoriei dreptului sunt elaborate instrumente esentiale prin care dreptul, in ansamblul sau, este gandit. Aici sunt elaborate concepte ca cel al dreptului (esenta, continutul si forma dreptului), norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc. Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecand de la datele furnizate de stiintele juridice de ramura si stiintele juridice istorice. In felul acesta, conceptul are rolul de a distinge, de a delimita, atribuind realitatii juridice gandite o ordine, o structura.

Teoria dreptului analizeaza obiectul sau specific urmarind or­anizarea sa logica in cadrul demersului explicativ. Ea coordoneaza, sistematizeaza cunostintele in stransa cooperare cu limbajul specific al stiintelor de ramura. Asa cum am subliniat deja, stiintele de ramura sunt stiinte particulare, ele studiaza domenii relativ inchise, putand fi, astfel, definite ca stiinte structurale. Spre deosebire de aces­tea, Teoria dreptului (ca teorie juridica generala) cuprinde acel set conceptual prin care stiinta dreptului judeca, explica realitatea juridica. Ea cauta sa surprinda caracterele proprii si permanente ale fenomenului juridic, spre a-l defini si a-i contura spatiul in cadrul sistemului social-istoric din care face parte. Teoriei generale a dreptului ii este proprie atat perspectiva filosofica a cercetarii fenomenului juridic - studiul necesitatii si posibilitatii principiale a dreptului, cat si perspectiva propriu-zis stiintifica - studiul cauze­lor concrete, a modului istoric determinat al aparitiei si formelor de manifestare ale fenomenului juridic (realitatii juridice).

Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atat de cerinte pur teoretice, dar si practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta pentru stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a imbogati si amplifica cunoasterea (deci si practica) dreptului.

Conceptele cu care opereaza Teoria dreptului nu sunt nici pe departe rezultatul unor pure speculatiuni, fara nici o legatura cu relatiile concrete. Desi eminamente deductiva, stiinta dreptului nu opereaza numai deduc­tiv, fara o raportare la fapte, date, ale realitatii, Teoria dreptului nu recapituleaza pur si simplu cunostintele pe care le ofera - ca produse de cercetare stiintifica - stiintele juridice particulare si nu este o 'magna mater' in raport cu acestea. Teoria dreptului, abordand regularitatile fenomenului juridic in complexitatea sa, nu poate ignora analiza structurala a acestui fenomen, modalitatile sale de exprimare particulara, care se regasesc apoi in constructiile (de maxima generalitate) pe care le realizeaza Teoria dreptului. Efortul Teoriei dreptului de a ajunge la concept nu poate fi, in nici un fel, desprins, izolat (fara consecinte nefavorabile asupra proce­sului de cunoastere) de efortul teoretic al stiintelor particulare si, in mod corespunzator, de sporul de cunoastere pe care-l aduc acestea. Deductiile, axiomele si postulatele dobandite prin sinteza, reprezinta, in egala masura, raspunsuri la problemele practicii.

Preluand de la stiintele juridice de ramura datele esentiale privind formele de manifestare particulare ale dreptului, Teoria generala a dreptului ofera acestora instrumen­tele epistemologice prin care pot aprecia critic principiile si postu­latele, precum si metodele si rezultatele cunoasterii mecanismului prin care dreptul influenteaza conduita umana, orientand-o pe fagas socialmente util.

9. PRIVIRE ISTORICA ASUPRA APARITIEI SI DEZVOLTARII TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

Abordarea studiului dreptului de pe pozitiile unei teorii generale sau enciclopedice dateaza de multa vreme. Inca la 1275 Wilhem Durantis publica lucrarea: 'Speculum juris', considerata ca prima incercare de analiza enciclopedica a dreptului. Enciclopedia drep­tului sau teoria generala a dreptului capata fundamentare insa in secolul XIX, propunandu-si sa inlocuiasca Filosofia dreptului si Dreptul natural care orientasera gandirea juridica de pana atunci pe o cale pur speculativa. In acest cadru sunt de remarcat autori ca: Adolf Merkel, cu a sa 'Juristiche Enzyklopädie', E.R. Bierling, Akrens, Victor Cousin, Edmond Picard, John Austin etc.

Denumirea de 'Enciclopedie a dreptului' aparea la inceput (in a doua jumatate a secolului XIX) potrivita pentru o disciplina stiintifica ce-si propunea sa efectueze un studiu care sa imbratiseze considerentele generale asupra dreptului. Unii autori au denumit aceasta disciplina 'Teoria generala a Dreptului' sau 'Drept general', Bierling o numeste 'Juristiche Prinzipienlehre'.

Autorul roman de recunoastere europeana in anii '30, Mircea Djuvara (de formatie filosofica neo-kantiana) considera ca En­ciclopedia dreptului studiaza 'articulatiunea insasi a gandirii juridice, cautand sa determine in felul acesta ce este esentialul dreptului si se regaseste in toate ramurile si manifestatiunile lui; ea distinge astfel dreptul de celelalte discipline stiintifice' Obiectul Enciclopediei juridice este, in opinia sa, studiul permanentelor juridice - ceea ce este constant in orice relatiune juridica (ideea de obligatie, de subiecte de drept, de sanctiune juridica).

Eugeniu Sperantia considera ca 'Enciclopediei' i se poate rezer­va studiul problemelor care introduc in cercetarea filosofica a Dreptului . Aceste probleme se reduc, dupa parerea profesorului clujean, la cinci grupe: definitia dreptului ca realitate sociala, spre a-l deosebi de alte realitati analoge (morala, religioasa, etc.) clasifi­carile dreptului si sensurile acestui termen: originea si evolutia istorica a dreptului si legile acestei evolutii; principiile ideologice care justifica autoritatea sau obligativitatea interioara a dreptului; istoria doctrinelor generale si filosofice in drept.

10. TEORIA DREPTULUI (ENCICLOPEDIA JURIDICA) ­DISCIPLINA DE INVATAMANT

Ca disciplina de invatamant, Enciclopedia juridica sau Teoria generala a dreptului este intalnita in toate planurile de pregatire juridica in tarile europene, uneori si sub denumirea de Introducere in stiinta dreptului sau Introducere in drept ('Einfiihrung in die Rechtswissenschaft', 'Introduction au Droit'). In Anglia notiuni generale de drept sunt continute in disciplina stiintifica denumita '''Jurisprudence'' sau 'Jurisprudenta generala'. La francezi gasim initial disciplina sub forma unor 'preliminarii' sau 'elemente', care isi propuneau sa depaseasca tendinta vremii, de dupa Codul civil francez de la 1804, care cauta sa mentina studiul dreptului in limita stricta a 'literei' legii (se afirma, chiar, ca la facultate se preda Codul civil si nu dreptul civil).

In confruntare permanenta cu o asemenea tendinta, disciplina se contureaza destul de greu si este legata in mod principal de efor­turile lui Victor Cousin, fost Ministru al Instructiunii Publice, la 1840. De atunci, disciplina si-a consolidat pozitia in planul de invatamant juridic la facultatile de drept franceze, asupra proble­maticii sale aplecandu-se profesori care au contribuit esential la progresul stiintei dreptului. Amintim aici, cu titlu de exemplu, pe profesorii: Duverger, M. Viraly, G. Ripert si altii.

11. PREDAREA TEORIEI DREPTULUI IN ROMANIA

In Romania, istoria invatamantului juridic este veche. Astfel in Tara Romaneasca inca in 1816 aparuse nevoia studierii dreptului. Ion Voda Caragea, reorganizand Scoala Domneasca a numit ca profesor de drept pe marele carturar al vremii, Logofatul Nestor Regulamentul organic cuprinde si o dispozitie speciala in baza careia se infiinteaza un curs de legi pe trei ani, cu sase discipline, predate de profesorul Costache Moroiu. In 1850, cu ocazia reorganizarii instructiei publice ia fiinta forma moderna a invatamantului superior juridic, cursurile de legi in numar de noua, predate in trei ani, alcatuind o facultate. Ulterior la organizarea Universitatii bucurestene, la 1866, primul sau rector va fi profesorul de drept G.Costaforu.

Necesitatea invatamantului juridic s-a facut simtita de multa vreme si in Moldova. In proiectul de Constitutie de la 1822 se prevedea infiintarea unei 'Scoale de Drept', fapt realizat dupa cativa ani. In 1830, Epitropia invataturilor nationale, tinand seama de 'neaparata trebuinta' a invataturei legilor a hotarat deschiderea unui curs de legi. A fost numit ca profesor extraordinar la 'Ghim­nazia Vasiliana' Christian Flechtenmacher, cu misiunea de a des­chide in limba romaneasca un curs privat de stiinta legilor romane, destinat unui numar determinat de fii de boieri. Pentru ziua de 3 iunie 1830 s-a fixat deschiderea acestui curs (Lectia fusese gata la 10 aprilie a acelui an). Subiectul acestei prime lectii privea: Istoria dreptului romanesc sau a pravilelor romanesti. Aceasta expunere este prima lectie de drept tiparita in limba romana si pastrata. Ea este, adesea, alaturata celebrei lectii de Istoria Romanilor, tinuta de Kogalniceanu, in 24 noiembrie 1843, la Academia Mihaileana, intitulata: 'Cuvant introductiv la Istoria nationaIa'.

Cat priveste abordarea generala a dreptului intr-un curs en­ciclopedic, mentionam ca in 1913, gratie staruintelor profesorului Dissescu, a luat fiinta la Bucuresti, Catedra de Enciclopedia drep­tului 'destinata sa deschida usile acestui invatamant, pentru ca aerul curat si liber al curentelor de inalta cultura, sa poata intra in invatamantul dreptului' . Ulterior catedra a fost onorata de nume prestigioase ale culturii juridice romane: G. Mironescu, Basilescu, S.Longinescu, Mircea Djuvara, A. Valimarescu. Uneori disciplina este conceputa ca o introducere in dreptul privat.

La lasi, dupa ce la 1836 Grigore Ghica Voda infiinteaza Facul­tatea de drept, gasim in planul de invatamant, intre anii 1856-1864, un curs de 'Dreptul natural si al gintilor' de Simion Barnutiu. La 1862, in regulamentul facultatii iesene aflam in fruntea cursurilor predate pe cel de drept natural. In programul anilor 1909 - 1910, Virgil Arion preda (in anul I de doctorat) Filosofia dreptului. Un curs de Introducere in studiul dreptului - Enciclopedie juridica preda in anii 1929 - 1930 Traian lonascu. O mentiune speciala si pentru activitatea stiintifica a profesorului Octavian Ionescu. Ex­ista, de asemenea, la Facultatea de drept de la Cernauti un curs de Enciclopedia dreptului (anul I) si unul de Filosofia dreptului (anul II de doctorat).

La Cluj, Filosofia dreptului este predata initial de Felix Somlo. Catedra este apoi onorata de lorgu Radu, de Cassiu Maniu (fratele marelui politician), dar in mod deosebit, de Eugeniu Sperantia, personalitate complexa a culturii romane (jurist, filosof, poet).

Reforma invatamantului din anul 1948, in conditiile schimba­rilor caracteristice petrecute in Romania dupa al doilea razboi mondial, introduce in planurile de invatamant superior juridic un curs de Teoria generala a statului si dreptului, cu accent pe ex­plicarea materialist-dialectica marxista a fenomenelor politico­ juridice. Cursul, punand in prim plan rolul factorilor materiali in determinarea, in ultima instanta, a institutiilor de drept si statale, s-a predat neintrerupt la anul I de studii la toate facuItatile de drept din tara, intre anii 1948-1990.