Conceptualizarea juridica in procesul de elab0rare a actelor normative

CONCEPTUALIZAREA JURIDICA IN PROCESUL DE ELAB0RARE A ACTELOR NORMATIVE

O parte distincta a Legisticii formale, implicata direct in elaborarea reglementarilor juridice, o constituie conceptualizarea juridica. Prin conceptualizare, in general, se intelege realizarea unui produs al gandirii umane pe calea abstractizarii. Astfel de produse ale gandirii umane sunt notiunile, categoriile, rationamentele etc., care desemneaza o parte a diversitatii fenomenelor, proceselor, relatiilor sau obiectelor concrete.

In procesul de elaborare a reglementarilor juridice, conceptualizarea  imbraca o forma juridi 646i89g ca si ea se manifesta prin crearea notiunilor, categoriilor , principiilor si constructiilor juridice.

In literatura de specialitate, adesea se considera ca in domeniul juridic rezultatele procesului de conceptualizare sunt date de concepte si categorii juridice. Acest mod de a privi lucrurile contravine regulilor privitoare la clasificarea logica a obiectelor si fenomenelor, in sensul ca in procesul de clasificare a doua fenomene, unul dintre ele nu poate avea acelasi statut ca si subconceptele acestuia. Astfel, categoriile juridice sunt si ele concepte, este adevarat, de maxima generalitate, dar aceasta nu justifica impartirea rezultatelor gandirii juridice In concepte si categorii juridice.

In opinia noastra, opera de conceptualizare este o parte intrinseca a procesului de gandire, iar rezultatele sale se concretizeaza in notiuni, categorii, principii si constructii juridice. In acest fel, notiunile si categoriile juridice sunt concepte, in sensul ca ele reprezinta punctul final al unui proces de gandire care, pe calea abstractizarii, concretizeaza o forma logica a acestuia, ce reflecta trasaturile generale si necesare ale unei clase omogene de fenomene juridice. Notiunile, categoriile, principiile si constructiile juridice devin astfel liantii sistemului juridic, elementele care asigura interdependensa si unitatea componentelor sale. In procesul de creare a dreptului, neobservarea nosiunilor '' categoriilor si principiilor juridice este pe cat de daunatoare, pe atat de nedorit. In cazul in care legiuitorul creeaza norme juridice care contrazic sistemul notiunilor, categoriilor, principiilor si constructiilor juridice, el se situeaza extra muros, iar unitatea sistemului juridic este pusa sub semnul indoielii. Mai mult, legiuitorul, pentru a da o forma corespunzatoare reglementarii jurjdice, este obligat sa utilizeze notiunile, categoriile, principiile si constructiile juridice existente in opera de creatie legislativa pentru a asigura coerenta si practicabilitatea actului normativ, respectiv pentru a nu-l pune in dificultate pe cel care aplica legea cu stabilirea continutului acesteia.

In procesul de creare a dreptulul, asa cum remarca Jean-Louis Bergel , utilizarea principiilor si conceptelor generale ale dreptulul este utila si pentru a se elimina zonele de vid legislativ, zone care lipsesc dreptul de misiunea sa de organizare a vietii sociale.

In domeniul juridic, regulile si institutiile care asigura unitatea sistemului includ de mii de ani elemente statorice, dar si elemente vremelnice care dau expresie procesului de abstractizare juridica. Termeni cum ar fi cei de persoane, bunuri, contracte, delicte, capacitate, raspundere, competenta etc. condenseaza in ei un numar nedefinit de fiinte umane, de lucruri, de drepturi si obligatii care au trasaturi comune si care se individualizeaza si se integreaza intr-un concept unic numai daca sunt apti de semnificatii juridice. In acelasi timp, ei desemneaza concepte juridice cu o vechime respectabila.

1. Determinarea notiunilor, categoriilor, principiilor si constructiilor juridice.

Creatii ale gandirii, notiunile, categoriile, principiile si constructiile juridice izvorasc din realitatile vietii sociale si din reglementarea lor juridica. Pe calea abstractizarii, legiuitorul, judecatorul sau cercetatorul, pornind de la dreptul obiectiv existent, de la practica judiciara, de la rezultatele compararii starii relatiilor sociale cu finalitatile solutiilor judiciare, purcede la definirea unor notiuni si la formularea unor concepte. Conceptele ref1ecta -asa cum arata profesorul Gheorghe Bobos -in mod creator realitatea inconjuratoare. Ele retin esentialul din aceasta realitate dar, in acelasi timp, o largire si adancire a ei. Pe masura desfasurarii procesului de cunoastere, notiunea se imbogateste, ea concentrand rezultatele unui vast proces de gandire. Notiunile stiintifice foarte complexe reprezinta prescurtari ale cunostintelor noastre, fiind constructii logice sintetice, pe baza unor cunostinte si judecati.

Pentru a asigura practicabilitatea dreptului -spune Jean Dabin -este necesara definirea acestuia. Un drept nedefinit sau insuficient definit nu este practicabil, in sensul ca aplicarea sa va da nastere unor ezitari si unor controverse generatoare de insecuritate juridica. in astfel de cazuri, atat subiectii de drept, cat si judecatorul se intreaba care este regula ce urmeaza a fi aplicata, iar uneori intrebarea are in vedere chiar existenta normei juridice. Insecuritatea care se naste in astfel de cazuri in relatiile sociale este un rau grav, care afecteaza activitatea umana si duce la stagnare. Pentru eliminarea unor neajunsuri de acest gen este nevoie sa se apeleze la rigoarea conceptelor utilizate in procesul de creare a dreptului. Prima din conditiile care asigura practicabilitatea dreptului o constituie suficienta sa definire.

Atat in sistemul dreptului anglo-saxon, cat si in cel al familiei dreptului romano-germanic, legiuitorul recurge la definirea termenilor pe care ii utilizeaza in continutul unei reglementari juridice. Aceasta definire a termenilor este intalnita atat in legislatia interna, cat si in domeniul tratatelor internationale. In legislatia romaneasca, definirea termenilor cu care opereaza legiuitorul este destul de des intalnita. Astfel, vom gasi definitii legale in Codul civil, in Codul de procedura civila, in Codul penal, in Codul aerian, in diferite legi si ordonante, precum si in tratatele internationale la care Romania este parte.

Aceste definitii sunt consacrate ca atare in textele legislative sau rezulta implicit din formularea data de legiuitor. In randul codurilor care apeleaza in mod expres la definirea unor termeni se situeaza Codul penal care, in finalul partii generale cuprinde Titlul VIII consacrat intelesului unor termeni sau expresii din legea penala. In acest titlu sunt cuprinse definitiile unor termeni cum ar fi: 'legea penala', 'teritoriu', 'functionar', 'arme' etc.

In ceea ce priveste definirea unor termeni procedurali, mentionam art.23- 24 din sectiunea 'partile in procesul penal " a Codului de procedura penala. In aceste articole sunt definite notiuni precum inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente. Pentru a ilustra acest tip de definitie, reproducem prevederile art.23: 'Persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala este parte in procesul penal si se numeste inculpat.'

Atunci cand legiuitorul recurge la definirea unor tenneni sau expresii in cuprinsul unei reglementari date, el face acest lucru pentru a conferi acestor notiuni un inteles diferit de cel comun. Acest inteles este utilizat in exclusivitate in activitatea de aplicare a reglementarii juridice in cauza. Aceste detinitii nu pot fi extrapolate de la un act normativ la altul si nici de la o ramura de drept la alta, in afara unei imputerniciri legale date in acest sens de catre legiuitor. In cazul in care legiuitorul nu-si propune sa dea o anumita semnificatie juridica unui concept, el il poate folosi fara sa-l detineasca, lasand pe seama practicii judiciare si a doctrinei juridice sa faca acest lucru. De aceea, nu trebuie sa fim luati prin surprindere de o serie de termeni utilizati de legiuitor, fara a le fi stabilit intelesul pe calea unei definitii legale. Astfel de termeni intalnim in diferite reglementari juridice si ei pot privi notiuni cum ar fi suveranitatea nationala, popor, natiune, minoritate nationala, stat, stat unitar, stat federal, unitate administrativ-teritoriala etc. In cazul in care cel chemat sa aplice legea intalneste in cuprinsul sau astfel de concepte nedefinite sau insuticient definite el va face apel la lucrarile de specialitate si, pe aceasta baza, va stabili sensul unor asemenea termeni, dandu-le definitii corespunzatoare.

In elaborarea conceptelor juridice, legiuitorul este adesea confruntat cu formularea acestora intr-un sens larg sau in sens restrans. In conceptia lui Jean Dabin, un drept definit in termeni stricti, mai ales prin utilizarea unor trasaturi pur formale, este un drept incomplet, deoarece el lasa in afara sa anumite ipoteze, anumite cazuri singulare, fara a tine seama de faptul ca viata sociala extrem de complexa si de schimbatoare nu se reduce la o suma de ipoteze-tip, carora dreptul le ofera solutii prestabilite, tipice sau uniforme. De aceea, pentru a se evita astfel de situatii, dreptul trebuie sa corespunda acestei complexitati a vietii, el trebuie sa acopere plasticitatea vietii sociale, apeland la definitii largi, cu valoare de principiu, maleabile la multitudinea cazurilor concrete, previzibile sau imprevizibile, pentru a le asigura tratamentul juridic adecvat.

In dreptul nostru, aplicarea acestei metode, a definitiilor largi, o intalnim atat in dreptul public, cat si in dreptul privat. Ea consta in utilizarea de catre legiuitor a unor concepte nedefinite legal, care lasa judecatorului sau altui practician al dreptului posibilitatea sa le aplice in orice moment istoric, in functie de continutul pe care il confera viata sociala. Pe aceasta cale se asigura expansiunea dreptului si adaptabilitatea sa la transfannarile care se produc in viata sociala, se admite patrunderea noului in substanta unor reglementari juridice emise inainte cu zeci de ani sau secole. Un exemplu edificator in acest sens il constituie art.998 C.civ. in virtutea caruia 'Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara'. Acest text, identic cu cel inscris in art.1382 al Codului lui Napoleon, a rezistat schimbarilor petrecute in viata sociala prin natura sa principiala. Textul art.998 C.civ. nu limiteaza cu nimic sfera faptelor care pot crea prejudicii, nu stabileste modul de reparare a acestora si nici intinderea sau felul reparatiei. Pe aceasta cale, legiuitorul a fast cel care a lasat judecatorului posibilitatea sa introduca in randul faptelor prejudiciabile pe cele care au aparut in decursul timpului si care nu au existat la vremea redactarii textului. Este edificator in acest sens ca faptele prejudiciabile pe care le savarsesc astazi hackerii intra sub incidenta prevederilor art.998 C.civ ., desi autorii Codului napoleonian nu puteau sa isi imagineze, la acea vreme, aparitia computerelor si a postei electronice. .

Tehnica definitiilor largi nu poate fi insa utilizata in toate cazurile si in toate reglementarile juridice, fara a aduce grave prejudicii securitatii juridice, legalitatii si intereselor generale ale societatii. Pentru a se evita astfel de situatii, legiuitorul recurge la concepte strict determinate, determinate sau determinabile, care nu lasa la indemana judecatorului extinderea intelesului normei juridice dincolo de limitele prestabilite de legiuitor. Asemenea concepte sunt reclamate de specificul dreptului penal, de principiile nullum crimen sine lege si nulla poena sine lege, precum si de alte situatii care reclama precizie in aprecierea drepturilor si obligatiilor fundamentale ale cetatenilor, precum si in stabilirea unor sanctiuni care afecteaza statutul persoanelor vizate..

In literatura de specialitate se apreciaza, pe buna dreptate, ca definirea conceptelor juridice imbraca un aspect material si unul de ordin formal. Sub aspect material, conceptul exprima consistenta sa substantiala, iar sub aspect formal el desemneaza forma termenului in virtutea caruia conceptului i se atribuie un anumit sens.

Definirea substantiala a conceptului juridic trebuie sa plece de la stabilirea elementelor care compun fenomenul desemnat prin concept si a relatiilor dintre acestea.

In aceasta ordine de idei, este necesar sa subliniem ca includerea elementelor componente intr-un concept unic este o conditie necesara a oricarei definitii juridice. Astfel, atunci cand vom da o definitie completa Parlamentului, vom afirma cu certitudine ca el este compus din Camera Deputatilor si Senat, stiind ca aceste elemente structurale nu mai pot figura si in componenta altor autoritati publice din Romania.

In acest context, relatia dintre elementele componente ale conceptului rezida intr-o reciprocitate si complementarietate care, implinindu-se, dau expresie definirii complete a Parlamentului.

Desigur, exista si alte tipuri de relatii care, asociate elementelor componente ale unui concept, confera definitiei integralitate. Edificatoare in acest sens este raspunderea juridica penala, concept care presupune cel putin doua parti aflate intr-un proces penal dar, in acelasi timp, si elementul de vinovatie si raportul de cauzalitate dintre fapta si rezultatul socialmente periculos produs.

Discutiile care se poarta in literatura de specialitate au in vedere gradul de extensie a elementelor care determina, sub aspect substantial, conceptul juridic si cel extrajuridic. Jean Dabin apreciaza ca sarcina juristului nu rezida in stabilirea tlunor definitii stiintifice corecte, ci In elaborarea regulilor aplicabile'.La polul opus al acestui punct de vedere se situeaza JeansLouis Bergel, care considera ca definitia trebuie sa fie cuprinzatoare si sigura, pentru aputea fi aplicata.

Cu toate acestea, variatiile pe care le poate comporta un concept nu intra in definitia acestuia, deoarece ele ar putea sa-i intunece sensul. Ca atare, definitiile juridice nu implica in mod necesar criterii precise, care permit stabilirea continutului acestora intr-o maniera perfect obiectiva.

In opinia noastra, definitiile care nu confera criterii clare de delimitare a continutului lor nu sunt definitii stiintifice si implicit nici juridice. Daca admitem posibila diferenta dintre definitiile stiintifice si cele juridice, nu putem accepta ca judecatorul, In aplicarea legii, ar putea da un alt sens unui concept juridic, fie si cel stiintific. In cazul in care s-ar proceda altfel, ar insemna ca locul legiuitorului este luat de doctrina juridica, ceea ce in sistemul nostru de drept este inadmisibil. 

In ceea ce priveste aspectul formal al definitiei, merita sa prezentam pozitia profesorului francez G.Comu, care a operat o fina distinctie intre definitiile reale si cele terminologice. In opinia autorului francez, definitia reala consta intr-o determinare substantiala a elementelor si a atributelor conceptului avut in vedere. In acest mod, au fost definite in dreptul francez, ca si in cel roman, conceptele privitoare la persoane, drepturi, acte juridice, bunuri, drept de proprietate, servitute, contracte etc.

Definitia terminologica are in vedere determinarea sensului unui cuvant utilizat intr-un text juridic. Acest tip de definitie lasa judecatorului o marja larga de manevra, el putand sa confere cuvintelor orice sens doreste, fara a tine seama de un anumit sistem conceptual. De asemenea, el poate imbraca forma unei descrieri materiale, a unei enumerari, a unei evaluari cantitative etc.

Definitiile terminologice isi releva, astfel, de la sine propria deficienta si periculozitate. Ele ingradesc perceperea sistemului juridic si a conceptelor pe care el se fundamenteaza. Mai mult, prin caracterul restrictiv al definirii se constituie intr-un obstacol in calea integrarii lor in sistemul dreptului.

2. Categoriile juridice

Categoriile juridice reprezinta conceptele fundamentale ale dreptului. Ele confera dreptului unitate sistemica si congruenta rationala. Asa cum remarca G.Comu, categoriile juridice sunt rudimente ale stiintei dreptului si ele constituie materia elementara a dreptului.

Categoriile juridice reprezinta, astfel, conceptul care se caracterizeaza printr-o reuniune de elemente constante si necesare.Parte integranta a conceptelor, categoriile juridice se identifica prin multitudinea elementelor care le compun si prin natura relatiilor care se stabilesc intre acestea. Detenninarea categoriilor juridice este rodul unor procedee intelectuale, al unor artificii tehnice care scot in evidenta realitati juridice distincte. In opinia lui Paul Roubier, categoriile juridice desemneaza o grupare de nonne juridice care reglernenteaza o anurnita materie data. Aparent, categoriile juridice ar putea fi sinonirne cu institutiile juridice. jn realitate, cele doua notiuni nu se confunda. Daca institutiile juridice sunt categorii juridice, nu toate categoriile sunt si institutii juridice. Astfel, institutii juridice cum ar fi contractul, proprietatea, casatoria, cetarenia, persoana fizica etc. sunt si categorii juridice. Cu toate acestea, exista categorii juridice care nu sunt institurii juridice. Enurneram in acest sens: buna credinta, delictul, concubinajul etc.

Pentru delimitarea categoriilor juridice este nevoie de un efort intelectual care sa puna in evidenta criteriile care disting o categorie juridica de alta.

Determinarea criteriilor categoriilor juridice consta in izolarea trasaturilor commune ale elementelor care le compun si a trasaturilor care fac ca diferitele categorii sa se distinga de altele.

Infractiunile si contraventiile sunt categorii juridice care se deosebesc intre ele prin gradul de pericol social pe care il prezinta. Aceasta distinctie este relativa si in cele mai rnulte cazuri este controversata, fara a duce la anularea distinctiei , dintre infractiuni si contraventii, de altfel fundarnentata pe distincria data de lege.

In definirea categoriilor juridice se utilizeaza de cele mai multe ori dihotomiile. O clasa de elemente juridice care formeaza o categorie este opusa unei clase similare printr-o trasatura ori printr-o serie de trasaturi comune antagonice. Astfel, actele juridice imbraca un aspect internafional in masura in care comporta un element de extramitate. in Iipsa acestuia, ele sunt acte juridice interne. Copiii sunt din casatorie sau din afara acesteia. Bunurile sunt mobile sau imobile etc.

Definirea dihotomica exclude stabilirea tripartita a unor categorii juridice. Aceasta ultima situatie se datoreaza inlocuirii criteriului unic al dihotomiei cu doua sau mai multe criterii. Bunaoara, clasificarea drepturilor omului in drepturi si inviolabilitati, drepturi si libertati social-economice si culturale; drepturi exclusiv politice si drepturi si libertati social-politice este defectuoasa prin combinarea unei multitudini de criterii ( asigurarea integritatii fizice si psihice a individului, confinutul economico-social al drepturilor, caracterul politic sau social-politic al drepturilor). Evident ca aceste criterii sunt complementare, daca nu chiar suprapuse, ceea ce exclude caracterul dihotomic al clasificarii si face ca rezultatul clasificarii sa fie rodul unei erori de metoda in alegerea criteriilor de determinare a categoriilor.

3. Utilizarea cifrajului si a enumerarii in procesul de elaborare a formelor juridice.

Cifrajul si enumerarea sunt mijloace prin intermediul carora sunt redate diferite fenomene cantitative, respectiv de ordin calitativ . Dimensiunea cantitativa a calitatii juridice este exprimata in reglementarile juridice cu ajutorul cifrelor, care prin precizia lor confera duratei, marimii sau intinderii fenomenelor supuse vointei legiuitorului modalitati precise determinare. Utilizarea cifrelor se dovedeste a fi un procedeu util pentru determinarea termenelor de procedura ori de prescriptie, stabilirea valorii taxelor judiciare, a impozitelor si a altor contributii banesti, pentru stabilirea duratei in imp a efectelor juridice ale unui act sau fapt juridic, a intinderii diferitelor drepturi si obligatii, pentru determinarea veniturilor banesti, a dobanzilor, a pedepselor si altor sanctiuni juridice, a cvorumului necesar pentru ca o adunare sa poata functiona in mod legal, a majoritatii de voturi cerute pentru adoptarea unei legi, a unei hotarari sau a altui act juridic, a rezultatelor alegerilor locale, parlamentare si rezidentiale ori ale referendumului etc.

In activitatea de cuantificare, legiuitorul poate recurge la cifre absolute pentru a conferi un caracter rigid determinarii pe care o face ori poate stabili plafoane limita pentru desemnarea cantitatii recurgand la limite minime si maxime pentru cazurile in care se doreste realizarea unei cuantificari suple. Cuantificarea rigida este utilizata pentru a exprima cat mai fidel cantitatea avuta in vedere de legiuitor, in timp ce cuantificarea supla pune in evidenta vointa legiuitorului de a lasa la indemana celui care aplica legea o anumita marja de manevra. Cuantificarea rigida o intalnim la stabilirea marimii salariilor, pensiilor, impozitelor etc. in schimb, cuantificarea supla face obiectul reglementarilor juridice privitoare la stabilirea vitezei maxime de circulatie a autovehiculelor, a limitelor maxime si , minime ale pedepselor ori ale altor sanctiuni juridice ( contraventionale, disciplinare etc.).

Procedeul enumerarii rezida in 'descompunerea unei idei abstracte - socotita a fi prea vaga pentru a permite o unitara si eficienta realizare -in aplicatii practice.' Utilizarea procedeului enumerarii face posibila intelegerea completa a unui enunt juridic cu un grad ridicat de abstractizare. In astfel de situatii, enuntul juridic cuprinde o referire la concept, iar apoi, prin exemplificare, arata anumite note caracteristice ale conceptului utilizat in enunt. Asa cum remarca Jean Dabin, in cazul enumerarii, genului indepartat i se substituie specii mai apropiate, ideea abstracta fiind inlocuita, prin descompunerea substantei reglementarii, cu elemente  mai concrete.

In activitatea sa curenta, legiuitorul recurge la enumerare pentru stabilirea atributiilor autoritatilor publice, pentru determinarea cazurilor care reclama adoptarea unei legi organice, pentru stabilirea sanctiunilor disciplinare, a cazurilor de decadere din drepturile parintesti etc.

Enumerarile din textele legislative pot fi enumerari exemplificative sau enumerari limitative.

Enumerarile exemplificative se caracterizeaza prin faptul ca legiuitorul lasa la aprecierea celui care aplica legea sa extinda aplicarea ei si la alte cazuri asemanatoare. Un exemplu in acest sens il confera art.7 alin.(2) din Legea nr.24/2000, care stabileste: "Dispozitiile cuprinse in actul normativ pot fi, dupa caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau altele asemenea"; art.46 din Codul familiei statorniceste ca gradul de rudenie in linie colaterala se stabileste dupa numarul nasterilor, urcand de la una din rude pana la ascendentul comun si coborand de la acesta pana la cealalta ruda. Exemplificarea este facuta dupa cum urmeaza: "astfel, fratii sunt rude in gradul al doilea, unchiul si nepotul in gradul al treilea, verii primari in gradul al patrulea.' Utilizarea enumerarii exemplificative permite astfel stabilirea gradelor de rudenie colaterala intre orice rude posibile.

Spre deosebire de enumerarile exemplificative, enumerarile limitative il obliga pe cel care aplica legea sa se margineasca la acestea. Acest tip de enumerare se utilizeaza, mai ales, atunci cand este vorba de stabilirea unor derogari de la dreptul comun, fapt ce are ca urmare restrangerea aplicarii legii doar la acele cazuri mentionate in textul ce cuprinde enurnerarea. Un exemplu edificator in acest sens il constituie art.31 din Codul familiei, care enumera limitativ si derogatoriu bunurile proprii ale fiecarui sot: 'Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot:

a) bunurile dobandite inainte de incheierea casatoriei;

b) bunurile dobandite in timpul. casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti;

d) bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recornpensa, rnanuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;

e) indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanal;

f) valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare.'

Asa cum se observa, legiuitorul poate combina enumerarea enuntiativa cu cea limitativa. Astfel, in cadrul enumerarii limitative din art.31 C.fam., la lit.d) se utilizeaza o enumerare exemplificativa, lista bunurilor enumerate aici putand fi completata cu alte bunuri de acelasi gen.

4. Prezumtia -procedeu al tehnicii legislative.

Prezumtia reprezinta o operatiune intelectuala prin care se admite existenta unui fapt prin proba altui fapt.Potrivit art.1189 din Codul civil, prezumtiile sunt consecintele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut asupra unui fapt necunoscut. In opinia Anitei Naschitz, prezumtia exprima o presupunere asupra exactitatii, in toate cazurile, a unui fapt prealabil. In mod normal aceasta exactitate ar trebui dovedita in fiecare caz in parte. Cu toate acestea, prezumtia de drept suprima exigentele acestei dovezi speciale in mod definitiv sau provizoriu. Suprimarea probei este definitiva in cazul prezumtiei absolute si provizorie in cazul prezumtiilor relative.

Prezumtiile pot fi utilizate de legiuitor in opera sa de constructie legislativa in calitatea lor de procedee ale tehnicii legislative. Dar ele pot fi abordate si din punctul de vedere al practicii judiciare, cand ele joaca rolul de mijloace ale sistemului de probatiune. In aceasta ultima situatie, prezumtiile contribuie la inlaturarea unor dificultati in dovedirea unui fapt concret, transferand obiectul probei asupra unui fapt conex. Ele ii servesc celui care are sarcina probei de a se dispensa de aceasta, de a dovedi faptul generator de drepturi, proband in schimb un fapt vecin si conex cu faptul generator de drepturi, usurandu-i-se pe aceasta cale sarcina.

In ceea ce priveste prezumtia inteleasa ca procedeu al tehnicii legislative, ea este uneori integrata in cuprinsul regulii de drept, iar alteori ea rezida in motivele presupuse a sta la baza acestei reguli.

Atunci cand prezumtia este integrata in cuprinsul normei juridice, asistam la o modalitate de definire a conceptelor pe calea substituirii: in locul unui concept greu de definit se recurge la un alt concept, mult mai usor de perceput. Astfel, pentru a se stabili insuficienta maturitate spiritual a a individului, legiuitorul ii substituie acestuia conceptul minoritatii de varsta, procedeu ce poate ti exprimat cu usurinta prin cifraj. Se instituie astfel o prezumtie in virtutea careia minoritatea de varsta este echivalenta cu insuticienta maturitate de spirit.

In cel de al doilea caz, prezumtiile servesc ca motivari ale unor solutii legale. In randul unor astfel de prezumtii intra prezumtiile de vointa, pe baza carora sunt construite reguli de interpretare a continutului normei de drept, respectiv a vointei exprimate de subiectele de drept. Este edificator, in acest sens, art.689 C.civ ., care stabileste ca acceptarea tacita a succesitinii opereaza atunci cand eredele face un act, pe care n-ar ptitea sa-l faca decat in aceasta calitate de erede, si care lasa a se presupune neaparat intentia sa de acceptare. In acest caz, legitiitorul intelege sa se desprinda vointa de acceptare a succesiunii din anumite acte facute de o persoana care actioneaza ca erede.

Alte prezumtii legale pot avea in vedere si alte elemente decat vointa. . Astfel, regimul comunitatii matrimoniale de bunuri are la baza prezumtia in virtutea careia bunurile Sunt dobandite prin contribtitia ambilor soti, iar regula in virtutea careia pater id est quem nupitas demonstrant pomeste de la prezumtia existentei unor raporturi sexuale intre soti si de la cea de fidelitate a sotiei.

5. Fictiunea in drept este un procedeu artificial, adeseori utilizat de legitiitor pentru a admite existenta unui fapt care este totusi dezmintit de realitate.Un exemplu edificator in acest sens il constituie maxima preluata din dreptul roman, in virtutea careia infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ej us agitur. In dreptul romanesc, expresia acestei maxime este data de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, care stabileste ca 'Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune,insa numai daca el se naste viu.' In temeiul acestei norme juridice, care da expresie unei fictiuni juridice, copilul conceput este considerat viu, sub conditia nasterii sale viabile, pentru a fi chemat ca mostenitor la succesiunea ascendentilor sai, ca si cum s-ar fi nascut in ziua decesului tatalui sau.

In opinia Anitei M.Naschitz, aceasta fictiune anticipeaza prin lege aparitia personalitatii fizice si asimileaza copilul conceput cu cel nascut viabil, in vederea realizarii scopului politicii legislative de a asigura copilului doar conceput beneficiul unor drepturi pe care conceptia generala despre momentul nasterii personalitatii nu ar putea-o asigura.

Fictiunea se caracterizeaza prin faptul ca opereaza o asimilare artificiala sau o echivalare a unor lucruri care in realitate sunt diferite sau chiar contrare.

Exemple de acest gen intalnim in materie de reprezentare, unde reprezentatul (minorul, persoana pusa sub interdictie etc.) nu poate actiona el insusi, desi actele juridice incheiate de tutorele sau mandatarul sau apar ca acte proprii ale reprezentatului. In materia succesiunii, fictiunea imbraca forma continuitatii persoanei defunctului in cele ale mostenitorilor sai.

Asa cum se poate constata, fictiunea este o constructie juridica artificiala, care considera ca adevarate lucruri ori situatii care nu corespund realitatii. Astfel, sunt considerate ca existente lucruri inexistente, in timp ce unele inexistente apar ca reale. Alteori se considera ca un lucru a aparut la o alta data decat atesta realitatea faptelor .

La scara istorica, fictiunile in familia dreptului romano-germanic, desi apar ca situatii exceptionale, ele au o arie destul de larga de raspandite in cuprinsul reglementarilor juridice.

In ceea ce priveste rolul fictiunilor in drept, se considera ca acestea indeplinesc o functie istorica si o functite dogmatica.In realizarea functiei istorice, fictiunile introduc in relatiile sociale noi reguli de drept, permitand expansiunea  dreptului la elementele noi care apar in viata sociala. in astfel de cazuri, in locul activitatii legiuitorului de a crea noi reguli de drept cerute de noile elemente aparute in cadrul relatiilor sociale, se recurge la conceptele juridice existente pentru a asimila in cuprinsul lor ceea ce ar fi trebuit a fi reglementat prin noi norme juridice. Pe aceasta cale se asigura realizarea exigentelor principiului economiei de mijloace si se asigura coerenta generala a sistemului de drept. Pe calea acestui procedeu se consolideaza statica dreptului, cu efectele sale benefice asupra securitatii juridice, dar si expansiunea acestuia prin puntea pe care o asaza intre trecut si prezent in reglementarea relatiilor sociale.

Functia dogmatica a fictiunii rezida in conservarea conceptelor juridice, in gasirea unor solutii juridice pentru fenomene noi in interiorul sistemului dreptului.

Pe langa aceste functii permanente indeplinite de fictiuni, rolul acestora poate fi apreciat si prin functiile lor de tehnica juridica si de politica juridica, ce se manifesta in procesul de creare si aplicare a dreptului ori in determinarea teleologica prin care se realizeaza promovarea anumitor valori specifice sistemului de drept.

Utilizarea fictiunilor in procesul de elaborare a dreptului este uneori contestata. Unii autori considera ca recurgerea la fictiuni releva o incapacitate a legiuitorului de a crea cu rapiditate noi solutii juridice care sa acopere realitatile sociale nou aparute. Pe de alta parte, fictiunile sunt repudiate prin discrepanta pe care ele o pun intre lege si realitate. Cu toate acestea, avantajele pe care le prezinta fictiunile ( evitarea cresterii cantitative, a reglementarilor juridice, asigurarea unitatii sistemului de drept si limitarea sporirii numarului de concepte) fac ca ele sa fie utile in actiunea de legiferare. Desigur, tinand seama de caracterul exceptional al fictiunilor, legiuitorul urmeaza sa utilizeze cu prudenta un asemenea procedeu tehnic, avand in vedere avantajele si dezavantajele sale.