Raportul juridic

RAPORTUL JURIDIC

Notiunea si caracteristicile raportului juridic

Viata si activitatea sociala este formata dintr-o mare varietate si diversitate de relatii sau raporturi: interpersonale, de grup, dintre persoane si grupuri si diversele structuri de organizare sociala etc.

Nu toate raporturile sau relatiile sociale sunt juridice, asa cum nu toate normele sociale sunt numai juridice. Sunt juridice numai acele raporturi sau relatii care sunt cuprinse in sfera unor reglementari ale dreptului. Prin cuprinderea lor in prevederile unor norme de drept, raporturile sau relatiile sociale dobandesc fizionomie specifica devenind "raporturi juridice". Deci, raportul juridic este, in esenta, un raport sau relatie sociala reglementata prin norma juridica¹⁾.

Intre norma juridica si raportul juridic pot exista urmatoarele situatii sau ipostaze de determinare :

Raporturile juridice constituie deci o categorie speciala a raporturilor sociale. Spre deosebire de celelalte raporturi sociale, raporturile juridice au cateva trasaturi proprii, caracteristice²⁾ :

a) Asa cum am mai mentionat, principala caracteristica a raportului juridic este aceea ca este un raport sau relatie sociala cuprinsa in sfera unei reglementari de drept, a unei norme juridice.

b) Raportul juridic se desfasoara numai intre subiectii umani, intre persoanele umane. Deci, partile sau subiectele unui raport juridic nu pot fi decat oamenii - in mod individual (ca persoane fizice) sau in colectivitati - (uneori constituite sau organizate ca persoane juridice).

(Desigur, in viata si activitatea sociala oamenii stabilesc si intra intr-o mare diversitate de raporturi: raporturi om-tehnica, om-natura, om-obiecte, lucruri, vietuitoare, valori etc. Normele juridice pot, desigur, sa reglementeze si anumite aspecte ale acestor raporturi dar, din punct de vedere juridic obiectele, lucrurile, vietuitoarele, natura, mediul etc., nu sunt subiecte ale raportului juridic ci, existente sau fenomene in legatura cu care oamenii trebuie sa aiba o anumita conduita, anumite drepturi sau obligatii stabilite prin normele juridice. De exemplu, raporturile juridice de dreptul mediului nu au ca subie 828j99i cti omul si elementele mediului - atmosfera, sol, ape, vegetatie, animale etc. - ci conduitele umane, adica oamenii, in legatura cu aceste elemente ; sau, raporturile juridice de proprietate asupra unui bun, obiect, valoare etc. este un raport juridic ce nu are ca subiecti pe proprietar si obiectul respectiv, ci pe proprietar si "toti ceilalti" indivizi umani care sunt obligati sa respecte acel drept asupra obiectului, lucrului sau valorii ce apartine persoanei. In acest caz, lucrul sau bunul respectiv nu este subiectul ci obiect al acelui raport juridic.)

Aceasta caracteristica a raportului juridic de a fi direct sau indirect un raport interpersonal, interuman, rezulta si din caracteristica normativitatii juridice, a normei juridice, care, in esenta sa vizeaza "alteritatea" (ad alterum) adica, are in vedere numai relatia cu altul sau altii, cu semenii, ca indivizi umani. (Despre aceasta s-a mai vorbit si la Capitolul II, pct.1 : "Specificul reglementarilor prin drept a relatiilor sociale').

Mircea Djuvara spunea in acest sens ca relatia juridica se desfasoara de la persoana la persoana si a spune ca relatia juridica se poate stabili intre lucruri este o absurditate^2a).

c) Raporturile juridice, ca raporturi socio-umane, reglementate de normele de drept sunt raporturi cu un continut volitional. Aceasta deoarece in majoritatea situatiilor oamenii intra in raporturi juridice in mod voit, deliberat, urmarind realizarea anumitor scopuri sau interese. In acelasi timp, pot sa apara situatii sau imprejurari in care oamenii devin subiecti ai unor raporturi juridice fara voia sau dorinta lor. De exemplu, in cazuri de accidente, calamitati naturale, deces, implinirea unui termen, aparitia unor norme sau dispozitii imperative ale autoritatilor etc.

Caracterul volitional al raportului juridic are un dublu aspect. El exprima, pe de o parte, vointa legiuitorului cuprinsa in acea norma care reglementeaza acel raport social si, pe de alta parte, vointa partilor, a subiectilor de a intra sau stabili acel raport sau relatie. Cele doua categorii de vointe cuprinse intr-un raport juridic pot fi : ori concordante sau simetrice, ori in conflict sau asimetrice.

Sunt vointe concordante sau simetrice cand vointa partilor respecta vointa legiuitorului exprimata in acea norma si, sunt vointe asimetrice sau discordante, in conflict, cand vointa partilor nu respecta sau incalca vointa legiuitorului cuprinsa in norma.

d) Raportul juridic este un raport social istoriceste determinat. Aceasta in sensul ca atat norma juridica prin care este reglementat acel raport cat si actiunile, faptele, conduitele etc. prin care se materializeaza, poarta amprenta etapei sau epocii in care se formeaza.

e) Raportul juridic este un raport social al carui structura este data de existenta a trei elemente esentiale: subiectele sau partile acelui raport, continutul - care este dat de drepturile si obligatiile care leaga partile in acel raport - si obiectul raportului juridic respectiv, - adica acel element in legatura cu care se stabilesc drepturile si obligatiile partilor sau subiectilor respectivi. Existenta acestor structuri luate in sine nu sunt prin insele generatoare ale raportului juridic. Generatorul sau declansatorul raportului juridic il constituie faptul juridic - adica actiunea omeneasca sau evenimentul prin care partile se manifesta efectiv ca titulare de drepturi si obligatii in legatura cu un obiect determinat al acelui raport. Deci, nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic este conditionata de existenta "faptului juridic".

Din perspectiva unor asemenea trasaturi, raportul juridic poate fi inteles si definit³⁾ ca fiind un raport social reglementat de norma de drept, raport in cadrul caruia subiectii umani sau partile se manifesta ca titulare de drepturi si obligatii prin exercitarea carora se realizeaza finalitatea normei, al carei respectare este asigurata fie prin vointa partilor fie, prin forta coercitiva a statului.

De observat ca raportul juridic astfel definit este un concept abstract, o existenta teoretica. De aceea, in realitatea existentei sale, raportul juridic exista numai in unul din formele sale concrete, in functie de ramura de drept in care se formeaza. Deci, in realitatea existentei sale raportul juridic exista numai ca raport juridic concret : civil, penal, administrativ, financiar, de dreptul muncii, de dreptul familiei etc.

2. Conditiile raportului juridic

Aparitia sau nasterea unui raport juridic are loc intotdeauna in contextul unor premise si/sau conditii. In literatura noastra juridica nu exista un punct de vedere unitar nici cu privire la numarul, nici la denumirea sau delimitarea acestora in categoriile de "premise", respectiv, de "conditii". Astfel, unii⁴⁾ considera ca "premisele" raportului juridic il constituie: normele juridice, subiectele raportului juridic si faptele juridice, in timp ce altii⁵⁾ considera norma juridica si faptul juridic drept conditii ale raportului juridic. (Controversa nu o consideram totusi ca afectand esenta problemei deoarece fie le intelegem ca "premise", fie ca si "conditii", elementele respective actioneaza ca factori anteriori si determinatori ai nasterii raportului juridic. In ce priveste premisa sau conditia "subiect", ea este de la sine inteleasa, deoarece acceptiunea ei cea mai directa "fapta juridica" (nu evenimentul) este fapta unui subiect uman, adica actiunea sau inactiunea subiectului. Cu alte cuvinte, fapta juridica in intelesul ei de actiune sau inactiune implica sau presupune un mod logic si necesar si premisa sau conditia existentei subiectului acelui fapt.).

Asadar, pentru aparitia si existenta unui raport juridic sunt necesare cel putin urmatoarele conditii⁵⁾ (sau premise) : a) Sa existe norma juridica prin care sa se reglementeze acel raport si, sa existe faptul juridic.

a) Norma juridica : Este acea conditie sau premisa care face ca un raport social sa devina din raport nejuridic sau extrajuridic un raport juridic sau sa creeze ea insasi un asemenea raport. Rolul determinant al normei juridice in aparitia raportului juridic consta in aceea ca: stabileste conduita, actiunea, inactiunea, drepturile, obligatiile etc. in cadrul acelei relatii ; stabileste calitatea subiectelor sau ale partilor in acel raport (calitatea, de exemplu, de : reclamant, parat, debitor, succesor, rudenie etc.) ; stabileste faptele si imprejurarile care au relevanta juridica in acel raport ; stabileste raspunderea si sanctiunea pentru nerespectarea prevederilor dispozitiei din acea norma.

Existenta normei juridice ca o conditie a raportului juridic nu trebuie inteleasa insa in mod strict, ingust, in sensul ca daca nu avem norma juridica expresa - nu avem nici raportul juridic. Aceasta deoarece raporturile dintre oameni in viata sociala sunt mult mai bogate si diverse in modul lor de manifestare decat le-ar putea prevedea normele juridice in formularile lor concise, ipotetice si general-abstracte, iar organele de justitie sesizate despre incalcarea unor drepturi nu pot refuza protectia legala a acestora pe considerentul ca nu exista norme juridice exprese cu referire directa la acel raport. De aceea, in aplicarea dreptului a aparut institutia analogiei⁶⁾ (despre care s-a vorbit la tema "Aplicarea dreptului") potrivit careia judecatorul, in lipsa unei reglementari sau norme exprese, neputand refuza solutionarea cauzei pe motiv ca legea nu ar prevedea fapta respectiva (sau ca legea este neindestulatoare) va recurge la aplicarea unei norme existente pentru un caz asemanator, adica la analogie. Prin urmare, nasterea unui raport juridic poate avea totusi loc si in lipsa normei juridice exprese, atunci cand prin exceptie este posibila aplicarea analogiei.

b) Faptele juridice : reprezinta a doua conditie esentiala pentru aparitia unui raport juridic.

Faptele juridice⁷⁾ sunt acele imprejurari - actiuni omenesti sau evenimente - care, potrivit normelor juridice, atrag dupa ele sau determina aparitia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Este vorba asadar, numai de acele imprejurari de care normele juridice leaga anumite consecinte juridice.

Aceste imprejurari sunt cuprinse, de regula, in ipoteza normei juridice. Anumite imprejurari sunt ocrotite si incurajate de norma de drept, altele sunt prohibite.

Daca norma de drept reprezinta in acest context o conditie general-abstracta a existentei raportului juridic, faptul juridic reprezinta o conditie concreta pentru nasterea raportului juridic. Raporturile juridice concrete iau nastere ca rezultat al producerii unor imprejurari de fapt prevazute in normele de drept. Normele juridice - prin ele insele - nu creeaza decat in mod virtual posibilitatea aparitiei unui raport juridic concret. Ele nu declanseaza raporturi juridice daca nu intervin si situatiile de fapt prescrise de normele respective. Odata cu aparitia unei situatii de fapt se concretizeaza si subiectele, continutul si obiectul raportului juridic respectiv. Un exemplu in acest sens ar putea fi un raport juridic de munca, care, desi are o serie de reglementari in Codul muncii sau legislatia muncii, totusi el va lua nastere numai in conditiile in care se materializeaza o actiune din partea celui care intentioneaza sa se angajeze in munca, materializare care consta in depunerea unei cereri de angajare la subiectul care doreste sa angajeze. Asadar, chiar daca exista norme juridice care reglementeaza un raport de munca, acest raport nu va lua nastere fara existenta cererii de angajare si, bineinteles, fara acceptarea acesteia de catre cel care angajeaza, potrivit normelor care reglementeaza incheierea contractului de munca, adica fara "actiunea" sau "fapta" subiectilor.

Pornind de la criteriul prezentei sau a lipsei vointei omului in realizarea faptului juridic, cea mai simpla clasificare a faptelor juridice poate fi realizata in: evenimente si actiuni.

a) Evenimentele : sunt acele fapte generatoare de raporturi juridice care nu depind de vointa omului, producandu-se independent sau relativ independent de aceasta, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice, consecinte pe care insa norma juridica le prevede in mod expres. In aceasta categorie sunt incluse fenomenele naturale ca de exemplu : nasterea, moartea, accidentele, implinirea unui termen, calamitatile naturale (inundatii, trasnet, incendii, cutremur) s.a., "evenimente" care devin "fapte juridice" in masura in care consecintele lor sunt supuse unor reglementari juridice.

Unul si acelasi eveniment poate fi generator de diferite raporturi juridice diferite sau sa determine fie aparitia unor raporturi, fie stingerea sau modificarea altora. Un asemenea exemplu ar fi decesul unei persoane: un asemenea eveniment stinge toate raporturile juridice in care defunctul era subiect, pe de o parte, iar pe de alta parte, deschide raporturile de succesiune.

Trebuie retinut insa faptul ca nu orice eveniment intra in categoria 'faptelor juridice' intrucat nu orice eveniment produce efecte juridice, adica efecte sau consecinte reglementate prin norme de drept. Legea selectioneaza doar un numar limitat de evenimente sau consecinte ale acestora, in special pe acelea care, prin amploarea sau implicatiile consecintelor lor au legatura cu ordinea juridica, efectul juridic al acestor evenimente fiind "filtrat de un interes social"⁸⁾.

b) Spre deosebire de evenimente, actiunile⁹⁾ reprezinta manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice (dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice) ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. In masura in care actiunile sunt sau nu conforme normelor de drept, spunem ca sunt licite sau ilicite. De asemenea, actiunile pot fi savarsite sub forma faptelor omisive sau comisive. Fapta omisiva sau omisiunea consta in abtinerea subiectului de a face ceea ce trebuia sa faca in virtutea prevederilor normei iar "comisiunea" sau fapta comisiva este conduita materializata in mod direct, orientata spre o anume finalitate.

Actiunile juridice licite care sunt savarsite in conformitate cu normele de drept si cu scopul direct, manifest de a produce efecte juridice mai poarta si denumirea de acte juridice. (In legatura cu termenul "act" utilizat in expresiile "act normativ" (vezi Capitolul VII, Elaborarea normelor juridice), sau "act de aplicare" (vezi Capitolul X, Realizarea dreptului) sau "act juridic" (utilizat in acest context al Capitolului XII) se impun cateva precizari si anume:

- Intelesul concret al termenului "act" decurge din contextul in care este utilizat si de atributul sau atributele cu care este asociat in expresia respectiva;

- Luat ca termen de sine statator, termenul "act" poate avea in limbajul juridic mai multe intelesuri, astfel:

- In cel mai larg sens al sau, el este inteles ca "manifestare de vointa" materializata sub forme diferite: ca un inscris sau document, ca o actiune sau inactiune sau, intr-o expresie mai larga, ca "fapta umana". Actiunile sau faptele omenesti pot fi juridice sau nejuridice dupa cum sunt sau nu cuprinse in sfera unor reglementari ale normelor de drept. De aici si o prima posibila delimitare intre "actele" omenesti ca "acte juridice" si "acte nejuridice" (morale, etice, culturale etc.);

- Expresia sau notiunea de "act" sau "acte juridice" are intelesul de actiune sau fapta omeneasca prevazuta sau cuprinsa in sfera reglementarilor juridice si care urmareste (ca manifestare de vointa) nasterea, modificarea sau stingerea anumitor raporturi juridice. Prin urmare, nu toate actiunile sau faptele - ca acte omenesti in general - au implicit si calitatea de a fi "acte juridice". Totodata, trebuie observat ca actiunile sau faptele omenesti - ca manifestari sau "acte" de vointa cuprinse sau prevazute in reglementarile juridice pot fi in concordanta sau in discordanta cu aceste reglementari adica, pot avea un caracter licit sau ilicit. Pornind de la acest caracter al faptelor sau actiunilor unii autori¹²⁾ restrang notiunea de "act juridic" utilizand-o doar pentru categoria actiunilor sau faptelor licite, pentru cele din categoria ilicite fiind improprie utilizarea notiunii generice de "act juridic". In aceasta opinie numai "actiunile" sau "faptele" pot fi "ilicite", in timp ce "actul juridic" este o manifestare de vointa intotdeauna licita).

Notiunea de "act juridic" in acceptiunea sa de "fapt juridic" licit, poate fi inteles in doua mari sensuri¹⁰⁾ :

- primul, este cel de inscris probator, doveditor. In acest sens, "actul juridic" este orice inscris prin care se poate dovedi un fapt juridic: un contract scris de imprumut sau de vanzare-cumparare, o diploma de absolvire a unei institutii de invatamant, un certificat prin care se atesta absolvirea unui curs de calificare intr-o meserie, o chitanta, o decizie de numire intr-o functie, o sentinta etc. si,

- al doilea sens al notiunii de "act juridic" este cel pe care il avem in vedere in cadrul raportului juridic - ca o varietate a faptelor juridice. In acest sens, intelegem prin act juridic o manifestare de vointa, indiferent daca este exprimata intr-o forma scrisa, orala sau alta forma, facuta cu intentia de a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic.

De notat ca aceasta distinctie se facea inca din dreptul roman unde pentru manifestarea de vointa ca operatiune juridica se utiliza termenul de "negotium" iar pentru mijlocul probator (de regula un inscris) era utilizat termenul de "instrumentum".

(Problematica "actelor juridice" fiind extrem de complexa, este abordata in cadrul fiecarei ramuri de drept, potrivit specificului acestora).

Ca manifestare de vointa, in numeroase situatii, oamenii intra in raporturi juridice, fara sa realizeze ca, de fapt, prin faptele lor devin parti ale unui raport juridic, actionand in virtutea cerintelor si eticii cotidiene, a obisnuintei. Astfel de exemple sunt: cumpararea unui obiect dintr-o pravalie, o calatorie cu trenul sau avionul, solicitarea unui serviciu etc. In toate situatiile de acest gen. atunci cand oamenii actioneaza potrivit normelor de drept care reglementeaza relatiile respective, elementul juridic - desi prezent - el totusi nu se declanseaza, nu apare evident, ramanand in sfera abstractului. Cand insa prin actiunea lor partile acelui raport incalca prevederile normelor juridice, atunci se declanseaza si aspectul juridic al faptei care implica cerintele restabilirii ordinii de drept si de aplicare a sanctiunilor.

In anumite situatii, actul de vointa manifestat este insotit si de anumite inscrisuri (contractul scris de vanzare-cumparare, de inchiriere, biletul de calatorie, bonuri de casa etc.), situatii in care termenul de "act juridic" desemneaza ambele sensuri ale acestei notiuni: atat inscrisul in care este consemnat raportul juridic incheiat, constituind proba sau dovada acelui fapt, cat si manifestarea de vointa savarsita cu scopul de a produce raportul juridic dovedit prin acel inscris.

Actele juridice, datorita marii lor diversitati, pot fi clasificate dupa mai multe criterii. De exemplu :

a. Dupa numarul de vointe cuprinse in acel act, sunt: actele juridice unilaterale (in care se manifesta o singura vointa - de exemplu, un ordin sau un testament, o oferta publica de recompensa etc.) ; actele juridice bilaterale (in care sunt prezente doua vointe - de exemplu, un contract, un imprumut etc.) , actele multilaterale (in care sunt intrunite mai multe vointe - act de asociere, contract colectiv etc.) ,

b. Dupa scopul sau interesul patrimonial urmarit in acel raport, actele juridice pot fi : actele juridice oneroase (sunt cele in care interesele sunt urmarite in mod reciproc de catre parti) ; actele juridice gratuite (in care nu se urmareste obtinerea unui echivalent patrimonial - donatia, gratuitatea etc.) ;

c. Dupa calitatea subiectelor care isi manifesta vointa, actele juridice pot fi : actele oficiale [cele emise de catre organele puterii de stat, denumite si acte publice , actele juridice neoficiale - toate celelalte acte incheiate in temeiul normelor juridice intre subiectele de drept privat (numite si acte private).

d. Dupa modul formelor cerute de lege pentru incheierea lor, actele juridice pot fi: consensuale - cand se nasc prin simplul acord de vointa al partilor, fara alta formalitate; formale sau solemne - cand legea cere pentru validitatea lor forma scrisa sau uneori si forma autentica, iar pentru unele acte chiar, forma solemna (casatoria, tratatele internationale etc.).

e. Dupa criteriul efectelor, actele juridice pot fi: constitutive - cand prin incheierea lor se creeaza o situatie juridica noua sau se modifica situatia anterioara; si declarative - cand prin incheierea lor nu se constituie sau modifica drepturi ci, se recunoaste sau constata existenta unei situatii (drepturi sau obligatii).

Clasificarea actelor juridice poate fi realizata - si dupa alte criterii intalnite in ramurile de drept respective, cu deosebire in Dreptul civil, Dreptul administrativ etc.

3. Elementele sau structura raportului juridic

In configuratia oricarui raport juridic este identificabila o anume structura constituita din conexiunea sistemica a trei elemente: subiectele - ca parti ai acelui raport; continutul raportului - constituit din drepturile si obligatiile ce leaga subiectele sau partile in acel raport; si obiectul raportului - adica elementul in legatura cu care subiectele isi stabilesc acele drepturi si obligatii.

1. Subiectele raportului juridic

Raportul juridic este un raport cu caracter social, interuman. De acea, subiecte ale raportului juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice (luati in mod individual), fie ca subiecte colective de drept (organizati in diverse organisme, organizatii, colectivitati de indivizi sau constituiti ca persoane juridice). Statul recunoaste oamenilor calitatea de subiect de drept si, la nevoie, le apara drepturile si obligatiile corelative specifice variatelor raporturi juridice intervenind prin constrangere.

(Trebuie subliniat faptul ca in literatura de specialitate sunt intalnite expresiile de "subiect al raportului juridic" si "subiect de drept", expresii pe care unii autori le considera ca fiind sinonime, fara a sesiza totusi unele posibile deosebiri dintre ele. Asa de exemplu, prin "subiect de drept" se intelege sensul larg al notiunii de "subiect", fiind expresia generica a oricarui titular de drepturi, obligatii, calitati, atributii, investituri etc. la care norma de drept face referinta, in timp ce prin "subiect al raportului juridic" se intelege sensul restrans al notiunii de "subiect" prin care se exprima categoria determinata de subiecte ce au calitatea de parti intr-un raport juridic concret. Spre deosebire de subiectul raportului juridic, subiectul de drept este un subiect virtual, posibil al unui raport juridic, el fiind titularul prerogativelor care ii permit sa intre sau participe - atunci cand isi manifesta vointa sau este obligat - ca parte intr-un raport juridic concret. Deci, "subiectul de drept" nu este intotdeauna si in mod obligatoriu si subiect al unui raport juridic concret, in timp ce subiectul unui raport juridic este intotdeauna si implicit si "subiect de drept". De exemplu, persoana "x" este titulara drepturilor electorale sau a prerogativei de a dona, a vinde ceva etc., adica are calitatea de subiect de drept, dar nu actioneaza, nu-si exercita aceste prerogative, in calitate de subiect al unui raport juridic concret.

Pentru existenta si desfasurarea unui raport juridic sunt necesare cel putin doua subiecte in calitatea lor de parti ale acelui raport juridic. Existenta mai multor subiecte in cadrul raportului juridic nu schimba insa natura legaturilor specifice dintre ele.

In toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele - de obligatii, sau deopotriva, pot avea atat drepturi cat si obligatii corelative. Exemple din acest ultim caz intalnim mai ales in sfera dreptului civil, cum ar fi, de exemplu, un contract de vanzare-cumparare, in care ambii subiecti sunt titulari atat de drepturi cat si de obligatii corelative: vanzatorul este obligat sa predea obiectul si are dreptul sa primeasca pretul stabilit, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul si dreptul de a primi obiectul cumparat.

In functie de continutul drepturilor si obligatiilor subiectele primesc uneori denumiri specifice. De exemplu, subiectul care are dreptul de a pretinde ceva se mai numeste si subiect activ sau creditor iar subiectul obligatiei de "a da" corespunzator pretentiei se mai numeste subiect pasiv sau debitor.

Pentru a determina concret sau identifica subiectele raportului juridic, trebuie avuta in vedere natura raportului juridic la care acestea participa. De cele mai multe ori, determinarea subiectelor se poate face in mod individual, adica atat subiectul titular de drepturi, cat si cel titular de obligatii sunt cunoscuti sau determinati in mod concret, individual. Exista insa si raporturi juridice in care numai unul dintre subiecte este individual determinat, celalalt fiind colectiv (grup sau "toate" celelalte persoane), deci nedeterminat in mod concret. Astfel, este cazul raportului juridic de proprietate, in care subiectul titular al dreptului de proprietate este intotdeauna concret determinat, pe cand subiectii obligatiei de a respecta proprietatea titularului sunt toate celelalte persoane fizice sau juridice, adica subiecti nedeterminati. In acest caz, titularul obligatiei de a respecta proprietatea nu este individualizat decat in cazul in care persona sau persoanele respective isi asuma ori li se impun anumite obligatii privitoare la acel drept sau incalca aceasta obligatie printr-o fapta ilicita si pentru care urmeaza sa fie trase la raspundere. Un exemplu similar il constituie subiectele drepturilor fundamentale ale omului: dreptul la viata, la sanatate, la integritate fizica si morala, la libertate etc., subiecte ce sunt concret determinate prin faptul ca aceste drepturi apartin fiecarui individ uman in parte, in timp ce titularii obligatiei de a respecta aceste drepturi sunt "toti ceilalti" in intelesul de toti ceilalti indivizi umani ori structuri de organizare sociala - publice sau private din societate.

Pentru ca o persoana (fizica sau colectivitate de persoane fizice) sa devina subiect al unui raport juridic trebuie sa indeplineasca anumite conditii sau cerinte pe care legea insasi le stabileste, si care, poarta denumirea generica de "capacitate juridica". Tot legea stabileste momentul dobandirii sau pierderii, respectiv, intinderea sau sfera acestei capacitati, adica sfera si natura drepturilor si obligatiilor pe care le poate detine si exercita subiectul acelui raport juridic.

Capacitatea juridica apare deci ca o premisa a calitatii de subiect al raportului juridic. Ea se defineste ca fiind aptitudinea generala si abstracta, stabilita de lege in functie de varsta si discernamantul persoanei de a dobandi sau exercita drepturi si obligatii intr-un raport juridic, adica de a fi titulara de drepturi si obligatii.

In functie de institutia juridica sau ramura de drept, capacitatea juridica a persoanelor are diferite acceptiuni sau denumiri : capacitate de folosinta, capacitate de exercitiu, capacitate de a mosteni, capacitate de a testa, capacitate de a raspunde, capacitate electorala etc. Ea este diferita si in functie de natura "persoanei" careia legea ii recunoaste calitatea de subiect al raportului juridic.

In legatura cu termenii sau expresiile de "persoana" si respectiv de "subiect", in acest context se impun cateva precizari si nuantari, si anume:

In primul rand, in limbajul juridic uzual cei doi termeni sunt utilizati in mod frecvent ca sinonimii, fara a afecta continutul de idei ce este astfel transmis. Totusi, o anume delimitare intre continuturile lor este posibila si necesara, astfel: "Persoanele" sunt purtatoarele calitatii de "subiect" al raportului juridic sau, invers, calitatea de subiect o au persoanele; Cuvantul "persoana" denumeste la modul generic fiinta umana singulara cu capacitatea si calitatea de a fi "subiect de drept", adica titulara de drepturi si obligatii juridice. "Personalitatea" este inteleasa ca fiind "aptitudinea de a deveni subiect de drepturi si obligatii"^11a) in sfera juridicului.

In al doilea rand, dupa natura lor, "persoanele" se pot clasifica in urmatoarele categorii:

- persoana fizica - are intelesul de individ uman cu calitatea generica de subiect de drept;

- colectivitatile de persoane fizice (grupurile sau "persoana colectiva) (subl.ns.) care participa sau intra in acest mod in diferite raporturi juridice pot dobandi, potrivit reglementarilor juridice, calitatea de subiecte ale unor anumite raporturi juridice, avand consacrata denumirea de "subiecte colective";

- persoana juridica (sau morala este - prin natura sa si spre deosebire de persoana fizica sau colectivitatile acestora - o "creatie" a dreptului. Aceasta in sensul ca "persoana juridica" ia fiinta si dobandeste calitatea de subiect sau de "parte" a unui raport juridic nu prin nastere (precum persoana fizica) ci, numai prin forta si limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi constituita sau infiintata avand la baza fie persoana fizica, singulara, fie colectivitatile de persoane fizice. (A se vedea mai pe larg in cele ce urmeaza).

In al treilea rand, in functie de aceasta natura a "persoanei" se delimiteaza si capacitatea juridica a acestora in cele doua mari categorii: capacitatea juridica a persoanelor fizice sau ale colectivitatilor de persoane fizice si, respectiv, capacitatea juridica a persoanelor juridice (A se vedea in cele ce urmeaza).

Totodata, in functie de acest criteriu al "naturii" persoanei si al clasificarii acestora se poate realiza si o clasificare a "subiectelor raportului juridic" in: subiecte - persoane fizice, subiecte colective si subiecte - persoane juridice. Intr-o alta clasificare^11b) subiectele raportului juridic sunt considerate a fi: persoana fizica, persoana juridica (sau morala), organele de stat si, respectiv statul suveran si organizatiile internationale.

In fine, in functie de criteriul modalitatilor de desfasurare a raporturilor juridice - modalitatea actiunilor individuale sau a modalitatilor de actiune colectiva - subiectele raportului juridic se clasifica in: subiecte individuale (persoana fizica) si subiecte colective. In aceasta ultima categorie, majoritatea autorilor includ atat colectivitatile de persoane fizice cat si persoanele juridice.

a) Persoana fizica - are cea mai larga raza de participare ca subiect in sfera raporturilor juridice si se refera la : cetatenii statului, la straini si la apatrizi, ca indivizi umani.

Pentru persoana fizica - subiect al raportului juridic - legea stabileste ca aceasta dobandeste capacitatea juridica in functie de doua criterii corelative : o anumita limita minima de varsta si, respectiv, criteriul discernamantului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boala mintala.

Capacitatea juridica a persoanei fizice nu este aceeasi in toate ramurile dreptului. De exemplu, in ramura dreptului constitutional capacitatea persoanei este recunoscuta de la varsta de 18 ani (a "majoratului") in timp ce in ramura dreptului muncii capacitatea persoanei de a intra in raporturi juridice de munca este recunoscuta de la varsta de 15 ani (cf. Art. 45 pct. 4 al Constitutiei).

In anumite ramuri ale dreptului, cum este dreptul civil, se face distinctia intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. (Aceasta "capacitate" este definita in Decretul nr. 31/1954 si modificarile ulterioare ale acestuia privind atat persoanele fizice cat si persoanele juridice).

Capacitatea de folosinta este aptitudinea generala recunoscuta de lege pentru orice fiinta umana - indiferent de varsta sau discernamant - de a dobandi si a avea drepturi si obligatii in sfera dreptului civil. Capacitatea de folosinta o au toate fiintele umane de la nastere si pana la deces, indiferent de puterea lor de discernamant.

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea stabilita de lege pentru persoanele cu discernamant de a-si exercita singure, in nume propriu, drepturile si obligatiile pe care le au sau si le asuma. De aceea, sunt lipsite de aceasta forma de capacitate minorii sub 14 ani precum si persoanele puse sub interdictie din lipsa discernamantului lor (debilitate mintala, boala psihica etc.), drepturile si obligatiile acestora ce rezulta din capacitatea lor de folosinta fiind exercitate de reprezentantii lor legali sau judecatoresti.

Capacitatea deplina de exercitiu se dobandeste in sistemul nostru juridic la varsta de 18 ani. Intre 14-18 ani persoana fizica are o capacitate de exercitiu restransa sau limitata. (Aceasta inseamna ca ea poate exercita in nume propriu si/sau cu incuviintarea parintilor ori a tutorelui numai anumite drepturi si obligatii stabilite de lege).

Rezulta ca persoana fizica poate avea capacitatea de folosinta fara sa o aiba si pe cea de exercitiu. Se intelege ca persoana care are capacitatea de exercitiu o are implicit si pe cea de folosinta.

b) Subiectele colective si/sau persoanele juridice: Acestea dobandesc calitatea de subiecte ale raportului juridic numai in temeiul si limitele stabilite de lege. Astfel, subiectele colective sau colectivitatile de persoane fizice pot deveni parti sau subiecti ai unui raport juridic, de exemplu, prin asociere simpla, contract colectiv de munca, raspundere solidara etc. a doua sau mai multe persoane fizice. In mod frecvent insa subiectele colective se constituie ca "persoane juridice". De mentionat insa ca nu doar colectivitatile de persoane se pot constitui ca persoane juridice. In anumite situatii legea admite ca si persoana fizica singulara sa se constituie ca "persoana juridica" (de exemplu, Societatea comerciala cu asociat unic). Totodata, calitatea de persoana juridica o pot dobandi si anumite structuri ale organelor statului sau ale societatii civile (organisme, organizatii etc. nestatale). Indiferent de natura acestor subiecte sau de numarul persoanelor pe care le cuprind, calitatea de "persoana juridica" se dobandeste potrivit anumitor conditii si cerinte ale legii. In acest sens, in sistemul nostru juridic actual Decretul nr. 31/1954 si modificarile sale ulterioare, cu deosebire dupa 1989, stabilesc ca principalele elemente constitutive ale persoanei juridice urmatoarele: sa aiba organizare de sine statatoare; sa dispuna de un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; sa aiba un scop si activitate licita (cf. art. 26). Pe langa aceste conditii generale cerute de lege, constituirea persoanei juridice presupune si cerinta procedurala a existentei, intr-o forma sau alta, a acordului organelor de stat competente pentru infiintarea lor, acord care poate fi, dupa caz: al organelor de stat superioare care au competenta de a le constitui; al organelor de stat investite cu competenta de a le autoriza sau recunoaste (instantele judecatoresti); al organelor de stat cu competenta de a le inregistra in evidentele publice (Camere de comert, Administratii financiare etc.).

Prin urmare, nu orice persoana fizica, colectivitate de persoane, ori structuri de organizare statala sau nestatala dobandesc automat si calitatea de persoane juridice. Persoana juridica este deci, prin natura ei - asa cum am mai mentionat mai sus - o "creatie" a legii, luand nastere in temeiul prevederilor ei. De aici si o alta distinctie sau particularitate a acestei persoane fata de persoana fizica: capacitatea ei juridica este distincta, in sensul ca persoana fizica are o capacitate juridica generala, pe cand persoana juridica dispune de o capacitate juridica specializata sau limitata, adica poate dobandi si exercita numai acele drepturi si obligatii care corespund actului de constituire sau infiintare, scopului pentru care a fost creata.

De retinut ca persoana juridica actioneaza ca subiect al unui raport juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezinta potrivit actului de infiintare a acelei persoane juridice.

Dupa caracterul lor, persoanele juridice - ca subiecte ale raportului juridic - se pot clasifica in doua mari categorii: persoane juridice publice (de drept public) si, respectiv, persoane juridice private (de drept privat).

Dintre aceste principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt :

- Statul - ca persoana juridica sui generis - si respectiv, organele de stat participa in aceasta calitate la o categorie larga de raporturi juridice: de drept constitutional, administrativ, financiar, penal, international etc., inclusiv in anumite raporturi de drept civil. ¹⁴⁾

- Institutiile de stat: sunt acele unitati infiintate prin lege sau hotarare de guvern, in scopul desfasurarii unei anumite forme a activitatii de stat in domenii distincte (cultura, invatamant, sanatate, stiinta s.a.), fara ca activitatea lor sa aiba un caracter economic si care functioneaza prin finantare de la bugetul statului;

- Regiile autonome, societatile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, bancile etc., sunt persoane juridice si participa, in calitate de subiecte de drept in raporturile de drept privat sau public;

- Organizatiile obstesti cu caracter nepatrimonial, cum ar fi: sindicatele, organizatiile de tineret, asociatiile si fundatiile, uniunile de creatie etc. se constituie de regula ca persoane juridice si participa, la randul lor, in calitate de subiecte de drept in diverse raporturi de drept civil, potrivit scopului pentru care au fost infiintate. Tot in aceasta categorie ar intra si organizatiile cooperatiste infiintate in conditiile prevazute de lege s.a.

2. Continutul raportului juridic¹⁵⁾

Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor si obligatiilor ce revin subiectelor din relatia data, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. Cu alte cuvinte, subiectele unui raport sunt legate intre ele prin drepturi si obligatii care formeaza continutul acelui raport.

In functie de titularii de drepturi si titularii de obligatii, avem raporturi juridice simple - cand una din partile raportului este numai titular de drepturi, iar cealalta parte numai titular de obligatii - si, raporturi juridice complexe, cand fiecare din partile participante la raport sunt atat titulari de drepturi, cat si de obligatii. In continutul raportului juridic acceptiunea notiunii de "drept" sau "drepturi" este acela de "drept subiectiv". In acest context trebuie reamintita distinctia dintre dreptul obiectiv - ca ansamblul normelor juridice impuse indivizilor si colectivitatilor din societate - si dreptul subiectiv - ca o prerogativa sau posibilitate a unei persoane de a actiona in temeiul dreptului obiectiv si de a apela la forta de constrangere a statului, pentru respectarea dreptului sau sau pentru restabilirea dreptului incalcat.

- Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale subiectelor participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezinta posibilitatea (conferita de norma juridica) subiectelor participante (persoana fizica sau subiect colectiv de drept), in calitate de titulare ale dreptului respectiv, de a actiona intr-un anumit fel si de a pretinde din partea celorlalti subiecti o conduita corespunzatoare : a da, a face sau a nu face ceva.

(Dreptul obiectiv este - asa cum s-a aratat - independent fata de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.)

In literatura de specialitate¹⁶⁾ s-au formulat mai multe clasificari ale drepturilor subiective, pornind de la diferite criterii. Astfel, de exemplu, dupa gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute - sunt cele carora le corespunde obligatia tuturor subiectilor de a le respecta (de exemplu, dreptul la viata, la proprietate, la libertate etc.) si, drepturi relative - sunt cele care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumparatorului de a primi bunul care a fost platit, drept ce este opozabil doar fata de vanzator).

Dupa criteriul continutul lor, drepturile subiective pot fi clasificate in drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale : Drepturile patrimoniale - sunt cele care au un caracter economic si care, la randul lor, pot fi impartite in drepturi reale si drepturi de creanta ; Drepturile nepatrimoniale - sunt cele care nu au un caracter economic, neputand fi exprimate, in general, in bani. La randul lor, acestea pot fi impartite in: drepturi care privesc existenta si integritatea persoanei ; drepturi care privesc identitatea persoanei ; drepturi care decurg din creatia intelectuala s.a..

De asemenea, dupa natura raporturilor in cadrul carora se nasc, aceste drepturi subiective pot fi impartite in: drepturi de natura civila, penala, administrativa, financiara, de munca) etc. (In domeniul dreptului civil clasificarea acestora este mult mai detaliata).

- Obligatia - este corelativul dreptului in cadrul raportului juridic, constituind celalalt element al acestuia. In sens juridic, prin obligatie intelegem acea indatorire pe care o are subiectul pasiv, pretinsa de subiectul activ al unui raport juridic, indatorire care poate sa constea in a da, a face sau a nu face ceva, si care, in caz de nerespectare, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului.

Se intelege ca atat drepturile subiective, cat si obligatiile - ca elemente ale continutului unui raport juridic - reprezinta o concretizare a prevederilor normelor de drept.

Drepturile si obligatiile in cadrul raportului juridic sunt corelative, se presupun si se conditioneaza reciproc. De exemplu, in cazul vanzarii-cumpararii : vanzatorul are dreptul sa primeasca pretul si, are obligatia de a da bunul vandut cumparatorului, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul vanzatorului si are dreptul sa primeasca bunul cumparat.

Ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le are un cetatean conform legilor in vigoare constituie statutul juridic al persoanei¹⁷⁾.

3. Obiectul raportului juridic

Raporturile juridice presupun, pe langa subiecte si continut (drepturi si obligatii) si un obiect determinat al raportului si care este, de regula, elementul sau fenomenul in legatura cu care se naste raportul juridic respectiv. Obiectul raportului juridic desemneaza scopul, interesul sau finalitatea realizarii acelor drepturi si obligatii, si care constau, de cele mai multe ori, in dobandirea sau instrainarea unor bunuri, obtinerea unor servicii, garantii, avantaje s.a.

Obiectul raportului juridic il constituie in general si ultima instanta "conduita" umana realizata de catre subiectii raportului juridic, ca urmare a exercitarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor corelative.

In literatura juridica nu exista insa un punct de vedere unitar¹⁸⁾ in legatura cu definirea obiectului raportului juridic.

Unii sustin ca obiectul raportului juridic il reprezinta acea conduita asupra careia sunt indreptate drepturile subiective si obligatiile participantilor la raporturile juridice. In aceasta opinie, obiectul nu trebuie confundat cu continutul raportului juridic (drepturi subiective si obligatii) care ar reprezenta aici posibilitatile juridice ale unor actiuni si obligatii corespunzatoare, pe cata vreme obiectul este insasi actiunea la care se refera continutul.

Alti autori considera ca numai lucrurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic.

Intr-o alta conceptie se considera a fi pluralitatea de obiecte, potrivit careia obiectele raportului juridic il constituie: conduita partilor, bunurile materiale si valorile nepatrimoniale.

In fine, alti autori sustin ca obiectul raportului juridic este diferit, in functie de natura raportului juridic. In acest sens, se pot distinge urmatoarele situatii posibile, si-anume: conduita umana (actiunile si inactiunile), lucrurile materiale, anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputatia etc.), rezultatul creatiei intelectuale - opera, ca unitate de idei si imagini create intr-o anumita forma de exprimare (literara, artistica, stiintifica, inventia, marca de fabrica sau comert, modelul etc.).

Indiferent de clasificarile posibile ale obiectului sau obiectelor unui raport juridic acesta se constituie ca un element definitoriu al oricarui raport juridic si consta in acel fenomen in legatura cu care subiectele isi stabilesc sau revendica anumite drepturi si obligatii prevazute in normele de drept.

4. Intrebari de control si autoverificare

- Ce este un raport juridic fata de celelalte raporturi sau relatii sociale nejuridice?

- Explicati legatura de determinare dintre norma juridica si raportul juridic.

- Enuntati si explicati caracteristicile raportului juridic care il delimiteaza de celelalte raporturi sociale nejuridice.

- Explicati conditiile care sunt necesare pentru aparitia sau crearea unui raport juridic.

- Ce este "faptul" sau "faptele" juridice si explicati clasificarea acestora in "evenimente" si "actiuni"?

- Explicati intelesul notiunii de "eveniment" ca forma a faptului juridic.

- Ce se intelege prin "actiuni" ca forme ale faptului juridic?

- Care este intelesul notiunii generice de "act" si a celui de "act juridic"? Care sunt sensurile notiunii de "act juridic".

- Formulati o clasificare posibila a actelor juridice enuntand criteriile acestei clasificari.

- Enuntati si explicati elementele de structura ale raportului juridic: subiectele, continutul, obiectul raportului juridic.

- Ce este "capacitatea juridica" a subiectului raportului juridic?

- Ce este "persoana fizica" si care este capacitatea juridica a acesteia?

- Ce este "colectivitatea de persoane fizice" si care este capacitatea juridica a acesteia?

- Ce este persoana juridica si care este specificul capacitatii juridice a acesteia? Care sunt conditiile sau elementele constitutive pentru "nasterea" sau constituirea unei persoane juridice?

- Enuntati principalele categorii de persoane juridice.

- In ce consta continutul unui raport juridic? Explicati intelesul notiunilor de "drepturi" si "obligatii" care formeaza continutul unui raport juridic.

- Explicati in ce consta obiectul unui raport juridic.

- Explicati in ce consta specificul raporturilor juridice de constrangere din perspectiva specificului subiectilor, al continutului si al obiectului acestui gen de raporturi juridice denumite "de constrangere".

Norma juridica si raportul juridic au ca o trasatura comuna caracterul lor volitional. Care dintre ele are insa un caracter dublu volitional? (notati-o cu (x))

( ) norma juridica;

( ) raportul juridic.

Explicati, pe scurt, in ce consta acest caracter dublu volitional:

5. Bibliografie

Gh. Bobos, "Teoria generala a dreptului", Ed. Argonaut, 1999, pag. 272-294;

I.Ceterchi, I. Craiovan, "Introducere in teoria generala a dreptului", Ed. ALL, Bucuresti, 1993, pag. 69-76;

R. Motica, Gh. Mihai, "Teoria generala a dreptului", Ed. ALL, Bucuresti, 2001, pag. 203-221;

N. Popa, "Teoria generala a dreptului", Ed. Actami, Bucuresti, 1996;

Costica Voicu, "Teoria generala a dreptului", editia a III-a, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2000, pag. 237-252.