Conceptul dreptului

CONCEPTUL DREPTULUI

1. ACCEPTIUNllE NOTIUNII DE 'DREPT'

Cuvantul 'drept' este folosit in mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat in sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care insemna 'drept' - orizontal sau vertical - de-a dreptul, direct, directie, linie dreapta). In limba latina insa, cuvantul care corespundea substantivului drept, era jus (drept, dreptate, legi). Cuvantul este intalnit si in alte limbi, cu aceeasi semnificatie - droit, la francezi; dritto, la italieni; derecho, la spanioli; recht, la germani; right, la englezi.

Intr-un prim sens, cuvantul drept semnifica stiinta dreptului ­ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii care explica drep­tul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.

Regulile juridice impun obligatii, organizeaza functionarea generala a statului si organismelor nestatale, ofera (deschide) posibilitatea valorificarii unor interese, recunoscand capacitatea participarii individuale in diferite relatii, atribuie roluri si statute (de producator, de cumparator, de vanzator, de locatar, de locator, de parinte, de fiu/fiica etc.).

In acest sens, dreptul imbina necesitatea si libertatea. Nece­sitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezuIta din chiar scopurile generale ale vietii sociale, scopuri prefigurate 'in ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcatuieste dreptul obiectiv EI priveste acea coordonare imperativa prin norme, fiind premisa necesara a coexistentei libertatilor. Regulile stabilite prin norme trebuie sa-si gaseasca un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi conditia existentei posibile a comunitatii. Dreptul este principiul de directie, de coeziune sociala, el da societatii caracterul de definit, de coerenta.

In afara acestei acceptiuni, cuvantul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. In diverse declaratii asupra drepturilor omului se are in vedere o asemenea acceptiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv si el implica categoria de libertate.

In unele limbi exista cuvinte deosebite pentru cele doua accep­tiuni ale notiunii de drept. Spre exemplu, in engleza law desem­neaza dreptul obiectiv, iar right, dreptul subiectiv; in germana, desi de larga utilizare este termenul recht, uneori pentru dreptul subiectiv se foloseste termenul berechtigung. In franceza, de obicei dreptul obiectiv este redat notandu-se cuvantul cu litera mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu litera mica (droit), sau la plural (droits). In vorbirea curenta, nespecializata, oamenii au in vedere in special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul de vot, dreptul de proprietate, dreptul la concediu etc.).

Totalitatea normelor juridice in vigoare (active) dintr-un stat poarta denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabll imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil a fi adus la indeplinire printr-o forta exterioara (coercitiune stataIa), ca o indreptatire legitima a unor instante sociale special abilitate.

In afara termenului de drept, se intrebuinteaza si termenul de ''juridic''. Acesta este utilizat atat ca adjectiv (norma juridica, raport juridic etc.), cat si intr-o acceptiune ce excede notiunii de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex ce functioneaza obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existentei umane.

2. ORIGINEA SI APARITIA 616b11g DREPTULUI. DIMENSIUNEA ISTORICA A DREPTULUI

Studiul conceptului dreptului implica cu necesitate viziunea istorica, legata de descifrarea originilor (teoria originilor) drep­tului. Ca institutie ce deriva de la societate si isi gaseste suportul in relatiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evolutia generala a societatii, de particularitatile societatii in diferitele sale trepte de dezvoltare istorica.

Intrebarea care se pune este aceea de a sti daca dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotriva, daca dreptul apare, ca si statul, doar la un anumit moment al evolutiei istorice a omului.

Romanii credeau in vesnicia dreptului. Acolo unde este societate exista drept - Ubi societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenta societatii fara drept. Din punctul lor de vedere si viceversa era exacta: ubi jus ib societas. Credinta lor in vesnicia dreptului corespundea celei in vesnicia societatii - si anume societatii romane si, bineinteles, a dreptului roman.

Adeptii Scolii Dreptului Natural, pornesc de la conceptia aristotelica dupa care omul este un animal social - 'zoon  politikon'. Din nevoia instinctiva de a trai in societate, apare si nevoia de a se stabili norme juridice (la baza acestora stand acel 'appetitus societatis')

Legiuitorii Revolutiei franceze sunt puternic condusi de ideile Dreptului Natural. In proiectul de Cod civil al comisiunii din anul VIII ei notau: 'Exista un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decat ratiunea naturala, intrucat acesta guverneaza pe toti oamenii'

Din aceasta perspectiva, intrebarea ce se ridica mai sus (cand apare dreptul?) ramane in relatie cu chiar modul in care concepem dreptul. Daca el este echivalent oricarei reguli de conduita, dreptul exista nediferentiat de alte reguli de conduita din momentul aparitiei primelor forme de organizare sociala. Daca avem in vedere faptul ca dreptul nu poate exprima decat nevoile sociale ale unei colectivitati constituite in forma politica atunci dreptul apare in conditii social-istorice determinate, caracterizate prin diferen­tieri specifice societatii politice.

In evolutia sa omul pleaca de la o stare de dependenta totala fata de natura - omul in situatia de culegator, folosind tot ceea ce natura ii pune la dispozitie in stare bruta, fara a prelucra (si fara sa aiba posibilitatea s-o faca) obiectele inconjuratoare. Hoarda sau Ceata primitiva nu putea fi o forma sociala de organizare, intrucat orice asemenea forma implica constiinta unui criteriu (real sau ima­ginar), iar Hoarda nu era decat rezultatul unei apropieri instictive (apropierea omului de om fiind resimtita astfel ca o garantie a supravietuirii in fata unei naturi atotputernice si ostile).

La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutatii economice (descoperirea focului, domesticirea animalelor, prelu­crarea pamantului, a unor metale), prima forma de organizare sociala este Ginta. Constituirea gintei se facea in temeiul unui criteriu - comunitatea de sange (si, in subsidiar, comunitatea preocuparilor economice).

Ginta a fost forma universala de organizare a societatii primi­tive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune naturala a muncii (dupa sex si varsta) si prin domnia obiceiului. Democratia gentilica insemna proprietatea comuna asupra pamantului, lipsa unei forte exterioare de constrangere (ca prerogativa social-organizata a unei parti a societatii), o putere sociala ce apartinea intregii colectivitati.

Mai multe ginti formau Fratrii si Triburi. In fruntea Tribului se afla Sfatul (bule), alcatuit din conducatorii gintilor. Agora era adunarea. obsteasca. In timp de razboi, tribul avea conducator militar (basileus), care era - dupa spusele lui Aristotel, sef peste oamenii liberi.

S-a sustinut ca initial Ginta a fost matriarhala, fapt datorat pozitiei proeminente a femeii in gospodarie - ea asigurand mijloa­cele de subzistenta statornice in comunitate (intoarcerea barbatilor, ocupati cu expeditiile de vanatoare a animalelor salbatice, fiind in permanenta sub semnul intrebarii). Casatoria (in sensul raporturilor dintre sexe) era exogama - barbatul fiind din afara gintei-mama; la moartea sa, copiii ramaneau in aceasta ginta, iar legaturile de sange se stabileau in legatura cu un stramos feminin. Raporturile sexuale fiind libere (heterism), era exclusa orice paternitate, descendenta stabilindu-se in linie feminina.

Trecerea de la ginta matriarhala la cea patriarhala a fost uneori interpretata ca un efect al dezvoltarii ideilor religioase, al intro­ducerii unor zeitati noi. In realitate, trecerea la Patriarhat isi are cauzele sale sociale si economice, determinate de schimbarile importante produse: dezvoltarea agriculturii, a pastoritului, a mestesugurilor, a schimbului etc.

Cercetarile efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai cul­turii in comunitati aflate pe treapta primitiva de dezvoltare au scos la iveala faptul ca in aceste comunitati raporturile membrilor erau conduse pe baza unor comandamente ce exprimau nevoile elemen­tare ale vietii in comun si care erau cuprinse intr-un sistem de norme sociale. Indelungata practica a acestor comunitati, determina aparitia unor tabu-uri, corespunzatoare asa-numitului sistem al totemismului de clan

Acest sistem al totemismului de clan se apara printr-un set de reguli - oprelisti (tabu-uri), care vizau cele mai diverse domenii ale vietii comunitatii. Spre exemplu, se intalnesc reguli privind ocro­tirea caminului, a conducatorilor, a batranilor, copiilor, a armelor, a mijloacelor de munca mai importante. Existau oprelisti cu privire la atingerea anumitor animale sau plante. Bolnavii, cadavrele, femeia in timpul menstruatiei constituie, de asemenea, tabu. Unele reguli - oprelisti prezinta uimitoare similitudini cu normele cuprinse in coduri juridice.

Asemenea cercetari confirma faptul ca regulile sociale sunt indispensabile oricarei forme de organizare sociala; ele sunt deter­minate in mod necesar de evolutia sociala si alcatuiesc 'un prim deziderat al oricarei ordini'

La fel ca in cazul sistemului totemisniului de clan si aceste seturi normative se dezvolta treptat, odata cu schimbarile sociale. Regulile simple de comportare, care inainte erau impletite direct cu activitatea materiala a comunitatii si exprimau nemijlocit inte­resele acesteia, se imbina cu elemente de magie. Anumite meca­nisme ale unei false constiinte fac adesea ca un tabu sa se rupa cu desavarsire de imprejurarile ce i-au dat nastere si sa treaca la o existenta de sine statatoare; unele oprelisti, avand la inceput elemente rationale, se pot transforma in contrariul lor si, in loc sa apere grupul, ii pot fi daunatoare. Totemismul, de asemenea, se indeparteaza treptat de originea lui, devenind un sistem coerent de credinte si practici. In mod paradoxal, tocmai animalul sau planta devenita totem este, mai tarziu, interzisa a fi omorata sau consumata.

S-a stabilit faptul ca este de esenta oricarei comu­nitati stabilirea pe cale normativa a unor criterii de comportament, a unor exigente, pe care comunitatea intelege sa le formuleze in legatura cu conduita oamenilor, in asa fel incat comunitatea sa se prezerve, sa nu fie pusa sub semnul intrebarii chiar existenta sa, in conditiile unui comportament arbitrar. Ramane de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor norme. Suntem de parere, ca aceste norme sunt de natura obsteasca sau obisnuielnica, religioasa sau morala, neexistand in aceasta faza de dezvoltare istorica un aparat special care sa le asigure din afara sau de-deasupra intregii colectivitati obligativitatea. Ele erau respectate ca deprinderi, forta lor obligatorie fiind rezultatul unei refIectari in planul constiintei individuale a convingerii utilitatii lor. Nu exista inca nici 'ierarhia jurisdictionala'. Aceasta este, in esenta, un fenomen juridico­-administrativ, fenomen neconturat inca in aceste momente ale dezvoltarii social-istorice.

Sanctiunile, in cazul nerespectarii oprelistilor stabilite in conti­nutul normelor, erau aplicate de comunitate, putand sa se dispuna chiar alungarea din trib. Se practica razbunarea sangelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).

In conditiile schimbarilor sociale ce au avut loc in societatea gentilico-tribala se produc modificari in structura si modul de functionare a puterii sociale si a normelor ce asigurau eficienta acestei puteri.

Inca pe treapta inalta a dezvoltarii societatilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultura si cresterea vitelor, avusese loc o dife­rentiere a intereselor sociale, diferentiere ce s-a reflectat si in plan normativ. Astfel, o serie de norme obisnuielnice sunt preluate si adaptate noilor interese (privind situatia prizonierilor de razboi transformati in sclavi, situatia datornicilor, transmiterea prin mos­tenire a bunurilor etc.)

Astfel, alaturi de prelucrarea unora dintre vechile norme de obicei si sanctionarea lor (recunoasterea lor) ca norme statale, dreptul apare si sub forma unor legi noi, edictate de noua putere. In acelasi timp societatea a continuat sa creeze reguli sociale (obisnuelnice, morale, religioase, etc.) care coexista cu regulile juridice. Deci, dreptul nu inlatura celelalte norme sociale, el se alatura acestora, coexista cu ele. Dreptul se desprinde treptat de morala si obiceiuri, in conditiile prefacerilor structurale din societate.

In concluzie, vechile norme ale comunitatilor gentilice se bazau pe obiceiuri si traditii, ele erau nemijlocit integrate in viata gintii si chiar daca au cunoscut uneori un proces de deformare, imbracand forme mistice, ele se impuneau prin faptul ca reprezentau interesul general (sau considerat general) al comunitatii. Scindarea societatii in categorii cu pozitii diferite in viata productiva a dus la aparitia unor situatii calitativ noi. Cerintele care exprimau interesele gruparilor conducatoare nu mai erau considerate de intreaga societate ca interese proprii, ele trebuia introduse, impuse, la caz de nevoie, prin forta de constrangere a statului.

Aceasta putere enorma a statului, de a crea dreptul si a garanta realizarea lui, trebuie sa fie tarmurita de anumite principii: echi­tatea, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea sociala, progresul social.

3. PRIMELE LEGIUIRI

Dreptul apare in Orientul antic. Intre primele legiuiri (adevarate monumente juridice) se mentioneaza: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).

Codul lui Hamurabi conservat in mod miraculos si descoperit la Susa in 1901, cuprinde 282 articole. Acest cod edictat cu 2000 de ani inainte de Christos contine atat norme cu caracter strict juridic, cat si norme morale, religioase. In consideratiile de prin­cipiu, legiuitorul din Babilon statueaza faptul ca Legea trebuie sa aduca binele poporului, trebuie sa opreasca pe cel tare de a vatama pe cel slab.           

Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri si au fost edictate de catre Brahmani printr-o indelungata contributie colectiva.

Legile sunt necesare pentru ca ele contin pedepse, acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui in indeplinirea misiunii sale esentiale - Dreptatea. 'Pedeapsa. carmuieste omenirea si o protejeaza', iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui Dum­nezeu, ca Un ocrotitor a tot ce este implinitor al justitiei.

In Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt Legile lui Lycurg in Sparta (sec. X - IX i.Hr.), Legile lui Dracon si Salon in Atena (sec. VI - V i. Hr.), Legea celor XII Table la romani (sec. V i.Hr.), Legea Salica la franci (sec. V -VI).

Dimensiunea istorica a dreptului confera acestuia prestigiu si autoritate, il aseaza alaturi de creatiile cu larga rezonanta social­-umana.

4. DIMENSIUNEA SOCIALA A DREPTULUI

Abordarea dimensiunilor sociale a dreptului implica analiza locului dreptului si a realitatii juridice in societate, sistemul legaturilor sale cu celelalte elemente (realitati) ale societatii.

In general, stiintele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv (capabil sa parcurga stari diverse) si inzestrat cu capacitatea autoreproducerii largite si optimizate. Aceste stiinte (sociologia, politologia, economia politica) cerceteaza diversele componente ale societatii, pun in lumina structura si legitatea structurala a vietii sociale, rolul elementelor societatii si influentele complexe intre aceste parti (economice, politice, juridice; cul­turale, etc.).

Realitatea juridica (juridicul) este o dimensiune inalienabila a realitatii sociale in conditii istorice determinate. Existenta ei nu poate fi desprinsa de existenta celorlalte parti ale unei societati, suportand influenta acestora si exercitand la randu-i influenta asupra lor.

Realitatea juridica (juridicul) este uneori denumita si sistem juridic sau suprastructura juridica. Realitatea juridica (juridicul) are un continut bogat in care este cuprins dreptul - ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) - dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele juridicului sunt: constiinta juridica, dreptul, relatiile juridice (ordinea de drept). Inainte de a fi o realitate normativa, dreptul este o stare de constiinta, in sensul ca nevoile schimbatoare ale societatii care-si reclama reflectare intr-un sistem de norme nu se transpun tale quale in limbajul si in continutul dreptului; ele trec prin constiinta legiuitorului (sau a poporului, daca e vorba de obicei), urmand un proces de evaluare, valorizare si valorificare finala prin normele de drept.

Constiinta juridica joaca rolul unui receptor si al unui tampon. Receptor, in sensul ca primeste stimulii pe care-i emite societatea, ii ordoneaza si-i supune unui examen axiologic, si tampon, pentru ca se interpune intre acesti stimuli (care se infatiseaza de cele mai multe ori ca adevarate comandamente, presiuni din partea fortelor sociologice creatoare ale dreptului) si realitatea normativa.

A doua componenta a realitatii juridice (a juridicului) o constituie partea institutionala dreptul, ca sistem de reglementari si institutii. Aceasta parte alcatuieste miezul juridicului, continutul sau, cadrul sau substantial de referinta. Dreptul, ca fenomen nor­mativ, da expresie cerintelor structurilor sociale - conducatoare sau conduse - de mai buna organizare a raporturilor umane, in vederea obtinerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului in care liberului arbitru si vointei subiective sa i se poata opune eficient anumite standarde oficiale de comportament si in care sa poata fi inlaturata tensiunea intre cei care accepta aceste standarde si cei care se abat.

In sfarsit cea de-a treia componenta a juridicului este alcatuita, din elemente relationale, sociologice. Sunt cuprinse aici rapor­turile juridice si situatiile juridice, cele care probeaza eficienta dreptului in cadrul acestor raporturi oamenii (individual sau colectiv) participa in calitate de subiecte de drept valorificandu-si sau aparandu-si pe cale legala interese si drepturi.

Rezulta ca dreptul, ca sistem de norme si institutii, are o sfera mai restransa decat juridicul, ca parte componenta a realitatii sociale. La randul sau, insa, dreptul apartine si el acestei realitati, are determinatii calitative ce tin de esenta socialului.

EI suporta influente din partea componentelor cadrului fizic inconjurator si din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala etc.) In ansamblu, aceste elemente de influenta poarta denumirea de: factori de configurare a dreptului.

FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

Ideea existentei unor factori exteriori complecsi, care exercita influenta asupra dreptului, s-a conturat in perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, a progresului juridic.

Plecand de la examinarea rolului acestor factori, acestia sunt grupati in trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic si factorul uman.

A. Cadrul natural factor de configurare a dreptului.

In toate componentele sale - mediul geografic, factorii biologici, fiziolo­gici, demografici - acest factor influenteaza dreptul. Mediul geo­grafic reprezinta un ansamblu de factori care influenteaza viata sociala, dezvoltarea economica, posibilitatile dezvoltarii politice etc. Necesitatea stabilirii corespondentei legilor cu mediul inconju­rator a fost intuita de multa vreme in gandirea politico-juridica.

Prezentarea exagerata a rolului factorilor demografici si biolo­gici s-a soldat cu sustineri aberante, rasiste, ce au alimentat continu­tul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Contestand asemenea exagerari, avem in vedere, in acelasi timp, faptul ca dreptul nu poate sa nu fie influentat de actiunea mediului fizic in care oamenii isi urmaresc si isi valorifica anumite interese si drepturi. Conditiile fizice se releva legiuitorului - cu toate particularitatile lor - ca obiect al reglementarii, influentand solutiile juridice cele mai potrivite pentru apararea, conservarea si dezvoltarea acestui cadru, in totalitatea sa sau a unor componente ale sale. Exemplu: masurile legislative pentru combaterea poluarii mediului, reglementarile prin care se stabileste un regim juridic specific pentru diferitele componente ale cadrului fizic - regimul juridic al terenurilor agricole, regimul juridic al spatiului aerian, regimul juridic al marii teritoriale etc.

Factorul demografic exercita, de asemenea, influen­ta asupra reglementarilor juridice. Sunt cunoscute, astfel, masuri legislative de limitare a cresterii demografice sau, dimpotriva, masuri de stimulare si perfectionare a tiparelor de comportament, a relatiilor si mentalitatilor cuplului conjugal fata de descendenta finala (investitia demografica). In desfasurarea circuitului juridic, legiuitorul este nevoit sa ia in consideratie calitati specifice ale bunurilor materiale, carora le acorda un tratament juridic (o figura juridica) diferentiat. Asa, spre exemplu, trasaturile naturale ale bunurilor fac ca acestea sa se clasifice in: mobile si imobile, fungibile si nefungibile, bunuri de gen si bunuri individual determi­nate etc. Tinand seama de asemenea trasaturi legiuitorul reglemen­teaza in mod diferit regimul lor juridic. Spre exemplu, impartirea bunurilor in mobile si imobile produce efecte juridice diferite in privinta posesiei, uzucapiunii, actiunilor posesorii etc.

B. Cadrul social-politic factor de configurare a dreptului

Influenteaza dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu actiune specifica. Fiind un produs social, dreptul se afla intr-o permanenta si constructiva relatie cu interesele structurilor sociale.

Acest factor de configurare are componente complexe, a caror functionare conjugata nu poate ramane in nici un sistem de drept fara urmari. Evolutia istorica a fenomenului juridic pune in lumina caracterul corelat al actiunii componentelor acestui factor: econo­micul, politicul, ideologicul, culturalul etc. Urmarirea acestei evolutii atesta tendinta unor componente ale cadrului social-politic de a-si subordona dreptul, de a-l transforma intr-o tehnica ce ar putea fi substituita oricarui scop, dreptul devenind un fel de 'ostatec al puterii'.

Ca element component al acestui factor, economicul (conditiile materiale ale societatii) isi impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social. Dreptul economic modem dezvaluie natura instrumentala a juridicului; numeroase norme tehnice imbogatesc cu noi note definitorii continutul traditional al dreptului. Acest drept permite in toate cazurile ajustarea la cerintele economice, in temeiul unor scopuri bazate pe oportunitate.

Asupra dreptului exercita influenta si structurile organizatorice ale societatii. Nu avem in vedere doar structurile politice oficiale - statul in primul rand - ci si grupurile de interes, grupurile de presiune, partidele politice - structuri sociale nestatale.

Un grup de interes este orice structura grupala care, pe baza uneia sau mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din societate in vederea stabilirii, mentinerii sau intensificarii formelor de comportament care sunt implicate in atitudinile comune

Asemenea grupuri, bazate pe un sistem de interactiuni stabile, care respecta distributia generala a intereselor in echilibru (pentru o reactie organizata la presiunile exteme asupra acestor interese), actioneaza pentru maximalizarea intereselor membrilor sai. Ele fac publice cauzele pe care le apara, sprijina sau resping candidaturi la alegeri, dezbat proiecte de legi, influenteaza legislativul prin tac­ticile lobby-ului, etc.

O notabila influenta sociala exercita grupurile de presiune.

Alaturi de partidele politice - institutii specifice ale vietii politice - aceste grupuri influenteaza cu o forta crescanda jocul politic. Desi in statutele lor afirma ca nu doresc puterea, ci doar vor s-o in­fluenteze, grupurile de presiune sunt o prezenta tot mai activa in zonele in care se modeleaza decizia. Este rar, totusi, cazul cand grupurile, ca atare, intervin direct in viata publica.

Cele cateva exemple atesta faptul ca influenta acestor compor­tamente ale cadrului social-politic - gruparile sociale fundamen­tale, structurile economice, sistemul de organizatii si institutii etc. - fac ca dreptul sa se raporteze in fiecare moment al existentei si actiunii sale la acest cadru.

C. Factorul uman factor de configurare a dreptului

Reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Reglementand comportamentul oamenilor in cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raporteaza per­manent la prezenta omului in societate, la capacitatea sa de a influenta si chiar de a transforma socialul. De la nastere, omul parcurge un proces complex si indelungat de socializare, concept care semnifica integrarea sa in societate, invatarea modului social de existenta, subordonarea fata de conduita-tip prescrisa prin normele sociale. Socializarea implica procesul de devenire umana a individului (insusirea regulilor de convietuire sociala) si formarea sistemelor de raspuns la diversele cerinte sociale. Legea juridica constituie un important factor de socializare, modeland si stimu­land acele comportamente adecvate valorilor. Viata dreptului se desfasoara in totalitate intr-un cadru social-uman. In principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scapa dreptului. Dreptul priveste actiunea omului intr-un sistem de relatii dat. El nu vizeaza gandurile, viata interioara, intentiile individului.

Dincolo de instinctul social (apetitul social) al omului, compor­tarea sa in societate este determinata de functionarea cadrelor modelelor culturale.

Regularizarea conduitei umane trebuie sa porneasca de la cunoasterea atitudinilor si relatiilor existentiale, a comportamentului corelat al omului, intr-un sistem de relatii dat. Aceasta presupune cunoasterea factorului uman in dinamismul si multilateralitatea insusiri lor si atitudinilor sale, luarea in considerare a nevoilor, intereselor, finalitatilor, actiunilor omului in diversele sale ipostaze (cetatean, proprietar, alegator, functionar, muncitor, etc.)

Dimensiunea umana a dreptului priveste, inainte de orice, drep­turile esentiale ale individului ('drepturile fundamentale'), drepturi care garanteaza egalitatea deplina a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherita in temeiul demnitatii si libertatii, pentru ca omul, dupa natura sa, este o fiinta demna si libera

Dreptul fundamenteaza cadrul politic-administrativ, ierarhia jurisdictionala, apte sa favorizeze pentru oameni un cadru comun si omogen de viata in care acestia sa-si poata valorifica interesele legitime. Evolutia actuala a raporturilor inter si intrasociale, atesta o realitate incontestabila, aceea a cooperarii statelor in materie de drepturi esentiale ale omului.

In concluzie, actiunea acestui factor de configurare a dreptului prezinta o importanta aparte. Prefigurand tipuri de conduita umana, variante de comportament, legiuitorul are in vedere pe participantul posibil la comertul juridic, atribuind acestui participant diverse status-uri si rol-uri. Totodata, legiuitorul are in vedere si faptul ca cel care incalca regula este tot omul. Pentru acest motiv, institutia raspunderii este organizata avandu-se in vedere, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept, iar, pe de alta parte, recuperarea sociala a celui ce incalca norma.

Factorii de configurare a dreptului reprezinta importante surse naturale si sociale, din care acesta isi trage obiectul, subiectele, continutul, finalitatile si, intr-o oarecare masura, chiar forma.

6. ESENTA, CONTINUTUL SI FORMA DREPTULUI

Ca orice fenomen, dreptul este unitatea unor laturi calitative si cantitative. Determinarea conceptului dreptului prin prisma cate­goriei filosofice de esenta, continut si forma implica efortul de decelare a trasaturilor si determinarilor calitative fundamentale ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modaIitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului.

In general, esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor trasaturilor si raporturilor interne necesare, relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza intr-o clasa de fenomene adiacente. A cerceta esenta dreptului presupune patrunderea inlauntrul sau, sesizarea legaturilor intime care-i confera relativa stabilitate, identificarea calitatilor interne.

Din multitudinea determinarilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principala, care exprima calitatea intregului, determinarea lui interna; aceasta este calitatea juridica a vointei si interesului care prezideaza la aparitia normelor dreptului si care asigura un anumit echilibru in desfasurarea raporturilor inter­umane.

In drept, rolul vointei are o dubla semnificatie: este vorba, mai intai, de rolul vointei generale (a grupurilor sociale sau a intregii societati), determinata de anumite interese si care tinde sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale (creand dreptul etatic) si, apoi, de vointa individuala, manifestata in procesul aplicarii dreptului.

Vointa este o categorie psihologica; ea reprezinta acel proces psihic prin care se infrang anumite obstacole, prin actiuni orientate catre realizarea unui anumit scop propus in mod constient. Este vorba despre un efort voluntar, in care se confrunta posibilitatile omului cu conditiile obiective si subiective. Atunci cand se abordeaza esenta dreptului nu se are in vedere acest sens, al vointei individuale, vointa ca o expresie a tendintei individului de a-si confrunta posibilitatile cu conditiile obiective (efortul voluntat al individului). Se are in vedere vointa generala ce se exprima in cutume sau legi, care tinde sa-si subordoneze vointele individuale, avand la origine constiinta generalizata.

Constituind esenta dreptului, aceasta vointa generala oficializata (devenita vointa juridica), exprimata in legi si aparata de stat, trebuie privita ca o unitate de momente sociale si psihologice. Vointa juridica se numara printre elementele componente ale constiintei juridice. Fara a se identifica cu constiinta juridica, vointa reprezinta o parte activa a acesteia.

Autonomia vointei defineste scopul dreptului - armonia actiunilor omenesti, prin care se realizeaza si coeziunea vointei sociale, ca o conditie a vietii sociale. Ceea ce deosebeste sub acest aspect dreptul, ca sistem normativ, de alte sisteme sociale normative, este tocmai aceasta calitate juridica a vointei ce se exprima in integralitatea normelor, cu toate consecintele (privind tratamentul social al nor­melor de drept) ce decurg din aceasta imprejurare.

Dreptul nu poate ramane doar in stare de vointa. Ratiunea sa practica, legaturile sale - istoriceste constituite - cu interesele fundamentale ale oamenilor si ale structurilor sociale de baza imprima dreptului trasaturi de eficienta mult mai pronuntate in comparatie cu alte seturi normative (morale, obisnuelnice etc.). Perceptele dreptului isi gasesc concretizarea in elementele de continut ale acestuia.

Continutul dreptului il constituie ansamblul elementelor, laturi­lor si conexiunilor care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica. Din aceasta perspectiva, continutul dreptului implica esenta sa, dar nu se reduce la ea. Continutul este mai stufos, desi nu este atat de profund ca esenta. Fiind mai apropiat de realitatile sociale in care dreptul isi duce existenta, continutul este, in acelasi timp, mai mobil, isi are dinamica sa.

Dinamica dreptului determina aprofundarea cunoasterii contin­utului dreptului, in toata complexitatea sa si in considerarea con­exiunilor, a legaturilor, interne si externe, multiple, ale elementelor sale componente.

Continutul dreptului are ca latura componenta dominanta sis­temul normelor juridice (lucru ce-i determina pe unii autori sa vorbeasca despre continutul normativ al dreptului). Intr-adevar, orice sistem de drept isi realizeaza functiile prin actiunea normei de drept, iar mecanismul influentei sale asupra relatiilor sociale este esential legat de modul in care etalonul de conduita pe care-l cuprinde norma patrunde in tesatura raporturilor interumane. Ca elemente de continut ale dreptului, normele juridice se afla intr-o permanenta relatie cu constiinta juridica si, prin aceasta, cu ansamblul conditiilor vietii materiale si spirituale ale societatii.

Raportat la societate, dreptul apare ca un factor ce organizeaza relatiile sociale, le da o finalitate, in conformitate cu un interes public. Normele de drept - laturi alcatuitoare ale continutului dreptului - se infatiseaza in calitate de premise si conditii sine qua non ale ordinii, precum si ca instrumente de control social.

Cat priveste forma dreptului, cercetarile stiintifice scot la iveala faptul ca studiul dreptului nu poate fi desprins de cel al formei sale.

Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului; ea desemneaza aspectul exterior al continu­tului, modul sau de exteriorizare.

Corespunzand continutului, forma da un spatiu de extensie cuprinzator acestuia, ii identifica elementele de specialitate intr-un perimetru social-istoric dat. In aceasta lumina, forma este chiar legea de alcatuire, modul in care se leaga elementele care compun continutul dreptului.

In perspectiva structuralist-sistemica dreptul este o structura, un organism integrator, functionand pe baza relatiei tot-parte. Din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe insti­tutii si ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public). Forma exterioara (externa) poate fi analizata din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului - izvoarele dreptului; b) din punctul de vedere al modalitatilor de sistematizare a legislatiei - codificari, incorporari etc.; c) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a nor­melor de drept in felurite acte ale organelor de stat - legi, decrete, hotarari etc. In forma dreptului sunt continute si procedeele specifice tehnicii juridice, cum ar fi: conceptele, procedeele de conceptualizare, clasificarile, tiparele logice ale normei juridice (substanta intelectuala a acesteia) etc. Forma dreptului apare ca elementul sau extrinsec (considerat uneori ca elementul empiric al dreptului).

TIPOLOGIA DREPTULUI

Istoria dreptului scoate la iveala sisteme suprapuse de drept, realitate ce aduce in discutie problema tipologiei acestor sisteme, a clasificarii lor. Metoda tipologica este larg utilizata in domeniul investigatiilor formate, ea conduce la tipologii si clasificari.

Metoda tipologica are o larga aplicare in stiintele sociale si ea reprezinta o prima incercare de sinteza, este o sinteza partiala. Tipologiile sunt instrumentale in procesul de cercetare.

Stiintele juridice utilizeaza de multa vreme metoda tipologica (tipologico-clasificatoare). Inca in dreptul roman se utiliza tipul bunului proprietar, al lui 'pater familias' etc. In general, tipologiile juridice sunt realizate in drept prin considerarea elementelor si relatiilor reale din viata juridica pentru a putea cunoaste mai precis ce mecanisme sau relatii structurale au fost stabilite intr-o arie de probleme juridice.

Clasificarea tipurilor de drept trebuie sa plece de la considerarea atat a laturilor continutului dreptului cat si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. In tipologia dreptului mai pot fi luate in calcul si multe alte criterii, cum ar fi: dependenta de tipologia sistemelor de organizare sociaia, apartenenta (co­nectarea) la un bazin de civilizatie juridica etc.

In raport de criteriul propus de Poirier - dependenta de tipologia sistemelor de organizare sociala - se poate constitui, pe baza metodei tipologico-clasificatoare, un tablou al sistemelor de drept in plan suprapus istoric: dreptul sclavagist; dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist. Fiecare din aceste sisteme de drept - denumite uneori si tipuri istorice de drept prezinta trasaturi specifice in continutul institutiilor fundamentale; in figura juridica specifica a constructiilor juridice, in ponderea izvoarelor etc. O atare tipologie nu anuleaza diferentele specifice ale diverselor sisteme particulare coexistente in acelasi spatiu istoric. Totodata, trebuie avut in vedere rolul puternic pe care-l joaca traditia in configurarea institutiilor de baza ale dreptului, chiar in cadrul aceluiasi tip istoric de drept. Asa, spre pilda, dreptul roman - drept de tip sclavagist - s-a inscris definitiv in istoria dreptului, prin trasaturi impuse de sistemul organizarii economico-sociale speci­fice statului roman, institutiile sale de baza - familia, proprietatea, contractul - au cunoscut oscilatii in functie de etapele parcurse de statul roman - republica, imperiul, dominatul.

Evolutia istorica a tipurilor de drept a marcat serioase progrese in planul abordarii calificate a diverselor domenii ale relatiilor soci­ale. Revolutiile burgheze au impus o seama de trasaturi regle­mentarii juridice, cum ar fi, libertatea proprietatii, autonomia de vointa, legalitatea etc. Sporirea actuala a complexitatii vietii sociale a determinat o largire a ariei de cuprindere a reglementarii; a aparut astfel, necesitatea abordarii unor domenii necunoscute pana acum, spre exemplu: dreptul nuclear, dreptul mediului, cooperarea inter­nationala in domeniul protectiei drepturilor omului etc.

Potrivit criteriului apartenentei dreptului la un bazin de civili­zatie juridica, in dreptul comparat s-a realizat si o alta tipologie ­familia de drept. Rene David analizeaza urmatoarele familii de drept: romano-germanica, anglo-saxona (common law), dreptul socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez (al Extremului - Orient) si, dreptul Africii negre si al Madagascarului. Diferentele specifice dintre aceste familii (ce alcatuiesc marile sisteme de drept contem­porane) sunt de natura ideologica-juridica (limbajul juridic, concep­tele juridice, considerentele filozofice etc.).

Clasificarea propusa de R. David nu este lipsita de interes si valoare practica.

Sistemele juridice de traditie romanica (familia dreptului romano-germanic) sunt rezultatul receptionarii dreptului roman in Europa, si in alte parti ale lumii.

Aparitia dreptului romano-germanic se plaseaza in sec al XIII-lea, prin receptionarea dreptului roman si prin fundamentarea unor principii, deduse pe cale de interpretare stiintifica in marile centre universitare din Europa . Receptionarea dreptului roman s-a facut prin Scoala glosatorilor si postglosatorilor. Glosatorii erau cei care dadeau explicatii prin note (glose) asupra digestelor (metoda exegetica). Ei erau preocupati exclusiv de litera textului din opera lui Justinian. Postglosatorii (bartolistii) folosesc metoda dogma­tica, constand din deducerea unor principii generale din textele gloselor, aplicate la solutionarea conflictelor din viata practica.

In general, se considera ca sistemele juridlce de traditie romanis­ta (romano-germanica) se clasifica in: sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elevetiano­-italian si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (in care se incadreaza si dreptul civil roman) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus in Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Codul civil francez a adoptat unele institutii din dreptul canonic (casatoria, filiatia) si altele din dreptul obisnuielnic.

Codul civil german de la 1900 modifica sistemul dreptului civil pe o cale care compromite serios unitatea familiei romano-­germanice. Partea generala a Codului atesta evident divortul produs in sec al XIX-lea intre Scoala legala germana, dominata atunci de Pandectisti si Scoala franceza, bazata pe studiul Codului Civil. Scoala germana a influentat legislatia braziliana, chineza, ruseasca, greceasca, italiana, elvetiana. In aceste cazuri codurile civile au primit o parte in plus - partea generala, cuprinzand numai drepturile patrimoniale. Sistemele nordice sunt sisteme de traditie romanista cu puternice influente germanice si de common law.

Familia dreptului anglo-saxon isi are originea in Anglia, fiind in vigoare in aceasta tara si in Tara Galilor, precum si in S.U.A. , Australia, Noua Zeelanda, India s.a. Sistemul anglo-saxon (com­mon law), opus celui romano-germanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity si Statutary law. Common law este alcatuit din reguli stabilite pe cale judecatoreasca (precedente judecatoresti - hotarari pronuntate de instante judecatoresti care devin obligatorii pentru instantele inferioare in cazuri similare). Equity este alcatuit din reguli de drept pronuntate anterior unificarii jurisdictiilor engleze, de catre curti speciale, pentru atenuarea asperitatilor regulilor de common law. Equity impune anumite reguli, cum ar fi executarea in natura a contractului. Statutary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege (statute). In sistemul anglo-saxon legislatia (legea scrisa) are mai mult caracter de lege speciala (lex specialis).

In materie constitutionala, Marea Britanie nu are o constitutie, in intelesul de act fundamental unic, care sa cuprinda normele ce reglementeaza organizarea ei politica. Constitutia Marii Britanii este formata din mai multe categorii de norme juridice, cuprinse in dreptul statutar (Statutary law), dreptul judiciar (common law), obiceiul constitutional (ca drept nescris, alcatuit din uzante). In aceasta materie dreptul statutar nu apare ca o lex specialis, ci ocupa o pozitie prioritara, fiind alcatuit din: Magna Charta Libertatum, Habeas Corpus, Bilul drepturilor (asa-numitele 'Biblii' ale cons­titutiei engleze), ca si din acte constitutionale mai noi (Actul despre Parlament, Statutul de la Westminster etc.).

Familia dreptului musulman. Dreptul musulman reprezinta o continuitate a primelor legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, in zona cuprinsa intre Maghreb si Masrek, adica intre estul si vestul lumii arabe de azi. El are azi o vasta arie de raspandire in Asia si Africa, aplicandu-se unei populatii de 300 milioane de oameni. Initial, sistemul dreptului musulman a fost integrat organic doctrinei religioase a Islamului. Astazi se inregistreaza sensibile eforturi de transformare si modernizare a dreptului musulman, desi institutiile sale esentiale pastreaza inca rigoarea si traditionalismul. Prezumtiile irefragabile, dogmele juridice, asigura sistemului o securitate statica si o mare stabilitate.

Sursa materiala a dreptului musulman este formata din fondul cutumiar mesopotamian, sirian si hidjazian (cutumele din Medinan). Din punct de vedere formal, sursa dreptului musulman este doctrina. Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza: Coranul, Surma, Idjma, Idjitihad. Coranul cuprinde dogme religioase, obligatii religioase de cult, educatie in general, drept. Din cele 6342 versete, 500 se refera la drept. Coranul este cartea sfanta care cuprinde revelatii pe care Allah, prin profetul sau Mohamed, le-a transmis credinciosilor sai. Surma reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de catre traditie profetului - fapte si cuvinte. Idjma inseamna preceptele invatatilor, care sunt rezultatul unui consens - consensus omnium Idjitihtihad inseamna jurisprudenta.

Dreptul comunitatilor europene (dreptul comunitar).

Inte­grarea economica vest-europeana a realizat treptat si un drept institutional si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare care au conturat o ordine juridica comunitara.

Care sunt premisele dreptului comunitar, ca tipologie juridica specifica ? Consideram ca posibilitatea acestei noi tipologii este sustinuta de o noua tipologie a sistemelor de organizare sociala europeana, corespunzatoare tendintei obiective de integrare com­plexa - economica, politica si, deci, juridica. Atata timp cat Piata Comuna nu a fost decat un spatiu economic mai mult sau mai putin omogen, consideram ca nu se poate vorbi despre o ordine juridica apta sa se diferentieze atat in raport cu ordinea interna a statelor, cat si in raport cu ordinea juridica internationala traditionala. A fost, cel mult, o ordine juridica interna largita, cu accente deosebite puse pe preocuparea de a contura armatura juridica a sistemului institutional comunitar.

Tratatul de la Maastricht a prefigurat bazele unei noi Europe, care reprezinta mult mai mult decat un spatiu economic omogen. Filosofia care a prezidat intelegerile incheiate la Maastricht si-a propus sa readuca intr-un cadru unitar si supranational cele trei mari aspecte tipice ale suveranitatii statale: moneda, siguranta interna si justitia; politica externa si apararea. Traditionalelor politici deja de competenta comunitara, cum ar fi agricultura, concurenta, li se adauga altele: de la sanatate la transporturi, de la mediu la politica sociala, industria, educatia, cultura. Europa decide astfel sa renunte progresiv la dimensiunea nationala si in sectoarele mai delicate, cum ar fi: politica externa si securitatea.

Intr-o atare situatie, constructia juridica vizeaza o tipologie noua, a carei structura a putut fi uneori asemuita fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip confederal. In orice caz, consideram ca pentru a putea vorbi despre o tipologie juridica noua este nevoie mai intai de existenta unei vointe autonome, care comanda procesul decizional juridic, vointa care nu reprezinta o simpla suma aritme­tica a vointelor individuale ale statelor. In acest proces statele se angajeaza sa se supuna unei vointe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeana imbina, intr-o dialectica specifica, supra­nationalul cu nationalul in cadrul unei ordini cu determinatii calitative noi.

In afara unei vointe autonome care comanda creatia juridica, noua tipologie implica si existenta unor prescriptii fundamentale, a unor principii generale care sa comande directiile esentiale ale construirii si dezvoltarii oridinii juridice comunitare.

A. Din punctul de vedere al vointei generale care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul dreptului comunitar se structureaza in: drept originar si drept derivat.

Dreptul comunitar originar isi are izvoarele, mai intai, in tratatele constitutive - cel de la Paris si tratatele de la Roma - apoi in tratatele si acordurile care au modificat sau adaptat pe cele constitutive si, in sfarsit, in protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le defineste ca avand forta imperativa.

Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare. Institutiile comunitate sunt abilitate sa adopte o serie de acte - regulamente, directive, decizii, reco­mandari, avize. Art.14 CECA, art.189 CEE si 161 CEEA enumera aceste acte in raport de natura si efectele ce ele le produc

Se impune in acest moment o prima constatare: autoritatile care elaboreaza regulile de drept ale comunitatilor europene sau care colaboreaza la formarea lor sunt variate. Necesitatea avizului prealabil, de la o alta autoritate, este intstitutionalizata. Astfel, avizul Adunarii Parlamentare precede regulamentele si directivele. Este prescris, de asemenea, avizul prealabil al Comitetului Economic si Social. Pe langa Comisie sunt organizate si functioneaza comitete consultative, formate din reprezentanti ai statelor membre si din delegatiile profesiilor interesate.

Cat priveste competenta normativa propriu-zisa, trebuie remar­cate cateva particularitati:

Adunarea parlamentara isi exercita competenta normativa la propunerea unei alte autoritati si in conditii strict precizate.

- Din perspectiva primului Tratat de la Roma, Consiliul de Ministri are o competenta normativa accentuata.

- Dreptul comunitar cunoaste si practica deciziilor luate de 6 ministri in calitatea lor de reprezentanti ai guvernului unui stat membru si nu in calitatea lor de membri ai organului comunitatilor - Consiliul de Ministri.

Directivele apar uneori ca acte preparatorii ale legilor si regle­mentarilor nationale. Ele lasa instantelor nationale competenta privind forma si mijloacele prin care sa se reglementeze in vederea atingerii scopului 'recomandat' (principiul subsidiaritatii).

Pozitia 'dreptului jurisprudential' - Curtea de justitie, asemeni oricarei supreme instante, este abilitata sa interpreteze texte normative (sa explice sensul, importanta si campul de aplicare al acestora), precum si sa umple lacunele regulilor de drept ale Comunitatilor. Curtea face acest lucru fie cu ocazia solutionarii litigiilor deduse in fata sa, fie cand, prin aplicarea art.177 al Tratatului CEE si 150 al Tratatului CEEA, tribunalele nationale invita Curtea sa interpreteze o norma comunitara pe care aceste tribunale trebuie sa o aplice. Curtea asigura astfel o interpretare cu caracter autentic si unitar.

Trebuie sa retinem insa faptul ca puterea Curtii este cu atat mai reala cu cat aceasta, spre deosebire de ordinea juridica interria, nu are o contrapondere institutionala sau functionala.

B. Problema principiilor generale ale dreptului comunitar.

Este in afara discutiei faptul ca nu poate fi antamat discursul teoretic asupra existentei posibile a unei tipologii juridice noi atata timp cat nu se poate stabili atasamentul normelor acestui tip de drept la un numar de principii. Unitatea acestei totalitati de norme nu poate fi realizata decat in conditiile consecventei tuturor nor­melor fata de ideile conducatoare pe care le degaja principiile generale. Este larg acceptat faptul ca un principiu general de drept poate fi de natura constitutionala, de natura legala sau poate fi dedus pe cale de interpretare.

Crearea normelor si aplicarea lor implica existenta (si deci cunoasterea) prescriptiilor cu vocatie de expansiune, in raport cu cazurile concrete. In general, recunoasterea acestor principii s-a facut pe cale de interpretare - fie doctrinara, fie judiciara. Doctrina a sesizat preocuparea permanenta a Comisiei CE de a asigura specificitatea dreptului comunitar si de a garanta transpunerea principiilor de drept national in principii juridice comunitare. O asemenea transpunere poate fi realizata cu minima conditie ca principiul avut in vedere sa poata fi conciliat cu structura si obiectul dreptului comunitar.

Din natura Comunitatilor si din chiar ideea de Piata Comuna au fost extrase cateva principii: solidaritatea intre statele membre, echilibrul institutional, nediscriminarea si egalitatea de tratament, proportionalitatea si preferinta comunitara.

Examinarea de catre Curtea de Justitie a compatibilitatii prin­cipiilor de drept national cu structura si obiectul dreptului comu­nitar a permis acesteia sa delimiteze, pe cale de interpretare si prin analize de drept comparat, o serie de alte principii. Spre exemplu: principiul egalitatii in fata reglementarilor economice, principiul distinctiei intre impozite si taxe, principiul responsabilitatii puterii publice pentru daunele cauzate particularilor prin actele norma­tive, principiul dreptului intreprinderilor de a nu le fi divulgate secretele in afaceri etc. Acestora li se adauga principii generale procedurale, intalnite in orice sistem juridic - dreptul la aparare, buna credinta prezumata, increderea legitima, echitatea etc.

Existenta unei vointe autonome care comanda elaborarea normativa si consecventa normelor fata de un numar de principii, ofera imaginea unui tip de drept autonom. Autonomia sistemului dreptului comunitar este afirmata in decizii ale Curtii de Justitie in care se vorbeste fie de o noua ordine juridica de drept international, fie direct despre o ordine juridica proprie. Caracterul imediat executoriu al normei de drept comunitar si preeminenta dreptului comunitar asupra dreptului national se infatiseaza ca note calita­tive specifice noii ordini juridice.

In cazul existentei unor antinomii intre normele comunitare si normele de drept intern, acestea se rezolva functie de competentele la care statele au inteles sa renunte sau pe care au vrut sa le rezerve in virtutea tratatelor. Analiza competentelor va avea ca rezultat sa opreasca efectele legii interne in masura necesara eficacitatii drep­tului comunitar.

O alta caracteristica a ordinii juridice comunitare este aceea ca ordinea juridica comunitara se integreaza in ordinile juridice nationale, iar dispozitiile sale creeaza in mod direct drepturi si obligatii pentru particulari, judecatorii nationali trebuind sa le garanteze respectarea.

8. DEFINITIA DREPTULUI

Dreptul este ansamblul 'regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea compor­tamentului uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si statornicirii spiritului de dreptate