Realizarea (aplicarea) dreptului

REALIZAREA (APLICAREA) DREPTULUI

1. Notiunea de "realizare" si "aplicare" a dreptului

(a normelor juridice)

Ca ansamblu de norme juridice, dreptul nu este o existenta sau scop in sine. El este destinat sa reglementeze comportamente si relatii socio-umane concrete, de viata. Pentru aceasta el trebuie sa fie transpus in practica nemijlocita a desfasurarii acestor relatii si comportamente. Procesul complex de transpunere in viata, in practica a prevederilor normelor juridice poarta denumirea generica de "realizare"¹⁾ sau "aplicare"²⁾ a dreptului.

Cele doua notiuni (realizare si aplicare) desi exprima in esenta acelasi proces ele nu sunt totusi sinonime deoarece sfera lor de cuprindere este diferita. Astfel, notiunea de "realizare" a dreptului exprima acceptiunea larga a procesului de transpunere in practica, de infaptuire a normelor juridice cuprinzand si continutul notiunii de "aplicare".

Notiunea de "realizarea"³⁾ dreptului implica doua cai sau aspecte ale infaptuirii ei :

a) Transpunerea in practica a normelor juridice prin respectarea de buna-voie, fara interventia sau prezenta nemijlocita a organelor statului a prevederilor acestora de catre subiectii sociali - persoane fizice si/sau juridice, publice sau private, organe de stat, organizatii sau organisme nestatale, ceilalti subiecti sociali vizati. Aceasta cale de realizare a dreptului este expresia nivelului de constiinta juridica a membrilor societatii, a civilizatiei democ 939c21j ratice din acea societate. Ea este totodata si expresia nivelului calitativ al dreptului insusi, adica al concordantei normelor acestuia cu cerintele, interesele si valorile membrilor acelei societati. De aceea, masura sau gradul de realizare a dreptului pe calea respectarii de buna-voie, liber asumate a normelor juridice trebuie inteleasa ca fiind determinata de un ansamblu de factori si conditii complexe de ordin subiectiv, obiectiv, istorici, economici, politici, culturali, educationali, psihologici, de interese, trebuinte etc.⁴⁾. Tocmai datorita acestei complexitati de factori si conditii care actioneaza asupra procesului de transpunere in practica a dreptului pe calea respectarii lui de buna-voie, problematica explicarii si analizei acestui proces nu apartine in exclusivitate stiintelor juridice ci, deopotriva si celorlalte stiinte conexe, cu deosebire sociologiei, antropologiei, filosofiei, economiei, politologiei, psihologiei, pedagogiei etc., din perspectiva carora devine mai relevant posibilul raspuns la intrebarea simpla: de ce sunt sau nu sunt respectate de buna-voie normele dreptului?

Respectarea de buna-voie a normelor juridice constituie principala si cea mai relevanta cale de realizare a dreptului intr-o societate democratica, civilizata.

b) Cea de a doua cale de realizare a dreptului o constituie transpunerea normelor juridice in practica vietii sociale prin interventia, intr-o forma sau alta, a organelor statului in acest proces. Aceasta cale a primit si denumirea de "aplicare"⁵⁾ a dreptului, exprimand acceptiunea sau sensul restrans al notiunii de "realizare". Ea apare ca o activitate specializata a aparatului de stat, desfasurata in limitele unor competente stabilite de lege adica, al unor drepturi, obligatii, proceduri, forme si mijloace de interventie menite sa asigure respectarea normelor de drept. Activitatea de "aplicare" este corolarul functiei puterii de stat de a "reglementa" sau a "legifera" in viata sociala, legiferarea fara aplicarea normelor elaborate ar fi un non sens.

Cele doua cai sau directii de realizare a dreptului (realizarea de buna-voie si aplicarea de catre organele de stat) trebuie intelese ca fiind complementare, chiar daca prima este "nejuridica" - adica, fara implicarea sau interventia factorilor statali - iar cealalta cale este prin excelenta juridica - adica, se desfasoara prin intermediul factorilor de stat competenti. Desigur, la realizarea dreptului concura in mod indirect si alti factori prin cai si modalitati nejuridice: activitatea culturala, instruirea scolara, dezvoltarea economica, activitatea politica, mass-media etc.

2. Forma si caracteristicile actului de aplicare a dreptului

Ca modalitate sau cale specific juridica de realizare a dreptului, "aplicarea" imbraca - la randul ei - diverse forme, mijloace, proceduri, faze etc. prin care organele de stat traduc in fapt dispozitiile normelor juridice. Aceste mijloace, forme, proceduri etc. sunt, la randul lor, reglementate, in principal, prin normele juridice procedurale specifice ramurilor de drept in care se aplica.

(In literatura juridica notiunea de "aplicare" a dreptului (sau a normelor juridice) a fost controversata⁶⁾, fiind inteleasa si utilizata sub doua acceptiuni sau forme : ca aplicare normativa si respectiv ca aplicare individuala. In majoritatea lor, autorii in materie considera ca acceptiunea propriu-zisa a notiunii de aplicare consta in aceea de aplicare individuala.)

Forma de aplicare individuala - este acceptiunea propriu-zisa, concreta a notiunii de "aplicare" a dreptului. Ea consta in ansamblul de proceduri, mijloace, metode, faze etc., prin care organele de stat competente transpun la situatii concrete, individuale, adica "aplica" prevederile normei la un caz dat. Acest ansamblu de proceduri, metode, mijloace etc. de transpunerea in practica concreta, individuala a normelor mai poarta si denumirea generica "act" sau "acte" de aplicare. Actul de aplicare individuala are principala caracteristica de a determina intotdeauna nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret.

In legatura cu cele doua categorii de acte: "normative" si respectiv, actele de "aplicare" individuala - sunt de retinut urmatoarele sublinieri⁷⁾ : In primul rand, cele doua categorii de acte nu trebuie intelese ca exprimand competente exclusive si strict delimitate, ca apartinand numai unora sau altora dintre structurile de putere. Cu alte cuvinte, daca in virtutea principiului separatiei puterilor in stat actul de "legiferare" si cel de "aplicare" sunt in principiu separate, ca acte distincte, fiind de competenta unor structuri de putere distincte - Parlament (putere legislativa), Guvern (putere executiva) si Putere judecatoreasca - aceasta nu inseamna ca respectivele structuri de putere si actele lor sunt in mod strict, absolut numai acte legislative sau numai executive. Intelegerea mai nuantata si delimitarea acestor competente decurge din observarea a cel putin urmatoarelor realitati si necesitati : Parlamentul - bunaoara, desi este un organ de putere prin excelenta normativ, legislativ, el poate si trebuie ca in anumite situatii sau probleme sa adopte si deci sa realizeze o serie de acte de aplicare individuale - ca de exemplu, acte de aplicare individuala a prevederilor Regulamentului Camerei Deputatilor sau a Senatului fata de un anumit parlamentar ; Guvernul - desi organ prin excelenta executiv, de aplicare poate emite si o serie de acte cu continut normativ propriu-zis care nu sunt de competenta legii. In legatura insa cu organele puterii judecatoresti, acestea comporta, in acest context, sublinierea ca ele nu au competente de a emite acte cu continut normativ, generic ci, numai acte de aplicare individuala (hotarari judecatoresti, decizii, sentinte etc.) vizand un anumit caz sau speta.

O a doua subliniere ce se impune in acest context vizeaza intelesul termenului de "aplicare" care, asa cum rezulta din cele mentionate mai sus, nu trebuie restrans sau ingustat ori identificat cu termenul sau notiunea de "sanctionare", chiar daca termenii respectivi se gasesc intr-o stransa corelatie. Aceasta in sensul ca intotdeauna o sanctiune stabilita pentru un fapt este un act de aplicare, dar nu toate actele de aplicare individuala implica si pe cel de "sanctionare". "Aplicarea" poate viza, bunaoara, realizarea unei anumite conduite, derularea unei actiuni sau activitati sociale pozitive, a unei obligatii, stabilirea unei functii, recompense etc. si nu intotdeauna si neaparat o sanctiune. Sanctiunea si, in sens mai larg, tragerea lor la raspundere juridica sunt intr-adevar acte de aplicare dar intervin numai in situatiile unor conduite ilicite, pe cand notiunea de "aplicare" a dreptului are in vedere ansamblul conduitelor umane atat licite cat si ilicite.

Intre cele doua categorii de acte: "normative" si "de aplicare" exista atat asemanari cat si deosebiri⁸⁾.

Elementele care ilustreaza asemanarea, esenta lor comuna, constau, in principal, in urmatoarele: ambele forme constau in acte cu caracter juridic emanand de la organe competente ale statului; ambele urmaresc realizarea aceluiasi scop: infaptuirea legalitatii in viata sociala; ambele au temei juridic ordinea constitutionala si legile.

Deosebirile dintre cele doua categorii de acte constau, in principal, in urmatoarele:

- In timp ce actul normativ, are un anumit grad de generalitate, actul de aplicare individuala este prin excelenta un act concret, vizand o situatie sau stare de fapt data, un caz si determina intotdeauna nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

- Dupa efectul lor in timp, actele normative produc efecte in timp, sunt deci aplicabile, intre limitele momentului de intrare si cel al iesirii lor din vigoare, in timp ce actele de aplicare individuala isi produc efectele odata cu momentul in care au fost transpuse in practica sub diversele ei forme: comunicare, instiintare, pronuntare, luarea masurii sau a sanctiunii respective, solutionarea cazului etc.;

- Deosebiri exista si in ceea ce privesc conditiile formal-juridice si procedurile cerute pentru valabilitatea lor. De exemplu, sunt diferite conditiile si procedurile necesare pentru intocmirea si valabilitatea unei legi, hotarari, sau ordonante guvernamentale si, respectiv, pronuntarea unei sentinte judecatoresti ori, intocmirea unui act contraventional etc.;

- Deosebiri exista si in privinta principiilor si formelor cailor de atac sau de contestare a acestor acte, astfel: Actele normative pot fi modificate sau anulate, de regula, numai de catre organul emitent si in anumite situatii numai de organele ierarhice (De exemplu, Parlamentul poate invalida o ordonanta sau hotarare guvernamentala), in timp ce actele de aplicare individuala pot fi atacate, modificate sau anulate pe alte cai cum ar fi: recursul, apelul, sesizarea, plangerea etc., adresate de regula organelor ierarhice;

- In fine, actele de aplicare individuala se subordoneaza actelor normative si impreuna se subordoneaza, potrivit principiului suprematiei legii, ordinii constitutionale si a legilor statului.

3. Fazele de aplicare a normelor juridice

Aplicarea individuala este prin continutul si finalitatea ei un proces complex dar unitar in care pot fi delimitate cateva faze relativ distincte dar inseparabile⁹⁾. Delimitarea si stabilirea succesiunii acestora este un demers mai mult didactic decat de procedura propriu-zisa, deoarece fazele respective se intrepatrund si se deruleaza uneori in mod simultan sau paralel.

Asadar, in procedura de aplicare individuala pot fi delimitate urmatoarele faze conexe interdependente: stabilirea starii de fapt, stabilirea elementelor juridice si interpretarea normelor si, in fine, elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare.

Stabilirea starii de fapt - este operatiunea juridica initiala prin care se realizeaza culegerea, consemnarea si retinerea faptelor, conditiilor si imprejurarilor relevante pentru cunoasterea situatiei sau a cauzei la care se impune aplicarea dreptului. Prin stabilirea starii de fapt trebuie sa ajunga la concordanta dintre faptele aparente, considerate prin ipoteza ca adevarate, cu realitatea obiectiva a desfasurarii lor. Realizarea acestei concordante conduce spre ceea ce se intelege in limbaj juridic "adevar obiectiv". Aici trebuie observata si facuta distinctia, pe de o parte, dintre "adevarul subiectiv" - adica, cel care apare ca o realitate stabilita la nivelul simtului comun, al subiectului cunoscator si care reflecta in mod obisnuit aparenta faptelor ce sunt acceptate subiectiv ca adevarate - si, pe de alta parte, "adevarul obiectiv", adica reflectarea faptelor in deplina lor concordanta cu realitatea derularii sau savarsirii lor. De aceea, pentru stabilirea starii de fapt care sa corespunda realitatii obiective, organul de aplicare va trebui sa se detaseze de componenta subiectiva a evaluarilor si sa retina realitatea obiectiva a acelei stari de fapt. De aici si necesitatea adunarii, selectarii si retinerii probelor relevante, a utilizarii diverselor procedee de reconstituire a faptelor, a constatarilor la fata locului etc.

De masura obiectivitatii stabilirii starii de fapt depinde in mod decisiv corecta aplicare a normei, de unde si importanta deosebita a acestei faze.

Stabilirea elementelor juridice - este operatiunea juridica ce porneste de la stabilirea starii de fapt si consta in selectarea sau identificarea grupajului de norme juridice care corespund starii de fapt respective si in care s-ar incadra acea stare de fapt. Aceasta faza mai poarta si denumirea de "critica" a normelor de referinta si presupune, printre altele, cel putin urmatoarele demersuri de cunoastere : stabilirea faptului daca normele de referinta identificate si selectate sunt sau nu in vigoare ; daca au aplicabilitate in spatiu si asupra persoanelor respective ; daca sunt sau nu in concordanta cu actele normative superioare in vigoare; daca exista sau nu coliziune (conflicte sau discordante) intre normele selectate si celelalte prevederi normative etc.

Aceasta faza implica prin logica lucrurilor si operatiunea de "interpretare" a normelor juridice respective. (In anumite opinii se considera ca "interpretarea" ar constitui chiar o faza¹⁰⁾ distincta a aplicarii, ca fiind un demers distinct, de sine statator. Cert este - indiferent de asemenea opinii - ca aplicarea dreptului fara interpretare nu este posibila.)

Elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare. Este faza in care se finalizeaza aplicarea individuala propriu-zisa. Ea implica, la randul ei, doua etape : cea de individualizare, de concretizare sau nominalizare a normelor (articolelor) in care se incadreaza in mod efectiv starea de fapt respectiva. Cu alte cuvinte, in aceasta etapa a acestei faze se face ceea ce se numeste incadrarea juridica a faptei. Cea de-a doua etapa a acestei faze consta in elaborarea solutiei prin stabilirea dispozitiei de aplicare a prevederilor normei in care a fost incadrata starea de fapt respectiva. La randul ei, dispozitia de aplicare are doua intelesuri sau acceptiuni :

- Dispozitie - in sensul sau acceptiunea ca prin solutia stabilita se indica actiunea, inactiunea, conduita, dreptul sau obligatia ce trebuie urmata si respectata in conformitate cu prevederile normei aplicate si,

- Dispozitie - in sensul sau acceptiunea de "sanctiune" stabilita in temeiul normelor de drept aplicate si a modalitatii concrete de executare a acesteia.

In procesul de elaborare a solutiei, ca faza a aplicarii individuale, mai trebuie retinuta observatia ca prin continutul si forma ei, elaborarea solutiei sau a dispozitiei de aplicare prezinta particularitati notabile de la o ramura a dreptului la alta. In acest sens, continutul si forma unei dispozitii sau solutii de aplicare este diferita, bunaoara, in dreptul civil, in dreptul penal, in dreptul familiei etc.

Toate aceste faze trebuie intelese ca fiind conexe, unitare si relativ succesive in derularea lor.

4. Intrebari de control si autoverificare

- Delimitati continutul notiunilor de "realizare", respectiv, de "aplicare" a dreptului (a normelor juridice) si care sunt principalele cai de realizare a dreptului.

- Ce se intelege prin "act de aplicare", si care sunt asemanarile si respectiv, deosebirile dintre actul juridic normativ si actul juridic de aplicare.

- Enuntati si explicati continutul principalelor faze de aplicare individuala a normelor juridice.

Teste de autoverificare:

Notati cu (x) care din cele doua notiuni are o acceptiune mai larga:

( ) realizarea dreptului;

( ) aplicarea dreptului.

In continuare:

a) Enuntati care sunt caile de realizare a dreptului:

-

-

b) Denumiti care sunt si explicati, pe scurt, in ce constau fazele de aplicare individuala a normei juridice:

-

Notati cu (x) care din urmatoarele demersuri de aplicare a normei juridice apartine fazei denumite "stabilirea elementelor juridice":

( ) culegerea, consemnarea si retinerea datelor, faptelor, imprejurarilor relevante pentru aplicarea normei juridice;

) delimitarea, prin individualizarea normei aplicabile starii de fapt respective si individualizarea sanctiunii;

) elaborarea dispozitiei de aplicare;

) delimitarea grupajului de norme aplicabile acelei stari de fapt, in vederea incadrarii juridice a faptei.

Actul juridic de aplicare individuala si respectiv, actul normativ au cateva caracteristici comune. Notati cu (x) care din caracteristicile de mai jos sunt proprii actului de aplicare individuala:

( ) produce efecte in timp intre limitele momentului de intrare in vigoare si cel al abrogarii;

) este emis de organele competente ale statului pentru cazuri sau situatii concrete, determinate;

( ) este emis de organele competente ale statului pentru a reglementa in mod generic anumite raporturi sociale;

) are intotdeauna ca efect nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic concret;

) modificarea, anularea, contestarea sau atacarea lui se fac numai la nivelul unui organ ierarhic;

) isi inceteaza efectele prin abrogare.

Dispozitia de aplicare sau solutionare a unui fapt juridic este (notati cu (x) raspunsurile corecte):

) element al normei juridice;

) act cu caracter de aplicare normativa;

) act cu caracter de aplicare individuala;

) faza de transpunere in practica, de aplicare a normei juridice.

Notati cu (x) care din enunturile de mai jos sunt caracteristice actului juridic individual, de aplicare:

) pot fi emise de organele puterii legislative, executive si judecatoresti;

) produc efecte juridice in timp intre limitele intrarii si a iesirii lor din vigoare;

) produc efecte juridice in timp odata cu momentul aplicarii lor la o cauza sau situatie data;

) au un caracter generic si impersonal;

) se adreseaza unui caz sau situatii concrete;

) pot fi "atacate" sau contestate numai la nivelul organului de stat emitent.

5. Bibliografie

Gh. Bobos, "Teoria generala a dreptului", Ed. Argonaut, 1999, pag. 303-309;

I.Ceterchi, I. Craiovan, "Introducere in teoria generala a dreptului", Ed. ALL, Bucuresti, 1993, pag. 92-97;

R. Motica, Gh. Mihai, "Teoria generala a dreptului", Ed. ALL, Bucuresti, 2001, pag. 195-203;

N. Popa, "Teoria generala a dreptului", Ed. Actami, Bucuresti, 1996;

Costica Voicu, "Teoria generala a dreptului", editia a III-a, Ed. Sylvi, Bucuresti, 2000, pag. 214-223.