Norma juridica

NORMA JURIDICA

1. Notiunea si trasaturile normei juridice

Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista si nici nu poate fi explicat in afara realitatii sale normative. In continutul oricarei norme juridice este inmaga­zinata o anumita reprezentare constienta a legiuitorului in legatura cu conduita posibila sau datorata a subiectelor participante la relatiile sociale. In acest sens, norma juridica este un etalon, un model de comportament, un 'program'. Ea contine pretentiile si exigentele societatii fata de conduita membrilor sai in anumite categorii de relatii.

Comandamentul juridic intervine pentru a apara in mod efectiv societatea si, datorita exigibilitatii sale, previne sau combate comportamentul deviant. Normele juridice impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor alcatuiesc ordinea de drept, parte componenta a ordinii sociale. Ordinea sociala nu se rezuma la ordinea de drept, este mai mult decat guvernarea legii, intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara contingenta cu ordinea de drept.

In general, cuvantul norma este echivalat cu cel de regula. In mai toate dictionarele definitia normei este facuta prin referire la regula de conduita . Situatia este explicabila daca avem in vedere faptul ca in imensa lor majoritate normele contin reguli de com­portament, atribuie drepturi si stabilesc obligatii corelative, fixeaza praguri de comportament si sanctiuni pentru cei ce neglijeaza sau se comporta in dispretul acestui comportament. Analiza normelor juridice degaja si concluzia ca acestea pot cuprinde, in afara regulilor de conduita si alte prevederi, spre exemplu: pot contine principii generale de drept, definitii (definitia proprietatii, a con­tractului, a contraventiei, a infractiunii etc.), explicarea unor ter­meni legali, descrierea capacitatii juridice etc. Toate aceste pre­vederi sunt subordonate scopului functionarii eficiente a regulei de conduita. Ele, in general, nu au existenta autonoma fiind indisolubil legate de rolul regulii de conduita ca important factor de orga­nizare, in forma specifica, a ordinii sociale.

Pentru a intelege trasaturile normei juridice precum si structura sa este necesar sa plecam de la premisa ca norma de drept contine ceea ce trebuie sa indeplineasca un subiect, ceea ce el este indreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa indeplineasca. 'Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire' (forta legii consta in: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi)

A. Norma juridica are un caracter general si impersonal

Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila in mod egal si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Prin aceste trasaturi norma juridica se deosebeste de actul individual, care este prin natura sa concret si personal.

Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari. Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu inseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe intreg teritoriul tarii sau asupra intregii populatii. Exista norme juridice care vizeaza parti determinate ale teritoriului (zona de frontiera, domeniul silvic, unitati administrativ-teritoriale etc.) sau care privesc anumite categorii de subiecte (casatoriti, militari, comercianti, elevi, studenti etc.). Intinderea in spatiu si asupra persoanelor a efectelor normelor de drept nu pot constitui criterii de diferentiere si, cu atat mai putin, de contestare a caracterului general si impersonal al normei de drept. Nu se poate afirma ca o norma juridica este mai mult sau mai putin generala, mai mult sau mai putin impersonala pentru motivul ca are sau nu o sfera de aplicare ce coincide cu intregul teritoriu sau cu intreaga populatie. Aceasta trasatura este reala si caracteristica oricarei norme juridice din momentul intrarii sale in vigoare.

In al doilea rand, generalitatea si impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor in care se poate afla un subiect.

Norma juridica contine un model abstract pentru un agent posibil al actiunii sociale. Ea impune acestui agent o varianta de comportament, in conditiile in care acesta are la dispozitie mai multe variante. Intrucat norma juridica nu poate fi pe gustul fiecarui subiect ea tinde sa fie, cel putin, pe gustul a cat mai multi. Norma juridica nu se randuieste pentru ceea ce se poate produce intam­plator, intr-un caz izolat, ci are in vedere o generalitate de relatii si o medie de comportament. In sfarsit, exista norme juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita) pentru organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele Inaltei Curtii de Casatie si Justitie, Procurorul General, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga de la caracterul impersonal al normei intrucat nu se are in vedere persoana care la un anumit moment ocupa functia, ci functia ca atare

Caracterul general al normei juridice nu poate fi infrant nici pe motive de autonomie locala. Autonomia locala, principiu con­stitutional reglementat de Constitutie si prevazut si in documentele internationale (de exemplu in Carta europeana a exercitiului autonom al puterii locale - 1995), implica descentralizarea si decon­centrarea exercitiului puterii administrative la nivelul colectivi­tatilor locale. Autonomia locala se va manifesta in limitele impuse de lege, ca masura generala, si nu impotriva intereselor societatii sau prin nesocotirea caracterului unitar si national al Statului.

Colectivitatile locale, in virtutea principiului descentralizarii, exercita de fapt o coadministrare, existand dreptul de control de legalitate exercitat de prefect, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor si celorlalte organe centrale din unitatile administrativ-teritoriale. Prefectul are dreptul sa atace, in fata instantelor de contencios ad­ministrativ actele ilegale ale organelor locale.

Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduita, norma de drept urmareste o reducere si egalizare a insusirilor semnificative a relatiilor sociale si izolarea, neconsiderarea, diferentelor individuale nesemnificative. Forma­rea tipului (modelului) de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor sociale, se realizeaza in vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia in raport cu un interes social legalmente protejat.

Pentru a putea formula identicul, repetabilul, intr-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de relatii sociale si, in raport de acesta, formuleaza tipul conduitei. Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in norma juridica reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii in­dividului, de invatare a modului social de existenta.

In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri, cum ar fi: inclinatia spre dependenta a individului si nevoia sa de supunere fata de norme (normativitatea constitutiva a fiintei omenesti). Inclinatia spre dependenta este explicabila si deter­minata de eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creeaza tendinte de conformism, ceea ce implica atat conformitatea cu legile (cu conduita-tip continuta in ele), cat si conformitatea cu ceilalti (legea 'imitatiei').

C. Norma juridica implica un raport intersubiectiv

Norma juridica implica, in mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul in raport cu semenii sai, reglementeaza comertul juridic. Fara aceasta imagine a legaturilor sociale multiple, a infinitului contact social, norma juridica nu si-ar gasi ratiunea suficienta de a exista. Norma juridica are in vedere schimbul just intre persoane aflate permanent in relatie. In acest sens putem vorbi despre carac­terul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter este prezent chiar si atunci cand, pe baza normei de drept, iau nastere acte juridice unilaterale (testamentul, spre exemplu) intrucat si in acest caz sunt avute in vedere relatii, legaturi (chiar daca nu imediate). Ideea de bilateralitate este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului in obiectiv) si de cea de reciprocitate.

D. Norma juridica este obligatorie

Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale societatii, domenii care fie ca sunt contingente guvernarii, fie ca privesc fiintarea sociala, publica sau privata a individului. Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pana la permisiv in dreptul privat (civil, comercial). Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictata de scopul acesteia - necesitatea asigurarii ordinii sociale.

Pentru a-si indeplini acest scop, norma juridica trebuie sa inde­plineasca anumite conditii: sa corespunda structurii si necesitatilor superioare ale societatii, sa fie recunoscuta ca efectiv obligatorie de catre majoritatea destinatarilor ei, in temeiul constiintei caracterului sau necesar

Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridica se bucura, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a traducerii in viata - eventual prin constrangere). In acest scop, nu este suficienta forta ce o impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. In baza acestor trasaturi, norma juridica apare ca o regula de conduita umana pe care societatea ne poate constrange sa o observam printr-o presiune exterioara mai mult sau mai putin intensa. Exigentele vietii in comun implica si o subordonare neconditionata a indivizilor fata de conti­nutul perceptiv al normelor de drept.

Obligativitatea normelor juridice inseamna, in acest sens, ca norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrarii in vigoare), continuu si neconditionat. Libertatea individuala nu poate fi inteleasa ca libertatea fata de lege (liber arbitru). Cea mai mare libertate nu poate proveni decat din cea mai mare rigoare. Altfel, in temeiul asa-zisei libertati (a liberului arbitru) vom fi abandonati hazardului, haosului, anarhiei. Obligativitatea normei juridice este asigurata prin constrangere exterioara, prin sanctionarea juridica.

Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari:

a) obligativitatea normei juridice este o trasatura intrinseca a tuturor normelor, indiferent de domeniul in care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ in care este cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de campul aplicabilitatii sale etc. Astfel, o norma juridica cuprinsa intr-o lege este la fel de obligatorie ca si o norma juridica cuprinsa intr-o hotarare a guvernului sau intr-o decizie normativa a organului administrativ local.

b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii in viata a normei juridice. Intr-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat) ce se aplica cotidian -normele din domeniul prestarii serviciilor, din domeniul organiza­rii muncii etc. Exista norme ce se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme ce se aplica rar sau foarte rar. Caracterul de obligativitate nu este intru nimic corelat acestei imprejurari ex­terioare a normei juridice. Toate normele juridice, indiferent de frecventa aplicarii lor, prezinta caracter obligatoriu.

DEFINITIA NORMEI JURIDICE

Dupa cum s-a desprins din analiza anterioara, scopul normei de drept - scop realizat de justitie, de activitatea cu caracter juridic a administratiei si de cetatean - este acela de a asigura relatiilor sociale securitatea esentiala precum si armonia in temeiul unei idei de valoare avute in vedere de legiuitor. Norma juridica isi va realiza scopul in masura in care raspunde - inteligibil si tehnic interesului pe care-l reprezinta.

Plecand de la trasaturile examinate mai sus, norma juridica poate fi definita ca: o regula generala si obligatorie de conduita, al carui scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala, in caz de nevoie prin constrangere.

2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Conceptul de norma juridica face parte din ansamblul de notiuni si categorii ale gandirii juridice, prin intermediul carora realitatea juridica este explicata. Totodata, norma juridica alcatuieste ele­mentul primar al sistemului de drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Pentru a putea fi imediat si cat mai usor receptat acest mesaj, norma juridica trebuie sa raspunda unor cerinte de organizare interioara - logica interna a normei. Logica normei trebuie sa tina cont de logica actiunii.

Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita (un complex de drepturi si obligatii), conduita ceruta subiectului in circumstante date (un ansamblu de imprejurari) si in legatura cu care este fixata si o anumita forma de reactie (sanctiune).

Luand cunostinta de norma, subiectul va actiona in conformitate cu conduita prevazuta de norma, va refuza un scop interzis de o prescriptie normativa, abtinandu-se de la o actiune sau, dimpotriva, isi va asuma riscul sanctiunii, eludand prescriptia sau incalcand-o. Toate acestea - conditiile, conduita, sanctiunea - alcatuiesc elemen­tele normei juridice denumite si structura normei juridice . Struc­tura normei juridice apare ca o lege a legaturii dintre elemente. Aceasta structura apare atat intr-o forma statica, dar si intr-una dinamica, interna sau externa.

Norma juridica corespunde, functional, unei comenzi, comporta o finalitate valorica si este 'saturata ideologic', fiind purtatoare de 'convingeri sociale'

Analiza structurii normei juridice este, in general, facuta dintr-o dubla perspectiva: a) o perspectiva data de logica normei - structura logica juridica a normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnica legislativa a normei juridice.

A.     Structura logica a normei juridice

Structura logica a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila a normei. In analiza structurii logice a normei juridice se pleaca de la premisa ca norma de drept (dreptul in general) nu trebuie sa se contrazica prin inadvertente logice, pentru a putea raspunde cerintelor bunei organizari a relatiilor din societate. Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia sau sanctiunea normei. In ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot/sotie, gestionar etc.) sau, in ipoteza poate fi caracterizat subiectul in mod generic (persoana fizica, persoana juridica, 'acela care' etc.).

Imprejurarile in care intra in actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin ipoteza normei. In acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativ-determinate (sau subinteleise).

Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. In dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor partici­pante la raporturile sociale, conduita acestora. De aceea se afirma ca dispozitia normei de drept formeaza continutul acesteia. Ea cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul sau rational (reprezentarea constienta a legiuitorului fata de exigentele vietii in comun). Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna) o anumita conduita.

Dispozitia normei juridice poate sa prevada obligatia de abtinere de la savarsirea unei fapte. Spre exemplu: obligatia de a nu conduce autoturismul fara permis de conducere, in stare de ebrieta­te sau sub influenta bauturilor alcoolice; obligatia conducatorului de a nu parca in locuri interzise pentru parcare etc.

Dispozitia, poate cuprinde, de asemenea, anumite permisiuni.

In raport cu modul in care este precizata conduita partilor, dispozitiile pot fi determinate sau relativ-determinate. Vocabula­rul juridic exprima in termeni diferiti modul de adresare a coman­damentului in cadrul dispozitiei. Spre exemplu: 'trebuie', 'are dreptul', 'este obligat', 'este indreptatit', 'poate', 'este autorizat', 'este oprit' etc.

Orice sistem normativ legal contine nu numai norme prin care se prescriu drepturi si obligatii, dar si dispozitii in care se atribuie competente, se descrie capacitatea juridica a subiectelor etc. Spre deosebire de celelalte norme sociale, vocabularul legal pe care-l utilizeaza in dispozitia sa norma juridica este exprimarea cea mai elaborata si normativ articulata.

Pentru acest motiv, dispozitia normei juridice se distinge prin gradul sau ridicat de precizie, prin stipularea, necon­ditionata a drepturilor si obligatiilor, prin orientarea ferma a conduitei subiectilor pe un fagas considerat socialmente util.

Sanctiunea este aI treilea element structural normei juridice. Sanctiunea contine, urmarile nefavorabile care survin in conditiile nerespectarii dispozitiei sau ipotezei (sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in vederea promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). In general, se are in vedere primul aspect (negativ) al sanctiunii, considerandu-se ca sanctiunea asigura eficienta normei; daca ipoteza si dispozitia prescriu actiuni, sanctiunea reprezinta modul de reactie, raspunsul social-statal fata de conduita neconforma. Sanctiunea are rolul de a descuraja, in mod deliberat, comportarea particulara nelegala. Toate normele sociale sunt asigurate, intr-un fel sau altul, printr-o sanctiune. In acest sens, de altfel, sanctiunile sunt definite in sociologie ca reactii ale grupului fata de comportarile membrilor sai, reactii ce dirijeaza aceste comportari. Sanctiunile pot fi formale si neformale Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de comportamentul, care lezeaza ordinea sociala. Alte sanctiuni - morale, satirice, religioase etc. - sunt neformale; ele sunt rezultatul unei reactii spontane si care se concretizeaza in manifestari de blam public; de dezaprobare (a unei conduite imorale, spre exemplu), de batjocura, de ironie, penitente etc. Exista o corelatie intre diferitele forme de sanctiuni; ele actioneaza in multe imprejurari impreuna.

Sanctiunile, pentru a fi eficace, trebuie sa se bazeze pe un sistem armonizat de valori si criterii.

Sanctiunea juridica nu trebuie sa fie in discordanta cu sanctiunea morala sau religioasa.

Sanctiunea juridica, apare, astfel, ca un complex de urmari nefavorabile - obligarea la dezdaunare, lipsirea unor acte de efectele urmarite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de libertate ­urmari care sunt expresia autoapararii sociale fata de comportamen­tul deviant al membrilor sai. Aceste urmari sunt prevazute in partea finala a normei juridice, denumita - asa cum s-a vazut - sanctiunea. Acest element are rolul de a crea o stare de frica in constiinta agentilor sociali dispusi sa nesocoteasca comandamentul normei.

Fixarea urmarilor nefavorabile in chiar continutul normei juri­dice (in 'sanctiune') are rolul de a asigura legalitatea tragerii la raspundere. In acest fel, constrangerile, pedepsele juridice apar nu ca un scop in sine, desprinse de 'ipoteza' si 'dispozitie', ci strans legate de acestea. 'Sanctiunea' este, deci, o prelungire a 'ipotezei' si 'dispozitiei', iar mijloacele de constrangere apar ca auxiliare ce garanteaza existenta si respectarea normelor juridice. Ele sunt aplicate de organe special abilitate prin lege - organe administrative sau organele puterii judecatoresti. Sanctiunea este un element potential al normei juridice. Nu trebuie sa ne imaginam ca fiecare norma juridica se va aplica de fiecare data prin utilizarea sanctiunii.

Din punctul de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative si cumulative.

Dupa ramura de drept in care intervin, sanctiunile pot fi civile, disciplinare, administrative, financiare, penale.

Dupa natura lor, sanctiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale), privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile), privitoare le persoana (privarea de libertate, recluziunea).

B. Structura tehnico-legislativa

Con­structia tehnica-legislativa a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Acest lucru determina pe unii specialisti din domeniul stiintelor juridice de ramura sa sustina o constructie atipica a normelor juridice din ramura respectiva. Astfel, in domeniul dreptului penal exista autori care sustin ca si normele penale au constructia trihotomica analizata mai sus (ipoteza, dis­pozitie, sanctiune). In general, comandamentul normelor penale este subinteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la demnitatea sau onoarea semenilor tai etc.). Acest lucru este comun si altor categorii de norme prohibitive, din alte ramuri ale dreptului. Ipoteza descrie fapta (de furt, de talharie, de calomnie etc.), iar pedeapsa este distinct prevazuta.

Exista insa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica, si anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea. Dispozitia consta in interzicerea unei anumite con­duite, iar sanctiunea consta in pedeapsa ce urmeaza sa se aplice in cazul nerespectarii dispozitiei. Spre deosebire de normele juridice nepenale - considera autorii amintiti - la care preceptul este explicit formulat si numai pe cale de deductie se poate stabili ilicitul corespunzator acestuia, la normele penale de incriminare ilicitul este explicit formulat si numai pe cale de deductie se poate stabili care este preceptul.

Daca impartirea trihotomica (ipoteza, dispozitie, sanctiune) alcatuieste structura interna si stabila a normei juridice, constructia sa tehnico-legislativa formeaza structura externa si dinamica a acesteia. Ea este corelata cerintelor de celeritate (rapiditate) pe care le infatiseaza elaborarea legislativa intr-un stat, in diferite etape ale dezvoltarii sale, precum si principiilor generale de tehnica juridica.

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Problema clasificarii normelor juridice prezinta atat importanta teoretica, dar si semnificatii practice. Este o problema teoretica in masura in care ea se incadreaza in efortul de explicare a pozitiei normei de drept in sistemul dreptului. Este o chestiune practica in sensul clarificarii rolului diverselor reguli juridice in reglementarea normativa a comportamentelor, cu variatii caracteristice mecanis­mului de influenta a dreptului asupra conduitei umane, mecanism diferentiat in raport de domeniul social pe care-l vizeaza categoriile de norme (constitutionale, civile, penale etc.).

Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe cat posibil, sa contina un numar limitat de criterii.

A. Criteriul ramurii de drept

Un prim criteriu in baza caruia se realizeaza clasificarea nor­melor juridice este cel al obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci, al ramurii de drept). In baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc.

B. Criteriul fortei juridice a actului normativ

Un alt criteriu este acela al fortei juridice a actului normativ in care este cuprinsa norma juridica. Se vor intalni norme juridice cuprinse in legi - actul normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema - in decrete, in hotarari guvernamentale sau ordonante precum si in acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii), acte cu o sfera de aplicabilitate limitata la nivelul intinderii competentei teritoriale a organului respectiv (judet, oras, municipiu, comuna).

C. Criteriul structurii logice

Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele juridice pot fi: complete si incom­plete. Sunt complete normele juridice care cuprind, in articolul din actul normativ in care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie, sanctiune). Majoritatea normelor juridice sunt complete. Trebuie avut in vedere faptul ca in procesul elaborarii normative legiuitorul ia in calcul ansamblul corelatiilor actelor normative, legaturile complexe ce caracterizeaza existenta, actiu­nea unui sistem legal. Pentru acest motiv unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie in acelasi act normativ, fie in alte acte normative. Aceste norme sunt con­siderate incomplete. La randul lor aceste norme sunt clasificate in: norme de trimitere si norme in alb. Diferenta intre aceste doua categorii de norme consta in faptul ca, pe cand normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (in orice caz prezente) normele in alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.

D. Criteriul sferei de aplicare

Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica in: norme generale, norme speciale si norme de exceptie.

Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate intr-un domeniu sau intr-o ramura de drept. In acest sens se considera anumite norme dintr-o ramura ca reprezinta dreptul comun pentru o intreaga sfera de reglementare (spre exemplu unele reglementari cuprinse in Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin norme de drept comercial).

Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restranse de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant).

Normele de exceptie completeaza normele generale sau spe­ciale, fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixeaza varsta minima pentru casatorie la 18 ani barbatul si la 16 ani femeia. Acelasi articol completeaza insa regula de mai sus printr-o excep­tie, si anume: pentru motive temeinice se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani.

Intrucat normele speciale si normele de exceptie sunt dero­gatorii, in procesul aplicarii lor, ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este stricta (sunt de stricta interpretare) - exceptiones sunt strictissimae interpretationis.

E. Criteriul gradului si intensitatii incidentei

Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting normele ­principii, denumite si norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei in Constitutii, in Declaratii (cum ar fi: Declaratia universala a drepturilor omului), sau sunt deduse pe cale de inter­pretare, ca principii generale de drept. Aceste norme se impun, in raport cu celelalte norme, precum si in constiinta comuna, cu o forta de valabilitate mult mai evidenta, oarecum axiomatica, aparand ca adevarate postulate juridice. Spre exemplu: respectul reciproc al vietii, al integritatii oamenilor, cerinta exigentei justitiei sociale, respectarea conventiilor etc. In raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace normative care asigura traducerea, in limbajul specific dreptului, a cerintelor fundamen­tale de reglementare a ordinii sociale. (Spre exemplu, dreptul fiecarui om la instructie si educatie este nuantat reglementat prin actele normative care privesc organizarea si functionarea in­stitutiilor de invatamant si culturale).

F. Criteriul modului de reglementare a conduitei

Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juri­dice se clasifica in norme onerative, norme prohibitive si norme permisive.

Normele juridice onerative (de la latinescul onus-eris, care inseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga su­biectul sa savarseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor ingrijire, cei ce doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul in fata ofiterului starii civile etc.

Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savarsirea unor actiuni. Spre exemplu: legea interzice casatoria intre rude colaterale pana la gradul IV inclusiv, interzice casatoria sub o anumita varsta, legea interzice actiunea unui subiect prin care s-ar aduce atingerea integritatii corporale sau demnitatii unui semen, interzice furtul etc. Uneori aceste doua categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau impun abtinerea de la o conduita).

Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic, o anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca subiectul, in baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care incalca ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa incheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate de asemenea, sa sustraga un bun in vederea vanzarii sale.

In general, normele imperative (prohibitive sau onerative) se intalnesc in domeniul dreptului public, pe cand normele permisive sunt de larga aplicare in domeniul dreptului privat. Utilizarea de catre legiuitor a uneia sau alteia din aceste categorii de norme este dictata de nevoile pe care le releva raporturile sociale, de par­ticipare diferentiata a subiectelor de drept la circuitul juridic.

Uneori, normele permisive se pot transforma in norme imperative, purtand in acest caz denumirea de norme supletive.

Caracteristica acestor norme consta in aceea ca atunci cand subiectele nu folosesc libertatea ce le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunand intr-un mod deter­minat. Astfel, spre exemplu, in caz de divort partile se pot invoi in legatura cu numele ce-l vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de invoiala partilor consemnand-o in hotararea de divort. Daca insa partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta - spune legea - este obligata sa hotarasca si in legatura cu numele ce urmeaza sa-I poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei.

G. Normele organizatorice

Uneori se remarca in sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme - normele organizatorice Sunt incluse in aceasta categorie normele care privesc organizarea institutiilor si organismelor sociale. In continutul acestor norme se prevad: modul de infiintare, scopurile, competentele, relatiile cu alte in­stitutii etc. Asemenea norme urmaresc sa fundamenteze cadrul legal de functionare a institutiilor si celorlalte organisme sociale, facandu-se, in aceasta ordine de idei si o teorie a institutiilor juridice si nejuridice.

H. Normele punitive si normele stimulative

O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si nor­mele stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de sociologia juridica, si anume: sanctiunea negativa - pedeapsa juridica, ce confera caracterul punitiv al normei si sanctiunea pozitiva - un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept (normele de drept care prevad mijloace de cointeresare: distinctii, decoratii, recompense etc., din domeniul dreptului constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii si securitatii sociale etc.

4. ACTIUNEA NORMEI JURIDICE

Normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor. Legiuito­rul are in vedere, in procesul elaborarii normative, interese sociale majore, urmareste sa ofere garantii bunei dezvoltari a raporturilor interumane, sa protejeze valorile sociale. Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si persoana. In principiu, norma juridica actioneaza pe timp nedeterminat, intr-un spatiu dominat de notiunea de teritoriu si asupra unor subiecte care participa la circuitul juridic in cadrul acestui spatiu. Analiza actiunii normei de drept va viza aceste trei coordonate.

A. Actiunea in timp a normei juridice

Timpul normei juridice defineste durata acesteia, rezistenta sa. Istoria dreptului consemneaza norme juridice cu efecte indelungate in timp: Legea celor XII Table, spre exemplu, a rezistat, cu mici modificari, peste 10 secole.

Cu o durata mai indelungata sau mai restransa de timp, normele juridice exercita un rol modelator si conservator (in sensul apararii valorilor sociale majore). Vine o vreme, insa, cand, desi bine construite, normele juridice inceteaza sa mai raspunda nevoilor sociale si trebuie inlocuite. Uzura, deformarea sau moartea normelor juridice se prezinta ca un proces firesc, care tine chiar de natura lor si care pune la ordinea zilei problema creatiei unor norme noi.

Succesiunea in timp a normelor juridice, precum si coexistenta lor in spatiu, au impus anumite reguli care prezideaza actiunea acestora.

a) Intrarea in vigoare a normei juridice

In privinta actiunii in timp a normelor juridice, trei sunt momen­tele care intereseaza in mod deosebit domeniul explicativ: intrarea in vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare a normei juridice. Intrarea in vigoare a normei juridice este nemij­locit legata de imprejurarea ca orice noua reglementare, adresandu­-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista in drept principiul nemo consetur ignorare legem - nimeni nu se poate scuza invocand necunoasterea legii. Pentru ca acest principiu sa nu fie o simpla fictiune, trebuie asigurate conditiile cunoasterii normei de drept. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra in vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia in care in continutul actului normativ in care apare norma juridica se prevede intrarea in vigoare la o alta data decat publicarea normei (aducerea sa la cunostinta). Din momentul intrarii sale in vigoare norma juridica guverneaza deplin relatiile sociale; din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv ca nu o cunoaste. Aceasta regula se explica prin aceea ca autoritatea normei juridice, obligativitatea sa, ar fi puse sub semnul indoielii daca s-ar admite scuza ignorantei. Functio­neaza, deci, in aceasta materie, o prezumtie absoluta a cunoasterii legii, prezumtie ce nu poate fi rasturnata prin dovada contrarie. In baza acestei prezumtii toti cetatenii trebuie sa cunoasca legile. Necunoasterea dreptului vatama (ignorantia juris nocet).

In teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume:

1. atunci cand o parte din teritoriul tarii ramane izolat, printr-o cauza de forta majora, de restul tarii, situatie in care necunoasterea poate fi obiectiva; ea nu se datoreaza unei cauze particulare, unei ignorante personale;

2. in materie de conventii (in dreptul civil sau comercial) atunci cand o persoana incheie un contract necunoscand consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract. Ea poate cere anularea contractului invocand faptul ca s-a aflat in eroare de drept - care viciaza vointa.

b) Principiile actiunii in timp a normei juridice

Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrarii sale in vigoare norma juridica este activa. Ea actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si intinde efectele asupra raporturilor nascute inaintea intrarii sale in vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Norma juridica apare astfel ca o adevarata servitute a viitorului. Principiul neretroactivitatii normei juridice isi gaseste consacrarea legislativa, fiind stipulat expres in Constitutii sau in coduri. De asemenea, Codul civil roman proclama chiar in primul sau articol principiul neretroactivitatii normei juridice civile. 'Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva'. Tot astfel dispune si art.ll din Codul penal, statuand ca legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni.

Argumentele care impun principiul neretroactivitatii normei juridice tin de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea si legalitatea aplicarii normei si de ratiunea prezentei normei in viata sociala. Legiuitorul nu poate obliga subiectul sa aiba o anumita conduita atata timp cat aceasta conduita nu este prescrisa intr-o norma juridica. Pe de alta parte, anumite raporturi ce s-au derulat in trecut, pe baza unei legi in vigoare atunci, nu pot fi desfiintate pentru motivul ca legiuitorul intelege sa dea o reglementare juridica noua acestor relatii. In caz contrar, s-ar produce serioase perturbari sociale, s-ar deschide calea arbitrariului, ar disparea orice siguranta si deci s-ar zdruncina increderea subiectului in drept, cu con­secintele pagubitoare pentru ordinea sociala.

Caracterul activ (neretroactiv) al normei juridice ridica inter­esante aspecte practice in domeniul dreptului privat. In acest domeniu aplicarea imediata a normei noi este posibila in conditiile in care actele si raporturile juridice desfasurate sub imperiul normei vechi s-au finalizat. Pentru actele si raporturile juridice care produc efecte succesive, de lunga durata, lucrurile devin mult mai compli­cate. Practica judecatoreasca se confrunta deseori cu aspecte de retroactivitate a normei noi, sau de supravietuire a normei vechi. In teoria clasica s-a operat distinctia dintre drepturile castigate si drepturile viitoare (simple expectative). S-a afirmat ca atata timp cat norma noua ar viza drepturile castigate sub norma veche, ea ar deroga de la principiul neretroactivitatii (ar fi retroactiva).

Cat priveste drepturile viitoare, reglementarea noua nu echiva­leaza cu o reglementare retroactiva, fata de acestea, noua norma nu are caracter retroactiv.

Teoria moderna nu impartaseste acest criteriu al neretroacti­vitatii normei juridice, subliniind faptul ca in realitate este foarte greu de a face deosebire intre drepturile castigate (drepturi defini­tive) si drepturi viitoare (simple expectative, ca o speranta ce nu se poate realiza sub imperiul normei noi).

In domeniul dreptului public este de principiu ca aplicarea imediata a normei noi este de stricta necesitate. Aici, problema conflictului in timp de norme se pune in alti termeni. Normele de drept public (de drept constitutional, normele care organizeaza puterile si autoritatile publice, normele care privesc exercitiul drepturilor cetatenesti, normele de competenta, normele de proce­dura) se aplica imediat, inlaturand normele vechi. Tot astfel se prezinta si cazul dispozitiilor imperative din domeniul dreptului privat (care intereseaza ordinea publica), cum ar fi normele care reglementeaza organizarea proprietatii funciare, normele privind starea si capacitatea persoanelor etc.

c) Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice.

- normele juridice cu caracter interpretativ. Intrucat normele juridice care interpreteaza norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele sa fie retroactive.

- normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului. Codul penal prevede ca legea penala nu se aplica faptelor savarsite sub legea veche, daca nu mai sunt prevazute de legea noua. De asemenea, stabileste o regula de retroactivitate a normei penale. Astfel, daca de la savarsirea infractiunii si pana la judecarea definitiva a cauzei intervin mai multe reglementari, se va aplica norma care stabileste un regim sanctionator mai favorabil. (Legea penala mai favorabila sau mai blanda). Norma juridica penala mai favorabila se va aplica, in acest caz, retroactiv, desi la data savarsirii faptei de catre infractor ea nu era in vigoare.

Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul normei juridice. In acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv. Problema de principiu care se ridica este aceea daca retroactivitatea trebuie sa fie, de fiecare data, expresa sau poate fi tacita (subinteleasa). Cu alte cuvinte, daca suntem in prezenta unui drept al legiuitorului (avand in acest caz obligatia de a specifica faptul ca o norma se aplica retroactiv) sau retroactivitatea poate fi constatata si de catre instanta, pe cale de interpretare. Intrucat efectul retroactiv al unei norme de drept apare ca o exceptie - regula fiind neretroactivitatea - si intrucat exceptiile sunt de stricta interpretare, consideram ca atribuirea efectului retroactiv al unei norme trebuie expres specifi­cata in continutul normei. Pentru acest motiv am intitulat aceasta exceptie: 'Retroactivitatea expresa '

Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional. In materie penala, doctrina este unanima in a recunoaste faptul ca o lege temporara nu este numai o lege cu termen, ci si o lege exceptionala. Potrivit dsipozitiilor Codului penal legea penala temporara se aplica si infractiunii savarsite in timpul cat era in vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata in acest interval de timp. Ratiunea unui asemenea tratament consta in aceea ca, pe de o parte, daca nu s-ar recunoaste efect ultraactiv normei juridice temporare, sau excep­tionale, ar urma sa ramana nepedepsite tocmai fapte de natura acelora care au determinat o asemenea masura normativa cu car­acter de exceptie, iar pe de alta parte, intrucat se cunoaste termenul de iesire din vigoare si dependenta normei de o stare exceptionala, exista pericolul, fie al sustragerii de la descoperire, fie al tergiver­sarii premeditate a judecarii cauzei pana la expirarea termenului.

d) Iesirea din vigoare a normei juridice

Iesirea din vigoare a normei juridice este cel de-al treilea moment ce intereseaza cercetarea actiunii in timp a normei juridice. Acest moment aduce in prim plan ideea limitelor in timp ale actiunii (efectelor) normelor de drept. Desi legiuitorul elaboreaza normele de obicei pentru un termen nedeterminat, rezultatele activitatii de creatie juridica se afla sub semnul perisabilitatii. Nu exista un legiuitor universal si nu exista o legislatie deasupra sau in afara timpului. Schimbarile sociale, economice, culturale, isi cer oglin­dire adecvata in norme juridice. Ele determina un proces de tran­zienta (de invechire) a normelor juridice. Incetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati: ajungerea la termen; desuetudinea; abrogarea.

Atunci cand exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza exceptionala, este evident ca ajungerea la termen sau incetarea starii determina si incetarea actiunii normelor juridice respective.

O norma juridica se considera cazuta in desuetudine, atunci cand, desi formal ea este in vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica. Aceasta modalitate mai poarta si denumirea de perimare sau invechire a normei juridice. Incetand temeiul normei (ratio legis), inceteaza de fapt si actiunea sa (Ces­sante ratione legis, cessat lex ipsa). Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, formal, mai exista norme juridice care reglementau relatii sociale specifice societatii romanesti pre-revo­lutionare; ele insa au incetat sa se mai aplice, au cazut in desuetu­dine (Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex).

Abrogarea este cea mai importanta modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Abrogarea reprezinta cauza de incetare a actiunii normei de drept datorata intrarii in vigoare a unei norme noi (actus contrarius).

Totodata, trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii in timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate.

Formele abrogarii.

Abrogarea - ca principala modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice - cunoaste doua forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita.

Abrogarea expresa poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta in des­fiintarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea in detaliu, in continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data intrarii in vigoare a prezentei legi (decret, hotarare, ordonanta, decizie) se abroga legea nr., decretul nr, etc., cu indicarea anului aparitiei fiecaruia. Abrogarea expresa indirecta utilizeaza formula: 'pe data intrarii in vigoare a prezentului act normativ se abroga orice dispozitie legala contrarie'.

Abrogarea tacita mai poarta denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece in noul act normativ nu se prevede nimic in legatura cu actiunea vechilor norme juridice. Intrucat insa norma juridica noua da o reglementare diferita in comparatie cu vechea reglementare, organul de aplicare intelege implicit ca in mod tacit legiuitorul a dorit sa scoata din vigoare vechea reglementare (vechea norma fiind considerata ca abrogata tacit). Intr-o buna tehnica legislativa si pentru favorizarea transpunerii in practica a principiului legalitatii este de recomandat folosirea modalitatii abrogarii exprese directe.

B.     Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor

Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si personala, in sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. In aceasta privinta, unele legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialitatii. Cod penal stipuleaza faptul ca legea penala se aplica infractiunilor pe teritoriul Romaniei. Norma juridica penala defineste si notiunea de teritoriu: solul, subsolul, apele interioare, marea teritoriala, fluviile ce stabilesc frontiera (firul apei), coloana de aer cuprinsa intre aceste limite; suprafata navelor si aeronavelor romane (care desi nu fac parte din teritoriu, pe ele se aplica norma nationala).

Norma juridica romana se aplica asupra cetatenilor sai (prin­cipiul cetateniei active). Ea are incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul Romaniei sau asupra apatrizilor (per­soanelor fara cetatenie).

Cat priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, in sensul ca persoana romana aflata in strainatate ramane supusa legii romane. Art.2. alin.2 din Codul Civil dispune ca: 'Legile relative la starea civila si capacitatea persoanelor urmaresc pe romani chiar cand ei isi au resedinta in strainatate'.

In Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, se prevede faptul ca starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt carmuite de legea sa nationala, afara numai daca, prin dispozitii speciale, nu se prevede altfel (art.ll). Legea nationala este legea statului a carui cetatenie o are persoana in cauza. Determinarea si proba cetateniei se fac in conformitate cu legea statului a carui cetatenie se invoca. Inceputul si incetarea personalitatii sunt determinate de legea nationala a fiecarei persoane. Numele persoanei este, de asemenea, carmuit de legea nationala.

In privinta persoanelor juridice, acestea au nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca exista sedii in mai multe state, determinant este sediul real, prin care se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare.

In legatura cu forma actelor, in acest caz, are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus regit actum.

Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. In decursul istoriei, statele au dezvoltat un sistem de relatii politico-diploma­tice, sistem care a impus o seama de institutii de profil, care sa serveasca scopul mentinerii climatului de cunoastere reciproca a statelor, de respect si buna conlucrare. In atare conditii a aparut si exceptia extrateritorialitatii.     

O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normei juridice se refera la regimul juridic al strainilor. Notiunea de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie (apatrid). Statele consacra regimuri juridice diferite strainilor. Aflat pe teritoriul unui stat strain, persoana este supusa regimului ce rezulta din situatia sa ca strain, ea neincetand legatura cu statul al carui cetatean este.

Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimul national regimul special si regimul ce rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate.

Regimul national consta in recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute cetatenilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute in general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice.

Regimul special consta in acordarea pentru straini (pentru unele categorii si in domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate in acorduri internationale sau in legislatii.

Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat in acorduri bilaterale, in temeiul carora un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unul stat tert, considerat ca favorizat. Clauza are o natura contractuala, ea neexistand in lipsa conventiei dintre parti. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt diverse: exporturi, importuri, tranzit, tarife vamale; regimul persoanelor fizice si juridice; regimul misiunilor diplomatice si consulare; drepturi de creatie intelectuala; ad­ministrarea justitiei, accesul la instante (juridice sau administra­tive) etc. Insistenta statelor de a obtine clauza, in raporturile cu statele dezvoltate, este explicabila avand in vedere faptul ca acor­darea clauzei implica inlaturarea discriminarilor precum si facilitati in relatiile politice si economice.