Natura juridica a interceptarii si inregistrarii

Natura juridica a interceptarii si inregistrarii
audio sau video

Enumerarea in cuprinsul art. 64 a inregistrarilor audio sau video conduce aparent la concluzia ca legiuitorul a dorit sa atribuie acestor mijloace, natura juridica a unor mijloace de proba, atat datorita faptului ca le alatura celorlalte mijloace de proba, cat si datorita imprejurarii ca asa este denumit titlul capitolului II al titlului al II-lea Cod de procedura penala unde sunt expres, limitativ si complet enuntate.[1]

Interceptarea si inregistrarea audio sau video sunt, de fapt, procedee p 727f56h robatorii ce nu trebuie confundate cu mijloacele de proba[2], alaturandu-se celorlalte procedee probatorii din cadrul aceluiasi capitol al titlului III al Codului de procedura penala (confruntarea, ridicarea de obiecte si inscrisuri, efectuarea perchezitiei, cercetarea la fata locului si reconstituirea, constatarea tehnico-stiintifica si medico-legala, expertizele) , care opereaza asupra unor mijloace de proba.

Interceptarea, inregistrarea audio sau video releva convorbiri, comunicatii, imagini, si urmare a realizarii acestor procedee probatorii se obtin procese verbale la care se anexeaza filmul, redarea in scris a convorbirii, comunicatiilor, respectiv inscrisul care constituie mijlocul de proba.

In realitate, inregistrarile la care se refera legea (atat inregistrarile pe bana magnetica sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri, cat si inregistrarile de imagini) nu sunt altceva decat mijloace de investigatie folosite de organele judiciare (organele de urmarire penala), in vederea descoperirii infractiunilor, a identificarii infractorilor si, in general, a stabilirii adevarului in procesul penal.[4] Daca se efectueaza inainte de inceperea urmaririi penale, in conditiile Codului de procedura penala, ele au semnificatia unor acte premergatoare, putand fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului verbal de consemnare a actelor premergatoare (art. 224 al. (3) Cod de procedura penala), dar dupa regulile speciale prevazute de lege, iar daca se efectueaza dupa inceperea urmaririi penale (in rem), ele au semnificatia unor procedee probatorii, putand fi valorificate pe planul probatiunii prin intermediul procesului-verbal in care se consemneaza in conditiile art. 91³ Cod de procedura penala. Rezulta, deci, ca nu interceptarile si inregistrarile constituie mijloace de proba, ci procesele-verbale in care se consemneaza aceste inregistrari, cu conditia ca din continutul inregistrarilor efectuate sa rezulte elementele de fapt ce constituie probe in sensul art. 63 C.pr.pen.

Imprejurarea ca legiuitorul a enumerat aceste procedee probatorii intre mijloacele de proba, se datoreaza faptului ca procesele-verbale prin care sunt valorificate activitatile respective, constituie inscrisuri care deceleaza existenta unor probe si capata astfel caracterul de mijloace de proba, ca orice inscris, "substituiri de acest fel fiind deseori folosite in terminologia juridica".[6]

Intrucat procedeele probatorii analizate sunt prevazute de lege si sunt supuse unor conditii si cerinte obligatorii, au un caracter judiciar, ceea ce le deosebeste de activitatile de interceptare, inregistrare audio sau video realizate intamplator, de exemplu de un amator (radioamator) sau profesionist (reporter TV), care sunt extrajudiciare.

Pornind de la aceste considerente, in literatura de specialitate s-a apreciat ca, tocmai pentru a face demarcatia, delimitarea intre activitatea de interceptare, inregistrare, realizata in conditiile prevazute de legea procesual penala si cea derulata extrajudiciar, ar fi firesc ca, motional, sa se adauge atributul de "judiciar" activitatilor respective in denumirea stipulata de lege, interceptarile si inregistrarile audio sau video devenind, astfel, interceptari judiciare, inregistrari audio-video judiciare. In acest fel s-ar face si delimitarea de inregistrarile prevazute de art. 91⁶ Cod de procedura penala, respectiv acele inregistrari prezentate de catre parti.[7]