Procedura de judecata civila la epoca post clasica a dreptului roman

Procedura de judecata civila la epoca post clasica a dreptului roman

Procedura extraordinara (extra ordinem) apare la inceput sporadic, inca din

sec. I d. H. Se judecau pentru inceput in aceasta procedura:

Plangerile cu caracter administrativ (e.g. plangerile sclavilor impotriva stapanilor)

Plangerile fiilor de familie impotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la casatorie.

Plangerile indreptate impotriva decu 747j95h rionilor (ag. fiscali) etc.

In noua procedura, procesele nu se mai judecau in doua faze, ci intr-una singura, aflata sub unica autoritate a unui inalt functionar imperial. Reprezentarea era permisa si judecata putea avea loc si in lipsa partii. Judecator suprem era imparatul. Functionarii insarcinati cu judecarea cauzelor civile erau prefectii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia si Italia) ajutati de vicarii care conduceau diocezele¹

In provincii judecau guvernatorii, iar la Roma  judecator suprem era praefectus Urbi.

In epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regula.

In secolul IV d. H. chemarea paratului la judecata incepe sa aiba caracter oficial. Actul procedural se numea litis denuntiatio si ajungea la parat prin intermediul unui agent specializat, numit "viator".

Cererea de chemare in judecata se numea libellus conventionis. Paratul raspundea printr-o libellus contradictionis. Judecatorul aprecia liber mijloacele de proba, dar desfasurarea dezbaterilor nu mai era publica.

Se constata o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare avand inscrisurile, indeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaratiile mai multor martori. Alte mijloace de proba erau marturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de gratie paratului, juramantul necesar sau supletiv si prezumtiile legale sau judiciare.

Sentinta era redactata in limba latina si dispunea chiar asupra dreptului dedus judecatii. Amenzile judiciare din epoca anterioara sunt inlocuite cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Sentinta judecatoreasca putea fi atacata cu apel in termen de 10 zile de la pronuntare. Apelul avea atat caracter devolutiv cat si suspensiv. Abia dupa judecarea caii de atac, hotararea capata autoritate de lucru judecat si forta executorie

Executarea sentintei se face manu militari  prin agenti specializati ai statului, numiti officiales. Daca nu era posibila executarea in natura, se trecea la vanzarea bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate si la epoca clasica: cessio bonorum si venditio bonorum.

In epoca imperiala apare, insa si o alta forma de executare asupra patrimoniului si anume vanzarea partiala a bunurilor debitorului la cel mai bun pret. Aceasta modalitate de vanzare se numea "distractio bonorum".

Clasificarea actiunilor

Prin actiune intelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv il pune la indemana unei persoane in vederea ocrotirii unui interes legitim.

Cele mai importante categorii de actiuni in dreptul roman erau:

actiuni reale si actiuni personale

Actiunile reale (in rem) sunt cele care sanctioneaza drepturile reale (cele exercitate cu privire la lucruri) si, in virtutea lor, titularii pot intenta actiuni impotriva oricaror persoane care le-ar nesocoti.

Actiunile personale (in personam) rezida din neindeplinirea unei obligatii si consta in dreptul pe care il are creditorul acelei obligatii de a-l urmari pe debitorul care nu-si executa obligatia.

2.Actiunile civile si honorarii

Cele civile erau prevazute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.

Actiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:

a.       in factum - date pentru situatii inedite si aplicabile prin analogie

b.      ficticii -  erau fictiuni juridice . Pretorul introducea in formula o fictiune considerand ca un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotriva, considerand ca s-a petrecut un anumit fapt, cu toate ca in realitate nu s-a produs .

c.       Cu transpozitie de persoana (e.g. daca era urmarit pater familias, se trecea in intentio numele fiului, intrucat el incheia actul, iar in condemnatio aparea numele sefului de familie, intrucat el suporta efectele sentintei).

3.Actiuni directe si actiuni utile.

Cele directe au fost prevazute pentru a solutiona anumite cazuri expres prevazute, iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.

4.Actiuni populare si actiuni private. Cele populare puteau fi intentate de catre oricine, deoarece aparau interese generale, in vreme ce actiunile private erau utilizate doar de cei vatamati in drepturile lor subiective.

5.Actiuni penale si actiuni reipersecutorii. Prin actiunile penale se urmarea condamnarea paratului la o amenda, iar actiunile reipersecutorii urmareau restituirea lucrului.

6.Actiunile de drept strict si actiunile de buna credinta. In cele de drept strict, actul pe care se intemeiau prevederile reclamantului era interpretat in litera lui, in vreme ce in cele de buna credinta, judecatorul interpreta conform vointei paratilor¹.