Modurile de dobandire a proprietatii

Modurile de dobandire a proprietatii.

Prin mod de dobandire a proprietatii se inteleg faptele recunoscute de lege sau de pretor a caror realizare face sa intre in patrimoniul cuiva un drept de proprietate. Asadar, prin mod se intelege operatiunea juridica permisa de jus civile, jus gentium sau jus pretorium, prin care se asigura fie dobandirea unui res nullius, fie transferul unui res privatae de la instrainator la dobanditor, fie transformarea unei stari de fapt intr-o stare de drept (uzucapiunea).

Juristii clasificau modurile de dobandire a proprietatii in moduri de jus civile si moduri de jus gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobandire formaliste, care premit cetatenilor sa dobandeasca proprietatea quiritara. Ele sunt mancipatiunea, cesiunea in fata magistratului si uzucapiunea . 131b14b

Modurile de jus gentium se caracterizeaza prin lipsa formalismului si stau la indemana tuturor locuitorilor imperiului. Ele sunt traditiunea, ocupatiunea, specificatiunea, accesiunea si culegerea fructelor. Interpretii moderni ai dreptului roman clasifica modurile de dobandire in originare si derivate. Cele originare confera proprietatea asupra unor lucruri care mai inainte nu fusesera insusite de nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate.

Modurile originare de dobandire a proprietatii:

1. Ocupatiunea - inseamna luarea in posesie a unui res nullius cu intentia de a deveni proprietar. Prin ocupatiune se dobandeste proprietatea in urmatoarele cazuri:

animalele salbatice, pasarile, pestii apartin celui care le prinde sau le vaneaza, fara a se tine seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse.

Bunurile imobile sau mobile lasate fara stapan cum ar fi o mostenire neculeasa sau un bun abandonat pot fi insusite prin ocupatiune.

Prada luata intr-un razboi devine proprietatea statului roman. In schimb prada obtinuta de soldati intr-un conflict minor de frontiera le apartine.

Comoara este un res nullius si revine celui care a descoperit-o. Cand comoara a fost gasita, insa, pe un teren strain ea se atribuie in parti egale descoperitorului si proprietarului terenului.¹

2. Accesiunea - este un mod de dobandire a proprietatii, care are loc in urma absorbtiei unui bun considerat accesoriu, intr-un alt bun acceptat ca bun principal, deoarece in caz de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar aduce atingere bunului principal. Dupa felul bunurilor  supuse accesiunii, aceasta este de 2 feluri: imobiliara si mobiliara.

accesiunea imobiliara se intalneste in urmatoarele ipoteze:

aluviunea. Proprietarul terenului care se gaseste langa un fluviu devine si proprietarul pamantului depus prin aluviune.

Avulsiunea. O portiune de teren rupta de un  teren de la o proprietate si adaugata fondului vecin, ramane a fostul proprietar pana cand arborii de pe acea parcela prind radacini.

Insula aparuta in mijlocul fluviului sau albia secata apartin proprietarilor de pe ambele maluri, proportional cu largimea terenului.

Semanatura si plantatiile apartin titularului terenului din momentul in care prind radacini.

Constructia ridicata pe un teren strain apartine proprietarului terenului, in virtutea regulii "bunul accesoriu urmeaza soarta bunului principal". Constructorul are parte, insa, de un tratament diferit, in functie de buna sa credinta. Constructorul pierdea materialele daca stia ca terenul apartine altuia. Dar daca nu stia si era de buna credinta, proprietarul terenului putea sa pastreze constructia numai daca platea pretul materialelor si al mainii de lucru.

2. Accesiunea mobiliara.

Bunurile mobile pot forma prin accesiune doua categorii de noi bunuri:

res unitae

res connexae

Res unitae sunt formate din bunurile care sufera un proces de asamblare definitiva, precum in urmatoarele ipoteze:

Sudura consta in asamblarea a doua lucruri cu un material de aceeasi natura. In acest caz proprietatea este conferita proprietarului bunului principal.

Scriptura (scriitura). Dat fiind pretul ridicat al suportului de scris, proprietarul pergamentului sau al papirusului, devenea si proprietar al scriiturii

Pictura determina o solutie contrara. Pictorul devenea proprietar al tabloului chiar daca panza apartinea altei persoane. Desigur, conditia era ca aceasta din urma sa fie despagubita.

Textura. Orice imbunatatire, cusatura sau broderie revine automat proprietarului hainei.

Res connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate in:

bunuri diferite alipite (stalpul de piatra pe care se fixeaza o balama de fier)

bunuri diferite, asamblate (un atelaj la care este adaptata o roata).

In aceste doua cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut in favoarea titularului bunului principal, iar calitatea de bun principal se deduce dupa criteriul functionalitatii, al destinatiei, sau folosintei ansamblului unitar.¹

3. Specificatiunea.

Apare in cazul cand o persoana numita specificator, produce prin munca sa un lucru nou cu materiale apartinand altuia. La intrebarea "cui apartine lucrul nou?" cele doua mari scoli de drept, sabinienii si proculienii dadeau solutii diferite.

Sabinienii, adeptii filosofiei stoice, sustineau ca lucrul nou creat apartine proprietarului materiei prime. Proculienii, adeptii cauzei finale aristoteliciene, sustineau ca lucrul nou apartine specificatorului. Ulterior, in dreptul lui Justinian s-a admis solutia de compromis. Daca lucrul se putea intoarce in starea initiala, proprietatea revenea titularului materiei, iar daca lucrul nu mai putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea specificatorului, obligat insa, sa-l despagubeasca pe proprietar.

1. Fructi  perceptio sau culegerea fructelor.

Fructele sunt rezultatele palpabile sau conventionale pe care un bun frugifer le produce fie in chip independent, fie in urma unei manopere, fie ca o consecinta a incheierii unui contract. Ele sunt de 3 categorii:

naturale -produse independent de vointa omului

industriale -presupun interventia omului

civile -sunt consecinta incheierii unor acte juridice, chirii sau dobanzi

Regula generala este aceea in virtutea careia fructele revin proprietarului bunului frugifer, ca urmare a accesiunii. De la aceasta regula exista cateva exceptii:

emfiteotul - dobandeste fructele la fel ca si proprietarul, prin simpla separare

uzufructuarul - dobandeste toate fructele, insa, in urma perceperii lor

fermierul - dobandeste fructele prin perceperea lor

posesorul de buna credinta - la fel ca si proprietarul bunului frugifer, va dobandi fructele prin simplul fapt al separarii lor

posesorul de rea credinta va trebui sa restituie toate fructele proprietarului, chiar si valoarea fructelor consumate.

2. Modurile derivate de dobandirea proprietatii.

Modurile derivate sau conventionale, presupun un transfer prin care se confera proprietatea asupra lucrurilor ce mai inainte au fost insusite de cineva. Asadar, asupra unor res privatae.

Modurile conventionale se imparteau in moduri formaliste (mancipatiunea si cesiunea in fata magistratului) prevazute de lege si moduri neformaliste, prevazute de dreptul pretorian cum ar fi traditiunea.

A. Mancipatiunea. Este modalitatea solemna de transfer al proprietatii prevazute de jus civile si destinata dobandirii proprietatii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era folosita doar de catre cetatenii romani sau de necetatenii care, in conformitate cu jus civile, aveau dreptul de a incheia acte juridice (jus commercii). Mancipatiunea era un dublu act juridic, care la epoca veche se incheia cu ajutorul balantei si al lingoului de arama. Era asadar, un act "per aes et libram". La actul solemn, iau parte: cel care transfera proprietatea (mancipio dans), cel care urmeaza sa primeasca lucrul (mancipio accipiens), cinci martori cetateni romani si un purtator de balanta, numit libripens, un personaj oficial, care avea rolul de a cantari lingoul de arama.

Mancipio accipiens punea mana pe obiectul mancipatiei si rostea formula: "declar solemn ca acesta este lucrul meu, pe care l-am cumparat cu aceasta arama si balanta." Dupa ce preciza cauza manicpatiunii, care putea fi o vanzare, o donatie, dobanditorul inmana balanta si bucata de arama, in chip de pret, instrainatorului. Dupa eliberarea bunului de sub puterea sa, instrainatorul avea un rol pasiv, exprimandu-si consimtamantul prin tacere.

Asadar, la epoca veche, instrainarea se facea prin doua acte independente: un abandon al lucrului, respectiv o luare in putere unilaterala din partea dobanditorului.

In stravechiul drept roman, agnatii colaterali (fratii de obicei) ar fi trebuit sa-si dea consimtamantul pentru ca actul sa fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a inlaturat necesitatea consimtamantului, simpla declaratie a lui accipiens fiind suficienta pentru validitatea actului.

Ulterior, arama a fost inlocuita cu un banut fara valoare, mancipatiunea devenind       o vanzare fictiva. In sec. II d.H., mancipatiunea devine un act scris si este aplicabila diverselor ipoteze de acte juridice cum ar fi:

contractele de vanzare-cumparare

contractele de donatie

constituirea dotelor

constituirea servitutilor prediale rustice

constituirea de garantii reale

Mancipatiunea avea urmatoarele efecte:

prin acest mod, se transmitea imediat  si absolut dreptul de proprietate quiritara asupra bunurilor mancipi.

Mancipatiunea ii conferea dobanditorului dreptul de a promova o actiune in revendicare, in cazul pierderii posesiunii bunului transmis.

Actul dadea nastere la o obligatie de garantie din partea instrainatorului pentru evictiune. Se numeste evictiune, pierderea proprietatii lucrului sau tulburarea cumparatorului in exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobanditorul, amenintat cu evictiunea facea apel la instrainator sa ia parte la proces si sa-l apere. Daca instrainatorul nu izbutea sa-l mentina in posesie, atunci dobanditorul avea impotriva lui o actiune penala numita auctoritas, prin care il obliga sa plateasca de doua ori valoarea lucrului evins.

Mancipatia mai dadea loc la o actiune numita "de modo agri", relativa la marimea ogorului vandut. Actiunea permitea dobanditorului sa obtina o reducere a pretului, proportionala cu ceea ce lipsea din pamantul vandut.

Actul mai dadea efect unor declaratii care se numeau leges mancipii si care se refereau la calitatile lucrului, la suprafata terenului, la constituirea unor servituti sau la orice alte intelegeri

B. Cesiunea in fata magistratului (in jure cessio). Este un vechi mijloc de dobandire a proprietatii, care se realiza pe calea unui proces fictiv. Putea fi folosit doar de catre cetatenii romani si, spre deosebire de mancipatie, transfera proprietatea quiritara asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent daca erau mancipi sau nec mancipi.

Inaintea magistratului, se infatisau cele doua parti, iar dobanditorul declara in termeni solemni ca respectivul bun ii apartine dupa dreptul quiritar. Cedensul, fara a se opune, achiesa la pretentia dobanditorului. Magistratul isi dadea consimtamantul prin formula addico, ratificand transferul.

C. Traditiunea. Este modul derivat, voluntar si neformalist de dobandire a proprietatii, constand in remiterea posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de catre un instrainator - trandens, in favoarea unui dobanditor - accipiens, ca o consecinta a vointei reciproce de realizare a transferului.

Efectele traditiunii:

se dobandea proprietatea quiritara asupra bunurilor nec mancipi, proprietate aparata prin actiunea in  revendicare.

Se dobandea proprietatea pretoriana, cu privire la bunurile mancipi, protectia ei asigurandu-se prin actiunea publiciana.

Se transmitea proprietate peregrina si provinciala asupra bunurilor neromane, proprietate garantata prin actiuni utile.

Conditiile traditiunii:

o       instrainatorul avea nevoie de capacitatea de a instraina. In dreptul roman, regula era ca toate persoanele au aceasta capacitate juridica. Exceptiile erau date de catre urmatoarele categorii: impuberi, nebunii, prodigii si femeile care nu aveau autorizarea lui pater.

o       Incheierea formalitatilor avea loc in conditii de prezenta a partilor si a bunului instrainat la momentul si locul traditiunii. Era sanctionata atat traditiunea efectuata intre absenti, cat si traditiunea unui bun a carui detentie a fost pierduta.

o       Plata era o conditie suspensiva a transferului dreptului de proprietate

o       Remiterea efectiva a posesiunii

Dobanditorul trebuia sa aiba corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru instrainarea unui teren, se cerea ca dobanditorul sa ia in posesie, efectiv parcurgandu-i hotarele. La inceputul principatului se admit, insa, si unele exceptii. Se considera ca s-a facut remiterea unei gramezi de lemne din momentul in care cumparatorul a pus pe cineva sa o pazeasca. ¹

Asadar, in aceasta epoca, avem alaturi de traditiunea propriu-zisa, inteleasa ca un act simplu, rudimentar de predare din mina in mana a lucrului si alte forme ale traditiunii:

- traditio longa manu. Se socoteste ca s-a facut traditiunea atunci cand dobanditorul ii da ordin instrainatorului sa-i puna lucrul la dispozitie. El va dobandi posesia printr-o remitere longa manu: se socoate ca el are o mana atat de lunga, incat poate lua lucrul in primire de la distanta.

traditio  brevi manu. Justinian arata in Institute ca se poate transfera proprietatea chiar fara remiterea efectiva. Daca un lucru se afla la cineva in locatie, in depozit sau cu titlu de comodat, iar proprietarul vinde lucrul chiriasului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este nevoie de remiterea efectiva a lucrului, intrucat el deja se afla la dobanditor.

Situatia opusa se numeste constitutul posesor. Proprietarul vinde o casa in care ramane in calitate de chirias. El isi schimba intentia de a poseda (animus). Daca pana la vanzare poseda in calitate de proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul.

Ultima conditie a traditiunii este justa cauza. Iulius Paulus ne spune ca simpla remitere nu transfera proprietatea decat atunci cand o vanzare sau o alta justa cauza o precede.

Justa cauza presupune existenta unui act juridic valid si prealabil transferului de proprietate, act care sa implice reciproca manifestare de vointa a partilor. Ea poate fi o vanzare - cumparare, o donatie, o inchiriere, un legat. Cauza trebuie sa fie justa, adica in acord cu regulile dreptului, intrucat o cauza injusta nu poate servi drept suport juridic pentru transmiterea proprietatii.