 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
FINANTE
Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale) |
| StiuCum
Home » finante
» finante internationale
» Inflatia si politica monetara
|
|
Inflatia in estul europei |
|
| Orice analiza asupra procesului inflationist nu poate trece cu vederea manifestarile fenomenului hiperinflationist, care presupune o foarte puternica crestere a preturilor insotita de prabusirea valorii monedei nationale. Economistul american Paul Cagan considera in perioada anilor '50 ca hiperinflatia incepe atunci cand cresterea preturilor depaseste 50 la suta pe luna. in prezent, hiperinflatia se caracterizeaza printr-o crestere a preturilor exponentiala, incontrolabila si imprevizibila. Preturile relative (preturi exprimate in raport cu altele considerate de baza) isi pierd tot mai mult coerenta, iar moneda nationala isi pierde functiile esentiale: cea de valoare de rezerva, cea de unitate de cont si cea de mijloc de plata in cadrul tranzactiilor care r fi, tot mai mult, efectuate intr-o moneda straina, de obicei dolarul, de unde si expresia de "dolarizare a economiei". Experienta hiperinflationista aduce in prim cazul Germaniei din anii '20 sau al tarilor europene din 1945. Cazul Germaniei este foarte semnificativ. in perioada mai 1921 - octombrie 1923, marca s-a depreciat in mod continuu, cunoscand o cadere catastrofala: daca in mai 1921, 60 de DM reprezentau 1 dolar, in iunie 1922, cursul era de 493 DM/l dolar, continuand cu 18.000 DM/l dolar in ianuarie 1923 si culminand cu 42 miliarde DM/l dolar in octombrie 1923. Cu toate acestea, economia germana era prospera. Hiperinflatia facilita creditul si, deci investitiile, intrucat rambursarile se efectuau intr-o moneda depreciata. Guvernul a decis apoi sa creeze o noua moneda, bazata nu pe aur, asa cum e firesc, ci pe totalitatea avutiei germane, deci pe o valoare reala. Noua moneda, numita "rentenmark", nu s-a substituit celei vechi, ci a existat in paralel, contribuind la silizarea acesteia. in acelasi timp, s-a aplicat o politica deflationista severa, in scopul reducerii cantitatii de moneda expusa in circulatie. Apoi, statul s-a debarasat de datoria publica interna printr-o adevarata bancruta, respectiv nereevaluand decat partial imprumuturile contractate in marci depreciate, intre 2,5 si 10 la suta, ceea ce era nesemnificativ, tinand cont de elutia spectaculoasa a deprecierii din cursul anului 1923. in august 1924 a fost emisa o moneda noua, bazata pe aur, denumita reichmark, cu o paritate fata de dolar de 4,2 RM. Cauzele hiperinflatiei contemporane sunt complexe. Din primii ani ai deceniului trecut o hiperinflatie de durata se instaleaza in America Latina, pentru ca, dupa 1990, sa devina un fenomen prezent in unele tari est-europene. In America Latina, serviciul impovarator al datoriei externe, corelat cu politici de ajustare structurala prost gandite si adaptate, explica, in cea mai mare masura, persistenta fenomenului. Datoria externa contractata in anii '70, cand mediul financiar international era farabil, a fost utilizata pentru tot felul de importuri, in loc sa finanteze modernizarea aparatului productiv. in anii '80, au fost necesare alte credite pentru a se asigura serviciul imprumuturilor anterioare, creditele anterioare fiind negociate la dobanzi variabile, in functie, de inflatie. Cresterea cursului dolarului a agravat si mai mult situatia. Asa s-a ajuns, in anul 1982, la criza mexicana, urmata de cea argentiniana si cea braziliana. in aceste conditii, intr-o prima etapa, politicile de ajustare, propuse ca remediu de catre FMI, au precipitat fenomenul, acordand hiperinflatiei un caracter de durata. Ideea de baza a fost aceea de a ajusta cresterea economica la nivelul economiei interne (inflatie) si externe (deficit comercial). intr-o asemenea situatie, a fost apoi necesara o politica foarte restrictiva de reducere a cererii globale, care a fost tradusa in practica prin cresterea dobanzilor si reducerea cheltuielilor bugetare. Pentru realizarea echilibrului extern, respectiv pentru restrangerea importurilor si stimularea exporturilor s-a preconizat "maxi-deprecierea". in sfarsit, pentru limitarea inflatiei a fost adoptat un control strict asupra cresterii masei monetare, raportata la cea a PIB. Politicile de silizare macroeconomica si ajustare structurala dupa 10 ani au inceput, in sfarsit, sa dea roade, trezind din nou increderea si interesul agentilor economici nationali si straini. Intrarile nete de capitaluri au crescut, in 1991, pentru prima data din 1981 incoace, realizandu-se un transfer net de resurse in America Latina. Chiar daca o parte din reforme au esuat la inceput, ca urmare a persistentei unor dezechilibre fundamentale, se poate aprecia ca actuala politica economica trebuie continuata, tinandu-se cont de performantele recente, incurajatoare ale unor tari latino-americane (Chile, Argentina s.a.). Situatia din estul Europei - a fost, in primii ani ai deceniului in curs, similara cu cea din tarile Americii Latine: Hiperinflatia si nivelul excesiv al datoriei externe (40 miliarde dolari, respectiv 62 la suta din PIB) apropiau Polonia de America Latina. Aceasta insa, inainte ca ul draconic de austeritate al premierului Balcerowitz sa reduca inflatia la sub 10 la suta in primul semestru al anului 1992, cu pretul unei cresteri intre 15 si 20 la suta a somajului. Dupa liberalizarea preturilor, Bulgaria (datorie externa de 11 miliarde dolari, pentru un PIB de 12 miliarde) ajunge, de asemenea, la hiperinflatia care se mentine si in momentul de fata. in fostele republici sovietice situatia este la fel de preocupanta. In schimb, Ungaria, Cehia, Slovacia au reusit insa sa evite criza hiperinflationista, cu toate ca au datorii externe importante.In momentul de fata, nu ne putem inca pronunta asupra eficientei politicilor de ajustare preconizate de FMI pentru tarile est-europene, intrucat experienta latino-americana, cu rezultatele sale timide si tardive, incita la unele rezerve! Hiperinflatia rezulta, in primul rand, dintr-o indatoraie externa masiva. Avutia nou creata fiind ulterior drenata in afara tarii, sufoca investitiile si cererea de marfuri. Politicile de austeritate agraveaza atunci situatia: restrangerea investitiilor publice face ca economia sa ajunga intr-o stare de abandon, deprecierile importante nu rezolva nimic, intrucat excedentele comerciale asteptate de pe urma unor asemenea operatiuni nu sunt suficiente pentru serviciul datoriei externe. Totusi, pe termen lung, o asemenea politica, prin amploarea masurilor restrictive, poate conduce la stoparea hiperinflatiei si, respectiv, incetinirea ritmului de crestere a preturilor. Aceasta numai daca o reforma rapida a sistemului fiscal, astfel incat acesta sa devina eficient, mai echiil si mai incitant pentru libera initiativa va fi pusa imediat in aplicare. Toate acestea trebuie corelate cu politica industriala de restructurare activa si-n acelasi timp, cu sustinerea si dezltarea pietei interne, ceea ce inseamna, de fapt, ca procesul de crestere economica nu se va mai baza numai pe exporturi. Nici una dintre aceste politici nu este eficienta, daca se aplica separat, ci numai intr-o combinatie cat mai judicios gandita. in final, se poate aprecia ca, intrucat, pana in prezent, credibilitatea in procesul reformist nu a fost afectata, politicile dure de ajustare structurala r reusi, in cele din urma, sa dea rezultatele sperate! |
|
|
Politica de confidentialitate
|
