Relatia de agent sau de mandat este o delegare de autoritate, prin care mandantul (principalul, in engleza) incredinteaza, integral sau partial, unui mandatar (agent, in engleza) gestiunea propriilor sale interese. Spre exemplu, la nivelul intreprinderii, o relatie de agent se sileste intre proprietari (actionari) si manageri, primii incredintand gestiunea averii lor celor din urma. Tot astfel creditorii (bancherii), in calitate de man-danti, incredinteaza capitalurile lor (le dau cu imprumut) actionarilor si managerilor, in calitatea lor de mandatari ai gestiunii acestor capitaluri.
Teoria de agent a reformulat si teoria firmei, prin care firma nu mai este zuta ca un actor colectiv cu o functie de utilitate mutuala (maximizarea profitului), ci ca un ansamblu de grupe de parteneri, fiecare and propriile lor functii de utilitate. Compor-iamentul firmei nu mai este presupus omogen, ca fiind determinat de un grup unic, cu obiectiv unic, ci abil cu al unei piete, in care diferite grupuri actioneaza pentru atingerea obiectivelor lor specifice si intre care apar, ineviil, conflicte. Solutia rezolrii acestor conflicte este silirea unei retele de relatii contractuale (cea mai iipica fiind cea dintre patronat si sindicate), in care are loc un proces complex de echilibrare a obiectivelor si de atenuare a divergentelor.
M.Jensen si W.Meckling (1976) si, mai, apoi S.Grossman si O.Hart (1976) au elaborat primele modele ale teoriei de agent. Prima relatie de agent a fost cea dintre proprietari si manageri. Mai precis, acestia au analizat comportamentul unui proprietar si manager (in acelasi timp) al intreprinderii sale (100 % detinere de actiuni), ativ cu comportamentul unui manager care nu detine decat o parte (a) din averea gestionata. Managerul proprietar 100 % actiona pentru maximizarea functiei sale de utilitate, in baza averii sale fie ca loare (V) totala a proprietatii, fie ca antaje (F) in natura (suplimentare salariului sau de manager), fie ca o combinatie intre acestea doua. Managerul-proprietar a% - cauta sa maximizeze si el functia sa de utilitate in baza
acelorasi surse de venit: a * V si F.
fn primul caz, un leu antaje (F) in natura reprezinta o diminuare cu un leu a fluxului de trezorerie al intreprinderii si, deci, o reducere cu 1 leu a lorii (V) a acesteia ce fi suportata de proprietarul insusi (joc de suma nula).In al doilea caz, antajele F au acelasi efect asupra lorii V dar managerul-proprietar a % suporta o parte a < 1 din scaderea de loare V si castiga 1 leu antaje in natura. in asimetrie de informatie si actiune ne-rationala a actionarilor externi (care au cumparat 1-a din actiuni), managerul ar privilegia remunerarea suplimentara in natura, acceptand voluntar o reducere a lorii intreprinderii (deci si a actiunilor sale).
Se porneste de la ipoteza ca antajele in natura au o utilitate mai mare decat le-ar procura de pe piata contra bani (pozitia sa influenta de manager determina acest supliment de utilitate). Practic este vorba de dotarea managerului cu birouri spatioase si pretioase, cu autoturism de serviciu ultra-modern, de participarea la mese oficiale somptuoase etc, pe care altfel nu si le-ar permite pe propria sa cheltuiala.In fapt, are loc un transfer de avutie de la actionarii externi, care suporta proportional cu participarea lor (1-a) diminuarea lorii V, pentru a asigura antajele in natura de care beneficiaza managerul in parte intreaga. Daca admitem, insa, ca actionarii externi devin constienti de acest transfer gratuit de loare si actioneaza in mod rational, atunci ei vor oferi un pret mai scazut pentru actiunile pe care le vor cumpara. Ca efect al actiunii lor, loarea globala a intreprinderii scadea si odata cu aceasta scadea remunerarea in bani a managerului, si-n consecinta, functia sa de utilitate nu mai fi maximizata. Managerul suporta, in acest caz, un cost de oportunitate numit, in teoria de agent, cost rezidual.
|
