Sistemul dreptului

SISTEMUL DREPTULUI

Dreptul nu exista prin simpla alaturare (printr-o accidentala coexistenta) a unui numar, mai mare sau mai mic, de norme juridice. El exista ca un sistem. O analiza structurala a dreptului conduce la concluzia ca structura sa implica o retea de relatii, a caror organizare si ierarhizare constituie pana la urma un sistem. In aceasta lumina, sistemul dreptului apare ca un ansamblu o 919d37j r­ganizat si logic, care implica relatia intreg-parte. Caracteristica sistemului consta in prezenta obligatorie a unei structuri comune, care reuneste elementele si care-si pune, in cele din urma, amprenta pe aceste elemente.

1. NOTIUNEA SISTEMULUI DREPTULUI

Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si instituti­ilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe cand sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legisla­tiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Normele juridice nu exista izolate; ele se grupeaza in institutii si ramuri. In felul acesta, norma juridica reprezinta elementul de baza al sistemului dreptului, ea formeaza sistemul juridic elementar. Norma juridica este legata de sistem, este masura sa inerenta, deriva din schema sa si implica functia pe care o va juca sistemul ca atare. Sistemul dreptului constituie generalul, in raport cu norma de drept, care reprezinta individualul.

2. CRITERIILE DE STRUCTURARE A SISTEMULUI DE DREPT

Sistemul dreptului evoca unitatea dreptului si diferentierea sa, adica impartirea pe ramuri si institutii juridice.

Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, in baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune.

Criteriile in temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementarii juridice - relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda reglementarii ­modalitatea practica de inflentare a conduitei in cadrul respec­tivelor relatii sociale; principiile comune ramurii de drept respec­tive. In baza acestor criterii, ramura de drept stabileste forme specifice de legatura intre normele juridice care o compun, legaturi ce determina trasaturile de trainicie si unitate a ramurii, asiguran­du-i durabilitate in timp. Nu oricaror relatii sociale le corespunde o ramura de drept. Ramura de drept se constituie in baza speci­ficului calitativ al unei grupari de relatii sociale care impun un complex de norme cu caracter asemanator, dar si cu note carac­teristice.

Obiectul reglementarii juridice, ca temei prioritar in struc­turarea unei ramuri de drept, constituie, impreuna cu principiile comune reglementarii din ramura respectiva, criterii obiective ale constructiei unei ramuri. Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalitati prin care se dirijeaza conduita umana pe o cale social­mente utila, formeaza un criteriu subiectiv.

In cadrul fiecarei ramuri de drept, normele juridice se grupeaza in ansambluri normative mai reduse -

Institutia juridica se defineste ca o totalitate de norme juridice organic legate, apartinatoare unei ramuri de drept, norme ce reglementeaza un grup de relatii sociale inrudite, dupa metoda de reglementare specifica ramurii respective.

3. DIVIZIUNEA DREPTULUI IN DREPT PUBLIC SI DREPT PRIVAT

Dreptul pozitiv se imparte in drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului isi gaseste originea inca in dreptul roman. Dreptul roman cunostea o atare impartire in: jus publicum si jus privatum.

In ceea ce priveste dreptul public intern, in componenta sa intra, spre exemplu: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar, drep­tul procesual.

In dreptul privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc. Ramurile dreptului ce intra in componenta dreptului public au ca obiect de reglementare: relatiile sociale din domeniul organizarii puterilor publice, distribuirea competentelor in stat, forma statului etc. (dreptul constitutional); organizarea puterii executive la nivel central si local (dreptul adminsitrativ); apararea sociala impotriva faptelor infractionale ce pun in pericol ordinea de drept (dreptul penal); relatiile de munca si de protectie sociala (dreptul muncii si al securitatii sociale); relatiile financiare, bancare (dreptul finan­ciar); relatiile ce privesc buna desfasurare a procesului judiciar (dreptul procesual).

Ramurile ce intra in competenta dreptului privat reglementeaza relatiile sociale, patrimoniale si personale nepatrimoniale la care participa particularii. Se califica uneori dreptul civil ca drept privat general, subliniindu-se, prin aceasta, marea sa insemnatate si pen­tru celelalte ramuri ce compun dreptul privat.

Amestecul statului in treburile private, modificarea contractelor de catre instante, regle­mentarea preturilor, a concurentei neloiale etc., au produs impor­tante modificari in calificarea unor institutii care dupa traditie se plasau in domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifes­tare intra acum in sfera dreptului public.

Distinctia intre dreptul public si cel privat este explicata prin influenta criteriului utilitatii sociale (utilitatea delimitarii domeniu­lui public si domeniului privat)