CONSIDERATII GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALÃ

SCURT ISTORIC

Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate[1] unde, in oranduirea sclavagista se regasesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de inventarea si raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene .

Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost scrise in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat ca ar fi o institutie milenara[3]. Consemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la garantarea ordinii si pacii in cadrul conventiilo 454g69e r private.

Ulterior, in Roma antica cei ce se indeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau cu ocazia incheierii conventiilor. Astfel, "nota" scrisa de sclav si aprobata de parti constituia un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din conventie. Specializarea sclavilor le-a atras si denumirea de "notari" adica cei care iau notite .

Adeseori originea notariatului este legata de institutia "tabelionilor"[5], desi nu exista suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a tuturor conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un adevarat functionar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un simplu mijloc probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial. Propagarea treptata a documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate in redactarea documentelor juridice.

Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit adevarati asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in privinta redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.

Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de laici sau clerici ce purtau denumirea de notari[6].

Odata cu dezvoltarea oraselor medievale si inflorirea comertului, conventiile private au inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce se putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la transformarea scribului (scriptor sau notarius) in notar public.

O contributie de seama se regaseste in activitatea Universitatii din Bologna in cadrul careia trei juristi si-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale, dar dintre acestia primul autor in domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care intre 1222-1234 a elaborat un tratat in aceasta materie intitulat "Ars notariae" cuprinzand trei parti : contractele, dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.

Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul unde functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII-lea a adus si instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta probanta deosebita, fiind intarita cu un sigiliu.

In tara noastra[8] institutia notariala, in acceptiunea moderna, nu este foarte veche. Notiunea de "notar" sau "act notarial" nu apare inscrisa in documente decat tarziu in evul mediu si doar in Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.

In perioada sclavagista anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era omniprezent si se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi ce vor coexista cu dreptul autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand "tablitele cerate de la Rosia Montana", acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti in Roma notari sa fi existat si in Dacia romana.

In spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul special care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca notarii "nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului".

Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in "locuri de adeverire" (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare, iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.

Actele notariale se incheiau cu semnul notarului[10], o figura stilizata desenata de mana, reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.

Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.

Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea[11]. Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo (originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca "sacre Imperii notarius" si care a instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau "cu ipocrita discretie". De exemplu, notarul consemna un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei in portul de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea occidentala.

Dupa anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al acestuia, actele capatau forta juridica.

In consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al Notarului Public.

O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in perioada secolului al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune, imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea numarului de notari satesti care "ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si dispozitiile organelor administrative". Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege cu taranii.

La inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul obstii de a-si alege notarul dintre "persoane onorabile" si a-l salariza cu o suma potrivita. In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu "goleasca vreun pahar cu taranii" si sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare .

In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi, activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa, cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza.

O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-lea. In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1 septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.

In Transilvania notarul public functiona in baza Legii ungare nr. 35 / 1874, mentinuta in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina isi gasea aplicare Legea austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste legi au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale fiind comparabile cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga intr-o asemenea pozitie notarul public trebuia sa dovedeasca "diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire". El era considerat "consultator, sfatuitor si scriitor al poporului". Autentificarea si validitatea unui act nu puteau fi puse in discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act notarial era scutit ipso facto de procese. Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte de intocmirea actului, trebuia sa se convinga de dorinta adevarata a partilor, sa le explice textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari dubioase sau cuvinte cu doua intelesuri .

Prin Legea nr. 358 / 1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960 s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru reprezentantele diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi cu data certa inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.

Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine organizata decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip socialist. Prin Decretul nr. 79 / 1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat, experimental in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.

Pana la aparitia Legii nr. 36 / 1995 activitatea notariata a fost reglementata prin                 Decretul nr. 377 / 1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului justitiei nr. 96 / C / 1973.

In prezent activitatea notariala este reglementata de Legea nr. 36 / 1995, cu modificarile si completarile prin Legile nr. 267 / 2003 si nr. 178 / 2005, dispozitiile sale fiind completate de Regulamentul de punere in aplicare a legii (aprobat prin Ordinul Ministrului Justitiei nr. 710 / C / 1995 si completat cu Ordinele Ministrului Justitiei nr. 233 / C / 1996 si nr. 1410 / C / 1996), de Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania (U.N.N.P.R.) si de Codul deontologic al notarilor publici.

PRINCIPIILE DE BAZA ALE ACTIVITATII NOTARIALE

Aratam la inceputul lucrarii, ca natura functiei de notar porneste de la principiile care stau la baza desfasurarii acestei activitati, principii care nu pot exista, in mod practic decat intr-o puternica interdependenta.

1.1. Notarul este cel investit sa indeplineasca un serviciu de interes public si are statutul unei functii autonome (art. 3 din Legea nr. 36 / 1995).

Activitatea si solutiile date de notar nu pot fi controlate pe cale ierarhica, acestea putand fi atacate numai in fata instantei (in speta a judecatoriei).

Autonomia profesiei se manifesta se manifesta cel putin pe doua coordonate :

in valabilitatea, pana la desfiintarea printr-o hotarare judecatoreasca, a solutiilor pronuntate de notar in probleme de drept (art. 111 din Regulament),

si prin stabilitatea in functie. Notarul nu poate fi mutat din localitatea unde isi desfasoara activitatea, fara acordul sau, eliberarea din functie putandu-se face doar in cazurile expres prevazute de Lege si Statut.

In ceea ce privesc problemele profesional disciplinare, notarul poate fi tras la raspundere pentru actiuni sau inactiuni ce stirbesc prestigiul profesiei sau nu asigura buna functionare a serviciului.

Actiunea disciplinara se exercita de Colegiul director al Camerei Notarilor, din oficiu, la sesizarea Ministrului Justitiei sau al Biroului Executiv al Consiliului Uniunii si se judeca de catre Consiliul de disciplina constituit in cadrul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania, consiliu compus din cate un reprezentant al fiecarei Camere, ales de Adunarea generala pentru un mandat de patru ani.

Consiliul de disciplina isi desfasoara activitatea in mod independent si nu se subordoneaza nici un organ de conducere al uniunii si functioneaza potrivit unui Regulament propriu adoptat de Consiliul Uniunii in conditiile legii de organizare a activitatii notariale¹⁷.

Consiliul de disciplina judeca in complet de trei membrii. Notarul public, sanctionat disciplinar, nu poate exercita functii eligibile, pe o perioada de patru ani, de la data ramanerii definitive a masurii de sanctionare.

Competenta Consiliului de disciplina este prevazuta in Lege si Regulament, acesta putand trage la raspundere notarul public pentru urmatoarele abateri:

intarzieri sau neglijenta in efectuarea lucrarilor;

lipsa nejustificata de la birou;

nerespectarea secretului profesional;

comportament care aduce atingere onoarei sau probitatii      profesionale.

Potrivit Statutului, notarul public raspunde si pentru modul in care isi indeplineste atributiile, cu privire la legalitatea raporturilor juridice pe care le constata si la exercitarea drepturilor si ocrotirea, in conditiile legii, a intereselor persoanelor care solicita incheierea actelor notariale, precum si de incalcarea dispozitiilor Legii, Regulamentului si Statutului.

Deci, dupa cum se poate observa, cu exceptia unor probleme strict disciplinare, activitatea notarului in domeniul competentelor sale nu se supune nici unui control ierarhic, acestea fiind prezumate a fi exercitate cu respectarea legii pana la desfiintarea printr-o hotarare judecatoreasca.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 36 / 1995 a notarilor publici si a activitatii notariale "actul indeplinit de notarul public, purtand sigiliul si semnatura acestuia este de autoritate publica si are forta probanta prevazuta de lege". Notarul public este investit prin numirea sa de Ministrul Justitiei, cu autoritate de stat, are statutul unei functii autonome, actul sau fiind de autoritate publica si are, asa cum am precizat, forta probanta prevazuta de lege.

Inaintea inceperii activitatii sale, notarul va depune juramantul in fata ministrului justitiei si a presedintelului Uniunii Nationale a Notarilor Publici sau reprezentantilor acestora, prin care "jura sa respecte Constitutia si legile tarii, sa-si indeplineasca cu onoare si credibilitate publica, cu constiinta si fara partinire atributiile ce-i revin si sa pastreze secretul profesional".

Puterea conferita de legea actului notarial atrage dupa sine pozitia de "judecator in necontencios" al notarului si ca o consecinta a acestui fapt obligatia sa de a fi independent in limitele functiei sale autonome.

1.3. Notarul desfasoara o profesiune liberala.

Potrivit acestui principiu notarul, in exercitarea si organizarea profesiei sale, se bucura de libertate, avand responsabilitatea alegerii sediului, in limitele Legii, sau a angajarii personalului administrativ.

Acesta nu poate fi asimilat functionarilor publici.

Principala deosebire (pe langa lipsa controlului ierarhic) dintre notar si functionarul public consta in dreptul notarului la onorariu pentru activitatea desfasurata. Acest drept la onorariu isi gaseste expresia in organizarea            financiar - administrativa a birourilor notariale, organizare care cade in sarcina fiecarui notar public in parte. Astfel, onorariul devine elementul principal, pe langa desfasurarea serviciului de interes public, mobilul fiecarui notar public de a-si exercita profesia. Drept urmare, sumele cuvenite notarului public pentru prestatiile sale sunt stabilite de catre acesta in functie de principiile concurentei (pregatirea si prestigiul profesional al acestuia, locatia biroului, posibilitatea clientilor de a suporta plata onorariului etc.) cu respectarea baremelor minimale stabilite de Consiliul Uniunii si aprobate prin ordin al ministrului de justitie.

In sprijinul celor de mai sus sta si prevederea dintr-un Regulament al Curtii de Justitie a Comunitatii Europene care prevede "Notarii nu au nici o legatura de subordonare ierarhica fata de autoritatile publice, deoarece ei nu fac parte din administratia publica. Ei isi desfasoara activitatile independent si pe proprie raspundere, isi organizeaza liber modul in care isi desfasoara activitatea, in limitele stabilite de lege si isi colecteaza personal onorariile care alcatuiesc venitul lor".

1.4. Notarul indeplineste un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea legala a partilor contractante. El este un profesionist in domeniul dreptului, numit de autoritatea statului pentru a autentifica si certifica actele pe care le intocmeste. Acest principiu se afla in stransa legatura cu cel al legalitatii actului notarial, precum si cu cel al egalitatii persoanelor in fata notarului public. Interesul public se manifesta prin obligatia notarului ca la cererea partii, daca sunt respectate conditiile legale si morale, sa incheie actul cerut. Deci, incheierea actului nu poate fi refuzata in mod arbitrar. In orice caz incheierea de respingere a notarului de a autentifica actul poate fi atacata in instanta, prin aceasta aducandu-se o garantie suplimentara servirii interesului public.

In activitatea sa notarul are obligatia sa verifice actele pe care le instrumenteaza, sa nu cuprinda cauze contrare legii si bunurilor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat efectele, in scopul prevenirii litigiilor.

In cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunurilor moravuri, notarul public va refuza intocmirea lui (art. 6 alin. 1 si 2 din Legea nr. 36 / 1995).

Totusi, in alineatul urmator al articolului 6 este prevazuta situatia conform careia "daca inscrisul prezentat are un continut indoielnic, iar notarul nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atentia partilor asupra consecintelor juridice la care se expun si va face mentiune expresa in act".

Numai in situatia in care partea se opune la inserarea mentiunii, notarul public va refuza intocmirea actului.

Aceasta prevedere a legii este aspru criticata de corpul notarilor, considerandu-se inacceptabil faptul ca un notar care are cunostinta despre un act cu continut "indoielnic" sa indeplineasca procedura notariala expunand partile semnatare la pericolul anularii actului incheiat.

In activitatea sa notarul este investit cu autoritate publica Pentru sublinierea acestui principiu intrarea in profesie se face numai prin numire de catre ministrul justitiei. In cadrul acestei caracteristici se regaseste principalul scop al existentei institutiei notariale: autentificarea actelor si desfasurarea procedurii succesorale. In lipsa investirii cu autoritate publica, notarul nu ar fi decat un particular, neputand intocmi acte din care sa emane solemnitatile cerute de lege. Totodata, prin inserarea autoritatii publice in actele incheiate de parti, acestor acte li se confera o forta probanta superioara celei de drept comun.

1.6. Principiul legalitatii. In intreaga sa activitate notarul trebuie sa respecte legea. Acest principiu general, existent in orice sistem de drept, respectiv cel al legalitatii actului si activitatii notariale, se regaseste, dupa cum era si de asteptat, in organizarea activitatii notariale. Acestui principiu i se subscriu cel al cautarii adevarului, al echitatii si al bunei credinte, toate acestea creind cadrul sub auspiciile caruia se desfasoara activitatea notariala. Ca o reflectare a acestor cerinte, notarul, precum si celelalte organe cu atributii notariale, este obligat sa verifice ca actele ce le instrumenteaza sa nu contina clauze contrare legii sau bunelor moravuri, sa se asigure de identitatea partilor si de respectarea celorlalte conditii prevazute de lege. Buna credinta a solicitantului unui act notarial este prezumata pana la proba contrarie. In cazul constatarii existentei unei clauze nelegale notarul va refuza intocmirea actului.

Respectarea principiului legalitatii de catre notar in activitatea sa este aproape sinonima cu respectarea ordinii contractuale, ca ansamblu de reguli juridice referitoare la un contract. Aceasta are doua surse : legea (in sens larg) si vointa partilor contractante.

Cu alte cuvinte, conjugarea vointei individului si incadrarea acestei vointe in cerintele legii dau sens legaturii dintre notar si ordinea contractuala.

1.7. Principiul tratamentului egal, al echidistantei si al impartialitatii fata de solicitantii intocmirii actului notarial. Potrivit art. 7 al Legii nr. 36 / 1995                "activitatea notariala se infaptuieste in mod egal pentru toate persoanele, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenta politica, de avere sau origine sociala". Consacrarea acestui principiu apare drept o consecinta fireasca a dispozitiilor constitutionale inscrise in art. 16 alin 1 din Constitutie, potrivit caruia cetatenii sunt egali "in fata legii si autoritatilor publice".

Ca subtext al acestui principiu, introducerea in Codul deontologic al notarilor publici din Romania (art. 3) a conceptului de echidistanta fata de partile actului si al impartialitatii in exercitarea profesiei este de natura a consolida conceptul constitutional. Totusi, notarul trebuie sa urmeze spiritul legii pentru ca nu intotdeauna egalul tratament, din punct de vedere al explicatiilor sau al posibilitati de intelegere al partii, duce la finalitatea dorita de legiuitor. Astfel, in cazul minorilor sau al persoanelor susceptibile de nu a avea o capacitate de intelegere suficienta, notarul public trebuie sa dea dovada de staruinta si sa se asigure de acceptarea, in cunostinta de cauza, a continutului si a efectelor actului intocmit.

1.8. Notarul indeplineste solitar si personal actele ce intra in competenta sa, prin aceasta intelegandu-se solutionarea de catre un singur notar a problemelor asupra carora este sesizat. Intradevar, actele date de Lege in competenta sa nu suscita conlucrarea mai multor notari publici, pregatirea teoretica precum si calificarea in functie fiind suficienta din partea unui singur notar.

Posibilitatea angajarii unui personal de specialitate sau administrativ, precum si delegarea notarului stagiar de a efectua anumite lucrari cu caracter notarial nu presupune o exceptie de la acest principiu, intrucat incredintarea acestor lucrari precum si delegarea, emana de la notarul public, acesta fiind singurul investit cu autoritate publica si fiind competent a rezolva problemele respective.

Ca un element subsidiar trebuie mentionata raspunderea notarului public care este personala indiferent daca actul respectiv a fost intocmit in mod fizic de notar, pe personalul angajat sau de notarul stagiar, intrucat notarul public este obligat sa exercite un control calitativ asupra actelor incheiate sub titulatura sa.

In final, ca un ultim aspect, relatia client / notar are un caracter intuitu personae, alegerea acestuia din urma facandu-se pe baza increderii si in consideratia calitatilor profesionale, onorariului, dupa cum se apreciaza in doctrina, nefiind doar un mijloc de plata al unui serviciu, ci si echivalentul increderii in actul notarial.

Confidentialitatea sau principiul pastrarii secretului profesional. Cu ocazia exercitarii atributiilor sale, notarul public intra in contact si ia cunostinta de fapte sau imprejurari pe care partile, din motive variate, nu doresc sa le faca publice. Astfel, se consacra principiul constitutional al dreptului la o viata intima. Din aceste motive, notarul este indatorat sa respecte confidentialitatea lucrarilor intocmite si sa nu divulge informatiile ce i-au fost incredintate in exercitiul profesiei sale. Aceasta obligatie are un caracter viager, subzistand si dupa incetarea activitatii, cu exceptia cazurilor in care legea sau partea interesata il elibereaza pe notar de aceasta indatorire.

Potrivit prevederilor din Lege si Regulament obligatia de confidentialitate se intinde si asupra personalului birourilor notariale fara a se face diferenta daca acesta este de specialitate sau pur administrativ.

Acest principiu impune notarilor "interdictia de a da informatii, precum si de a permite accesul la actele notariale altor persoane in afara partilor, succesorilor si reprezentantilor acestora, precum si a celora care justifica un drept sau un interes legitim" (art. 29 alin.1 din Regulament). Trebuie aratat ca interesul legitim al unui tert, fiind lasat la aprecierea notarului, trebuie verificat de acesta pentru a se putea aprecia daca nu lezeaza drepturile partilor sau daca incalcarea acestor drepturi este justificata prin urgenta si prin lipsa unui alt mijloc de afirmare al drepturilor tertului.

Principalul aspect al respectarii secretului profesional se regaseste in cazul citarii notarului public ca martor in cadrul unui proces sau in fata unui organ judiciar. Chiar si intr-un asemenea caz, indiferent de importanta cauzei, notarul public este tinut de a respecta increderea ce i-a fost acordata, acesta neputand fi obligat la dezvaluirea datelor sau informatiilor ce le cunoaste in baza relatiilor sale cu clientul. Doar in cazul in care cei interesati il dezleaga de obligatie, secretul profesional poate fi dezvaluit.

O alta componenta de o importanta practica deosebita este regasita in cazul cercetarii arhivei biroului notarial in scopuri jurisdictionale. Aceasta se poate face numai de catre un magistrat delegat in acest scop de autoritatea judiciara competenta. In cazul cercetarii pentru fals actele ce compun dosarele notariale sunt retinute doar daca sunt declarate false, cu obligatia comunicarii hotararii instantei sau a ordonantei procurorului, in caz contrar acestea fiind restituite (art. 29 alin 4 din Regulament).

1.10. Disponibilitatea intocmirii actelor notariale. Fiind un organ cu atributii eminamente in domeniul dreptului privat, institutia notarului isi indeplineste atributiile doar in masura in care este sesizata de partea interesata. Asa cum este statuat si in Lege (art. 43 alin 1) "toate actele notariale se indeplinesc la cerere", notarul public neputandu-se sesiza din oficiu cu privire la intocmirea unui act. Consider ca acest principiu isi gaseste aplicare nu numai in domeniul declansarii procedurii notariale ci si pe tot parcursul exercitarii acesteia, partea putandu-se razgandi si solicita incetarea procedurii respective, fara a fi necesara justificarea unei astfel de hotarari.

Principiul libertatii contractuale. Asa cum se regaseste acesta in Codul deontologic (art. 3) presupune posibilitatea partilor de a insera orice clauze ce nu contravin ordinii de drept sau bunelor moravuri, precum si de a redacta inscrisurile in orice mod sau alcatuire le face suficient de explicite pentru a le exprima neindoielnic vointa. Notarul public nu poate interveni in redactarea sau in obiectul unui inscris decat daca i se solicita acest lucru de catre parti.

Manifestarea unei libertati peste lege de catre parti, ca si acceptarea sau asumarea de notar a unei asemenea libertati, atrag invaliditatea actului si raspunderea notarului (art. 11 alin. 4 din Codul deontologic).

Rolul activ al notarului se manifesta pe tot parcursul activitatii sale acesta fiind un participant la indeplinirea actului si nu un simplu constatator. Rolul activ se manifesta prin :

deslusirea raporturilor reale dintre parti si explicarea acestora a consecintelor actelor juridice ce doresc a le incheia (art. 11             alin. 3 din codul deontologic);

grija notarului ca in cuprinsul actului sa fie reprezentata vointa partilor si respectarea si impunerea de catre notarul public a principiului legalitatii in cadrul incheierii actelor juridice de catre parti.