Legea tarii si institutiile sale

Legea tarii si institutiile sale

Sectiunea I. Formarea, sfera de cuprindere si definirea Legii Tarii

Vechiul drept romanesc, asa cum precizeaza si Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adica un dreptul nescris. La randul sau, Nicolae Balcescu afirma ca, dupa intemeiere, tarile romane nu au cunoscut legile scrise, ca pana la jumatatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit intr-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezinta o regula nescrisa, care aplicata in mod continuu si timp indelungat capata forta juridica obligatorie.

Existenta dreptului romanesc nescris cu o puternica identitate a fost recunoscuta si de catre vecinii nostri. Astfel obiceiul juridic romansc a fost denumnit in documentele oficiale redactate in limba latina de catre cancelariile straine ius valachicum, pe cand in documentele cancelariilor domnesti ale tarilor romane, obiceiul juridic era denumit Legea Tarii (obiceiul pamantului). In sintagma "obiceiul pamantului", termenul de "pamant" este utilizat cu intelesul de "tara". Expresia de "Legea tarii" desemneaza cel mai bine continutul obiceiului juridic romanesc. Dovada in acest sens este si faptul ca sintagma "Legea tarii" nu este insotita de un alt determinativ. In toate tarile romane dispozitiile Legii tarii au fost aceleasi.

In doctrina romaneasca s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii tarii.

Astfel, intr-o prima opinie, profesorul Ioan Peretz afirma ca dreptul nostru ar fi de origine romana. Acesta sustine ca, asa cum am preluat limba latina, tot asa am preluat si dispozitiile dreptului roman. Aceasta teorie a fost dezvoltata de profesorul Andrei Radulescu intr-o comunicare sustinuta in anul 1938 la Academia Romana, in care a cautat sa dovedeasca identitatea de fizionomie a institutiilor Legii tarii cu cele ale dreptului roman.

Intr-o alta opinie, profesorul Gheorghe Fotino a sustinut ca Legea tarii ar fi de origine traca.

A fost formulata si o a treia teorie, in virtutea careia profesorul Constantin Dissescu a afirmat ca Legea tarii a fost de origine slava.

Toate cele trei teorii le consideram moniste, deoarece vad originea Legii tarii intr-un singur sistem de drept. Totodata, aceste teorii sunt si exclusiviste, deoarece pleaca de la presupunerea ca stramosii nostri ar fi renuntat la traditiile lor juridice si au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.

In contrast cu aceste sustineri, Nicolae Iorga subliniaza originalitatea Legii tarii, aratand ca aceasta este o creatie romaneasca, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri. Aceasta asertiune se bazeaza pe realitatea conform careia Legea tarii s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, in epoca Daciei Romane, populatia daco-romana a creat un sistem de drept nou, original - dreptul daco-roman - , in care institutiile juridice romane au dobandit functii si finalitati noi. Dupa retragerea aureliana, institutiile juridice daco-romane au fost preluate in obstea sateasca si adaptate noilor realitati. Dar in obstea sateasca si-au pierdut valoarea juridica obligatorie pentru ca, o data cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forta de constrangere a acestuia.

Dupa formarea statelor feudale, aceste norme si-au redobandit valoarea juridica, adica si-au redobandit caracterul obligatoriu, fiind acum sanctionate de catre stat. Totodata, in procesul cristalizarii relatiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a imbogatit cu noi reglementari determinate de realitatile social-economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridica romaneasca a dezbatut si problema sferei de aplicare a Legii tarii.

Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat ca Legea tarii a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliara.

Nicolae Iorga a sustinut ca Legea tarii a reglementat toate realitatile sociale cu caracter agrar si pastoral.

A. D. Xenopol a afirmat ca Legea tarii a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formatiuni politice de tip statal.

In definirea sferei de aplicare a Legii tarii trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Balcescu conform carora multa vreme la romani Legea tarii "a tinut loc si de constitutiune politica si de condica civila si de condica criminala".

Sintetizand aceste sustineri, putem defini Legea tarii ca fiind un sistem de drept atotcuprinzator, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementeaza organizarea statelor feudale la nivel central si local, regimul juridic al proprietatii, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, raspunderea colectiva in materie penala si fiscala, reprimarea faptelor infractionale si judecarea proceselor.

Sectiunea a II-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la domnie, Sfatul domnesc si dregatorii

In virtutea dispozitiilor Legii tarii, statele feudale romanesti erau conduse de catre domni, Sfatul domnesc si dregatori.

Domnul era seful statului, se afla in varful ierarhiei feudale si exercita atributii de ordin administrativ, militar, judiciar si legislativ. Astfel, in plan administrativ, domnul hotara cu privire la organizarea administrativ teritoriala, stabilea impozitele, numea si ii revoca din functie pe inaltii dregatori, avea dreptul de a bate moneda, incheia tratate internationale, declara starea de pace sau de razboi.

Totodata domnul exercita tutela asupra bisericii. Dupa caderea Constantinopolului biserica devine dependenta fata de domn. Domnul confirma mitropolitii, episcopii si egumenii. Pe aceasta cale biserica a fost dependenta fata de stat si a actionat prin autoritatea sa spirituala in directia promovarii intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc intre stat si biserica a fost necesar pentru ca si ungurii si polonezii, cand doreau sa supuna tarile romane, o faceau sub pretextul catolicizarii. Aceasta situatie se explica prin aceea ca in tarile din vestul Europei statul depindea de biserica, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politica a acestor state era stabilita de catre papalitate, care a promovat in mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.

In acelasi timp, domnul era conducatorul armatei. La inceputul institutiei domniei, rolul militar al domnului consta in coordonarea armatei formata din steagurile boierilor. Incepand din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizarii puterii, domnul isi creeaza armata proprie condusa de catre dregatori cu atributii speciale in acest sens.

In calitate de sef al statului, domnul incheia tratate de alianta sau comerciale cu alte state si declara pacea sau starea de razboi. De asemenea, domnul era judecatorul suprem. In aceasta calitate el putea judeca orice pricina, civila sau penala, in prima sau in ultima instanta. Procesele erau judecate de catre domn impreuna cu Sfatul domnesc, dar hotararile erau pronuntate in nume propriu si nu se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel ca urmatorii domni puteau rejudeca procesul si da hotarari contrare celor anterioare.

Domnul exercita si atributii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.

Domnul putea emite doua categorii de hrisoave:

hrisoave cu caracter individual - erau acte de aplicare a dreptului la anumite situatii concrete. Acestea nu erau izvoare de drept in sens formal.

hrisoave cu caracter general - prin intermediul lor se introduceau noi reglementari juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative si erau izvoare de drept in sens formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regula, cu acordul Sfatului domnesc si al dregatorilor.

Succesiunea la tron avea la baza sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de catre Tara, adica de catre adunarea varfurilor societatii feudale - boieri, cler, comandantii armatei. Se cerea ca viitorul domn sa fac 717b18h a dovada ca este de os domnesc (este ruda in linie directa sau in linie colaterala cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul sa fie roman, crestin ortodox si sa nu fie insemnat (adica sa nu aiba vreo infirmitate).

Boierimea, in scopul promovarii intereselor sale, conditiona alegerea domnului de respectarea privilegiilor boieresti, iar controlul respectarii de catre domn a acestor privilegii si imunitati feudale era asigurat de catre boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.

Sfatul domnesc era un organism colectiv, care isi desfasura activitatea pe langa domn. Era format din reprezentantii marii boierimi si ai clerului. Numarul membrilor Sfatului domnesc oscila intre 12 si 25. Sfatul era convocat in locuri si la date fixate de catre domn. In cadrul atributiilor sale, acest organism il sfatuia pe domn in probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, intarea daniile domnesti, precum si acordarea de imunitati si privilegii feudale, dand garantia respectarii acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dandu-si acordul fata de solutia pronuntata de domn. Totodata Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de catre domn a tratatelor internationale.

Componenta si competenta Sfatului au cunoscut si ele o anumita evolutie. Astfel, in primele decenii de la formarea statelor feudale romanesti, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de tara, adica din boieri fara dregatorii. Acest fapt se explica prin aceea ca domnia a fost creatia boierilor. Boierii l-au ales pe domn si tot ei ii controlau activitatea pentru ca domnul sa nu le incalce drepturile si privilegiile. Astfel ca pana spre jumatatea secolului al XV-lea raportul de forte dintre domn si Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urma. Dar, treptat, in Sfatul domnesc au intrat si dregatorii, adica boierii ce executau poruncile domnesti. Ilustrativa este situatia de la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun cand un singur membru al Sfatului domnesc era dregator (pan Pana vornicul), pentru ca la sfarsitul domniei acestuia raportul sa fie invers. Aceasta evolutie a componentei si competentei Sfatului domnesc se reflecta si in fizionomia hrisoavelor domnesti. Astfel, in primele decenii dupa intemeiere domnii si boierii hotarau impreuna, iar boierii isi puneau pecetile pe hrisoavele domnesti, promitand in acest fel ca asigura aplicarea in practica a acelor hrisoave. Mai tarziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotararea domneasca, fara a mai exercita controlul asupra activitatii domnului, care incepe sa guverneze ca un adevarat monarh.

Dregatorii erau inalti demnitari ai statului ce exercitau atributii de ordin militar, administrativ si judecatoresc. Dregatoriile s-au format sub influenta bizantina, mai intai in Tara Romaneasca si apoi in Moldova, sub domniile lui Mircea cel Batran si, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru ca in societatea feudala nu erau clar delimitate formele de activitate in cadrul statului, si competenta dregatorilor se caracteriza prin confuzia de atributii.

In perioada imediat urmatoare intemeierii, cand domnia inca nu se consolidase, dregatorii indeplineau anumite atributii in cadrul curtii, atributii ce erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu ingradirea privilegiilor si imunitatilor boieresti, precum si o data cu intarirea aparatului central de stat, dregatorii au preluat in numele domnului conducerea efectiva a treburilor statului. Ei erau numiti de catre domn, fata de care depuneau un juramant de credinta. Puteau fi oricand revocati si nu erau remunerati pentru activitatea desfasurata. Dar ei beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba si, totodata, li se concedau veniturile unor teritorii si primeau daruri de la subalterni. Erau considerati mari dregatori cei care faceau parte din Sfatul domnesc, pe cand micii dregatori erau considerati subalternii lor.

Erau considerati mari dregatori:

banul - era cel mai important dregator in Tara Romaneasca; avea atributii similare celor ale domnului in dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata si judeca procesele; daca aceasta dregatorie era intalnita doar in Tara Romaneasca, pe celelalte le vom intalni in ambele tari romane;

logofatul - era seful cancelariei domnesti, pastra si aplica sigiliul domnesc pe actele oficiale. Avea si unele atributii judiciare;

vornicul - era conducatorul slujitorilor curtii domnesti; asigura paza hotarelor; judeca anumite procese penale. In Tara Romaneasca isi exercita atributiile doar in stanga Oltului. In Moldova erau doi mari vornici, cel al Tarii de sus si cel al Tarii de jos;

postelnicul era talmaciul domnului si sfetnicul de taina al acestuia; coordona relatiile cu alte state si exercita jurisdictia asupra functionarilor inferiori de la curtea domneasca;

vistiernicul - raspundea de strangerea veniturilor statului si de asigurarea mijloacelor necesare pentru intretinerea curtii si a armatei; judeca procesele cu privire la stabilirea si perceperea darilor; dupa instaurarea dominatiei otomane coordona si strangerea haraciului);

camarasul - administra veniturile domnului; activitatea sa incepe din secolul al XVIII-lea, cand vistieria statului a fost separata de camara statului);

spatarul - pastra spada domneasca, iar in anumite  situatii de razboi prelua comanda armatei;

hatmanul - este comandantul armatei in Moldova; este mentionat in documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movila);

stolnicul - administra gradinile, camarile si pescariile domnesti;

paharnicul - avea in grija pivnitele domnesti;

comisul raspundea de grajdurile domnesti.

Mai existau si alti dregatori care nu faceau parte din Sfatul Domnesc si care exercitau atributii legate de persoana sau interesele domnului:

armasul executa sentintele pronuntate de catre domn

setrarul - avea in grija corturile domnesti in vreme de razboi;

clucerul - aproviziona curtea domneasca cu grane;

slugerul - aproviziona curtea domneasca cu carne;

pitarul - aproviziona curtea domneasca cu paine;

caminarul - strangea darile cuvenite domnului;

jitnicerul - avea in grija magaziile cu grane ale curtii domnesti.

Sectiunea a III-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la organizarea bisericii

Religia crestina a fost asimilata de catre poporul roman in procesul etnogenezei prin propagarea de la om la om. Inceputa in vremea dominatiei romane, crestinarea daco-romanilor a continuat si dupa retragerea aureliana intre secolele III si X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din termeni latinesti. Dar dupa formarea statelor slave in sud, influenta Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filiera slava. Acest fapt explica si limbajul bisericii ortodoxe romane, format din termeni de origine latina, greaca si slava. Limba slavona a devenit limba de cult, cu toate ca poporul si nici macar toti preotii nu o cunosteau. Ilustrativ in acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisa in slavona, ce are si o traducere interliniara in limba romana.

Pana in secolul al XIV-lea biserica ortodoxa romana nu a avut o clara organizare ierarhica. In 1359 se fondeaza Mitropolia Tarii Romanesti de la Curtea de Arges, dependenta de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Ramnicu-Valcea si Buzau. In Moldova, Mitropolia a fost fondata in 1388 si a depins, mai intai, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependenta de Constantinopol. Apoi au fost infiintate Episcopiile de Roman, Radauti si Husi.

Fondarea mitropoliilor si a episcopiilor a condus la o organizare ierarhica a bisericilor si manastirilor, precum si a clerului. In fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scara ierarhica de episcopi, protopopi, stareti si preoti. Mitropolitul facea parte din Sfatul domnesc, aflandu-se in fruntea acestuia.

Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii si egumenii. Totodata domnul, in virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra intregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii. Domnii tarilor romane, precum si boierii, au donat bisericilor intinse mosii, pe aceasta cale formandu-se marile domenii feudale bisericesti, lucru care a conferit bisericii o pozitie privilegiata in cadrul statului feudal.

Sectiunea IV. Dispozitiile Legii tarii cu privire la organizarea fiscala

In legatura cu organizarea fiscala, in tarile romane domnul exercita un drept de proprietate suprema asupra intregului teritoriu al statului - dominium eminens. Din acest drept de proprietate suprema decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dari) de la supusii sai. Taranii aserviti, insa, aveau asemenea obligatii atat fata de stat, cat si fata de boieri. Aceste impozite erau percepute intr-un sistem ce dadea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal - renta in natura, renta in munca si renta in bani. Fata de faptul ca pana prin secolul al XVI-lea economia tarilor romane a fost predominant naturala, predominau impozitele in natura si in munca. Mai tarziu, in secolele XVII si XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele in bani.

Impozitele in natura se numeau dijme domnesti. Reprezentau a zecea parte din produsele animaliere si cerealiere, din produse piscicole si din albinarit. De aceea se mai numeau zeciuiala (in Tara Romaneasca) si deseatina (in Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligatii in natura au fost transformate in bani.

Darile in munca erau denumite slujbe. Constau din diferite prestatii efectuate dupa o anumita planificare la constructia sau la repararea cetatilor, drumurilor sau podurilor domnesti, efectuarea de transporturi, gazduirea curierilor domnesti si procurarea pentru acestia a cailor de olac (de postalion - vine din turcescul "ulak"). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi rascumparate prin plata unor sume in bani, pe cand altele au fost transformate in obligatii banesti.

Impozitele in bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoana, din diferite taxe si din rascumpararea darilor in natura sau in munca. Initial se numeau dare sau dajdie, pentru ca mai tarziu sa se numeasca biruri. Pana in secolul al XVI-lea boierii nu plateau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impusi si ei, desi se bucurau de unele scutiri.

Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregatorilor, curtenilor si al negustorilor.

In tarile romane, impozitele in bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale erau alcatuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judete sau tinuturi, orase sau sate, mosii individuale sau grupe de mosii, cele platite de armeni sau cele platite de catolici. Aceste sume globale se imparteau apoi pe unitati impozabile, in functie de puterea economica a gospodariilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Schiopul rezulta ca fiecare sat avea de platit o suma globala, impartita apoi pe gospodarii in functie de puterea lor economica, intrucat, in virtutea acestor catastife, taranii instariti (taranii de istov) plateau impozite mai mari, pe cand taranii saraci (siromahii) plateau impozite mai mici. Puterea economica a fiecarei gospodarii era apreciata in functie de numarul vitelor de munca. Starea materiala a boierilor in vederea impozitarii era apreciata dupa intinderea mosiilor cultivate prin munca taranilor aserviti. Dar aceste impozite erau percepute in sistemul cislei (isi are originea in slavonescul "cislo", care inseamna numar), guvernat de principiul raspunderii solidare in materie fiscala, caci daca un membru al obstei satesti se dovedea a fi insolvabil, birul sau trecea asupra satenilor, in primul rand asupra rudelor si vecinilor. O data cu instaurarea si inasprirea dominatiei otomane, cand birurile sporeau de zeci de ori, taranii dadeau bir cu fugitii, fiind insolvabili. Cei ramasi in sat aveau obligatia de a plati suma globala, astfel incat, in mod frecvent, in secolele XVI si XVII, numeroase obsti satesti devin insolvabile neputand plati statului impozitele. Acele obsti, ca urmare a neplatii birului, erau aservite fie catre domnie, fie catre boierul din vecinatate care prelua plata impozitului. Pe aceasta cale, multe dintre satele libere au ajuns sa fie aservite fie catre domn, fie catre boieri.

In acelasi timp, statul feudal a fixat si o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea produselor si pe exploatarea subsolului.

Sectiunea a V-a. Dispozitiile Legii Tarii cu privire la organizarea armatei

In primele decenii de la intemeiere, domnia era slaba, aparatul central al statului era in curs de constituire, astfel incat cele mai importante functii ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de catre boierii investiti cu imunitati sau privilegii. Acesti boieri erau boierii de tara (neamuri). Termenul de "neam" vine de la latinescul "gentiles", avand intelesul de fondatori. Ei aveau armate proprii (steaguri) cu care raspundeau la chemarile domniei in virtutea relatiilor de vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (in vremea lui Mircea cel Batran si a lui Alexandru cel Bun) si astfel domnii si-au format o oaste proprie (oastea cea mica), formata din curteni, mica nobilime, oraseni si tarani liberi.

In momente de primejdie era convocata oastea ce mare, la care participau toti locuitorii tarii, inclusiv taranii aserviti.

In sens formal, comanda armatei era exercitata de catre domn. In fapt, domnii delegau comanda armatei fie marelui spatar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau insa si formatiuni militare cu comanda proprie, exercitata de catre capitani, aga sau de catre postelnic. Din secolul al XVII-lea creste importanta mercenarilor in armatele tarilor romane, desi erau foarte costisitori. In secolele XVII si XVIII asistam la un proces de destramare, pana la disparitie, a armatelor din tarile romane.

Sectiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritoriala a tarilor romane in conformitate cu dispozitiile Legii tarii

In Tara Romaneasca si in Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-teritoriale. Astfel, in Tara Romaneasca distingem intre partea din stanga Oltului (Muntenia) si Oltenia. In Moldova, distingem intre Tara de sus si Tara de jos. Oltenia si Tara de jos se bucurau de o larga autonomie. In acest sens, marele ban, care era cel mai important dregator din Tara Romaneasca exercita in Oltenia atributii similare celor ale domnului, putand pronunta chiar pedeapsa cu moartea. In Moldova, Tara de jos era condusa de un mare vornic, care era cel mai important dregator moldovean; acesta isi avea resedinta la Bacau. Aceste subdiviziuni au luat nastere in legatura cu desavarsirea intemeierii, pentru ca partea din dreapta Oltului si sudul Moldovei au fost incluse mai tarziu in aceste state feudale.

Pe de alta parte, teritoriul Tarii Romanesti era impartit in judete, iar cel al Moldovei in tinuturi. Judetele si tinuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc., adica pe teritoriul primelor formatiuni de tip statal. Aceste unitati administrativ-teritoriale s-au constituit in vederea conservarii unei parti din atributiile exercitate inainte de intemeierea acelor formatiuni feudale. Initial promovau interese locale. Cu timpul, insa, in procesul consolidarii domniei, aceste unitati administrative au fost integrate intr-un sistem administrativ ierarhizat si supuse administrarii unor dregatori domnesti.

Judetele si tinuturile erau conduse de dregatori locali - judeti, sudeti (isi are originea in slavonescul "sud", care desemna judecatoria), parcalabi, vornici. De aici putem observa ca unele dregatorii, desi au denumiri identice, au un continut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atributiuni administrative la nivelul conducerii unui sat, judet, oras sau pe langa domnie. Nu intamplator, in documentele medievale, se precizeaza ca inaltii dregatori isi exercitau atributiunile la nivel central si erau desemnati prin apelativul de "mare".

Denumirile judetelor vin, de regula, de la denumirile raurilor care le traverseaza (spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care inseamna "Jiul de campie"; Gorj vine de la Gore je, care inseamna "Jiul de munte"); in Moldova, tinuturile si-au preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iasi, etc.) .

Conducatorii de judete si tinuturi exercitau atributii administrative, militare si judiciare. Erau ajutati de un aparat propriu, format din globnici (erau insarcinati cu stabilirea si incasarea amenzilor penale; denumirea isi are originea in slavonescul "globa", care are intelesul de amenda), vatafi (erau conducatorii slujbasilor domnesti), birari (erau insarcinati cu fixarea si strangerea birului). Spre sfarsitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentantii domniei, care promovau o politica de centralizare, pentru ca in secolul al XVII-lea sa constatam suprapunerea celor doua aparate intr-unul unic, aflat in dependenta fata de puterea centrala.

In judete si in tinuturi existau localitati rurale si urbane.

Orasele au aparut inca inainte de intemeiere, caci unele sate s-au transformat in targuri, iar unele targuri au devenit orase. Denumirile insa nu corespund celor din vechea Dacie Traiana. Avand in vedere ca dupa retragerea aureliana viata urbana a incetat, orasele au fost distruse, numele lor disparand din memoria romanilor. Trebuie observat in  legatura cu acest fenomen ca unii sustin o teorie, potrivit careia populatia daco-romana din spatiul carpato-danubiano-pontic a disparut definitiv dupa retragerea aureliana, de vreme ce orasele feudale romanesti nu poarta denumirea celor din Dacia Traiana. Acest argument este fals, deoarece denumirile oraselor din Dacia Traiana au disparut o data cu orasele, pe cand denumirile muntilor, ale apelor, ale localitatilor rurale s-au pastrat. Unele orase s-au fondat in legatura cu activitati comerciale (spre exemplu, Barlad), exploatari miniere (spre exemplu, Baia de Arama), navigatie fluviala (spre exemplu, Braila), organizarea tinuturilor sau a judetelor sau cu fondarea unor episcopii. Dupa intemeiere, numarul oraselor a sporit, caci domnii, in virtutea lui dominium eminens fondau orase noi fie pe teritoriile fara stapan, fie pe mosiile lor. De asemenea, si unii boieri fondau orase pe mosiile lor (spre exemplu, Craiova si Targu Jiu au fost o vreme in proprietatea boierilor Buzesti). Statutul oraselor era stabilit fie prin hrisoave domnesti, fie conform obiceiului locului, adica conform dispozitiilor Legii tarii. In baza acestor statute, orasele se bucurau de o anumita autonomie administrativa, caci aveau organe proprii de conducere.

Conducerea unui oras era exercitata de catre Adunarea generala a orasenilor, care se intrunea cel putin o data pe an. Adunarea generala a orasenilor solutiona problemele majore ale orasului si alegea membrii Consiliului orasenesc. Mandatul membrilor Consiliului orasenesc era de un an. In Moldova, orasele erau conduse de un consiliu ales, format din un soltuz si 12 pargari. In Tara Romaneasca, acest consiliu era format dintrt-un judet si 12 pargari

Acest consiliu exercita pe plan local atributii relativ cuprinzatoare:

- organiza strangerea impozitelor;

- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;

- rezolva problemele edilitare;

- avea atributii judiciare;

- organiza si asigura intretinerea armatei orasului;

- asigura relatiile cu domnia;

- intocmea acte oficiale si, in acest sens dispunea de o pecete proprie;

- iar unele orase, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate moneda proprie (spre exemplu, Barladul).

Incepand din secolul al XVI-lea, o data cu centralizarea puterii, peste aparatul local al oraselor se suprapune un aparat format din dregatori domnesti - pristav (anunta stirile oficiale), staroste (conducea un tinut aflat la marginea tarii), vames (incasa veniturile vamii), vornicul de oras (exercita atributii judecatoresti). Cu timpul, aceasta dependenta a oraselor fata de domnie sporeste, dar, cu toate acestea, orasele din tarile romane si-au pastrat o anumita autonomie pana la formarea statului national roman modern.

Teritoriul unui oras cuprindea trei zone:

vatra orasului - era formata din cladiri;

hotarul orasului - era format din terenurile din jurul orasului, cultivate de catre oraseni;

ocolul orasului - era format dintr-un anumit numar de sate.

Incepand din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orasenii se puteau organiza in bresle

Localitatile rurale erau de doua feluri:

- sate libere;

- sate aservite.

Satele libere erau organizate dupa formula traditionala in obsti satesti (libere). Satele libere se numeau mosnenesti in Tara Romaneasca si razesesti in Moldova. Dupa intemeiere, aceste sate s-au integrat in sistemul feudal de sine statator, iar unele dintre atributiile traditionale de autoconducere au fost preluate de catre stat, si anume cele in materie administrativa si judiciara. Cu toate acestea, obstile satesti au continuat sa exercite chiar si in epoca feudalismului dezvoltat o serie de atributii privind solutionarea litigiilor dintre sateni, instrainarea pamantului din obstea sateasca si raspunderea colectiva in materie penala si fiscala.

Satele aservite se aflau pe domeniile feudale si nu se bucurau de autoconducere. Dimpotriva, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vataf sau vataman

Sectiunea a VII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la dreptul de proprietate

In societatea feudala, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pamantul, care, conform dreptului medieval din intreaga Europa, inclusiv conform dispozitiilor Legii tarii, consacra proprietatea divizata asupra pamantului. Intregul teritoriu al statului se afla in proprietatea domnului in virtutea lui dominium eminens. Pe de alta parte nobilii, clerul, taranii liberi, precum si taranii aserviti exercitau o proprietate subordonata, denumita dominium utile. Acest sistem al proprietatii divizate isi are originea in organizarea proprietatii din provinciile romane.

Existenta lui dominium eminens, ca proprietate suprema, este atestata prin numeroase institutii juridice reglementate de catre dispozitiile Legii tarii. Spre exemplu, conform dreptului de predalica (preadalica) domnul, in calitate de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate donatiile pe care le-a facut vasalilor sai, in ipoteza in care acei vasali si-au incalcat obligatia de dreapta si credincioasa slujba fata de domnie. In al doilea rand, domnul avea dreptul sa vina la succesiunea tututor proprietatilor funciare ramase fara mostenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra pamantului, cum ar fi contractele de donatie si contractele de vanzare, intrucat asemenea contracte produceau efecte juridice numai daca erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care partile contractante aveau obligatia de a-i darui domnului o cupa confectionata dintr-un material pretios sau un cal de rasa. Aceasta obligatie purta numele, dupa caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunostea autoritatea suprema a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localitati, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritoriala, dupa cum avea si dreptul de a confisca mosiile boierilor hicleni.

Proprietatea subordonata - dominium utile - era exercitata, in primul rand, de catre nobili, cler sau chiar de catre domn, in calitate de persoana particulara.

Cu privire la proprietatea boiereasca au existat discutii, pentru ca s-a sustinut ca proprietatea boiereasca a putut sa apara numai dupa intemeiere, nu si inainte, pentru ca boieria este un titlu nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acorda prin hrisov domnesc. Astfel, daca boieria, ca titlu nobiliar, este posterioara intemeierii, s-a considerat pe cale de consecinta ca si proprietatea boiereasca este posterioara intemeierii si ca provine din danie domneasca. Acesti autori nu au facut distinctia intre calitatea de boier in sens economic si calitatea de boier in sens politic, deoarece boier in sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe cand boierul in sens politic este acel mare proprietar funciar care a fost innobilat de catre domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri in inteles economic au existat si inainte de intemeiere, asa cum a existat si marea proprietate funciara. De pilda, Constantin Capitanul si-a dat seama ca boierii sunt mai vechi decat institutia domniei, caci spune in legatura cu inteneierea Tarii Romanesti urmatoarele: "atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare si pusera banovat un neam de le zice Basarabi". De asemenea, Ioan de Tarnave afirma ca boierii din Moldova s-au intrunit si au hotarat sa il cheme pe Bogdan din Maramures si sa-l aleaga domn al Moldovei. Observam deci ca Ioan de Tarnave si Constantin Capitanul recunosc celor ce s-au strans in jurul lui Basarab si a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezulta ca marea proprietate boiereasca este anterioara intemeierii. Dupa intemeiere, proprietatea boiereasca putea izvori si din dania domneasca. Initial, aceste donatii aveau caracter viager, pentru ca, incepand din secolul al XV-lea sa devina ereditare.

Trasatura dominanta a marii proprietati feudale este imunitatea de tip feudal. In virtutea acestor imunitati, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din functiile statului, in sensul ca boierii isi administrau domeniile prin aparatul propriu de slujitori, asigurau strangerea impozitelor pentru domnie, intretineau o armata proprie, judecau procesele pe domeniile lor. Existenta acestor imunitati se explica, in primul rand, prin faptul ca marii boieri (boierii de tara) sunt intemeietorii tarilor romane. Ei au creat statul feudal, unindu-se in jurul unui voievod pe care l-au ales domn si caruia i-au transmis o parte din atributiile lor militare, administrative si judiciare, atributii pe care domnul urma sa le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul intregului stat feudal proaspat format. In acelasi timp, intemeietorii au inteles sa pastreze si pentru ei o parte din vechile atributii exercitate odinioara ca si voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au exercitat, in calitate de boieri de tara, dupa intemeiere, in forma imunitatilor de tip feudal. In al doilea rand, imunitatile consacrate prin dispozitiile Legii Tarii se explica si prin faptul ca, in primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic si de bine organizat pentru a putea exercita toate functiile statului, astfel incat in primele decenii dupa intemeiere, functiile statului au fost impartite intre domn si boierii de tara investiti cu imunitati si exercitate in paralel de catre acestia.

In limbajul Legii tarii, in Tara Romaneasca imunitatile erau desemnate prin ohaba (isi are originea in slavonescul "ohaba", care are intelesul de mosie ereditara), iar in Moldova prin uric (este de origine maghiara, "orok" avand intelesul de mosie ereditara). Initial, aceste imunitati erau acordate de catre domn boierilor de tara printr-o formula concentrata, de natura sa ne arate ca boierul de tara putea sa exercite pe domeniul sau toate atributiile de tip statal, de unde rezulta ca imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de catre domnie prin hrisov domnesc. In Tara Romaneasca se utiliza formula "sa-i fie de ocina si ohaba" (cuvantul "ocina" isi are originea in slavonescul "ocina", care inseamna proprietate), iar in Moldova se utiliza formula "sa-i fie uric cu tot venitul". Cu timpul insa, dupa domniile lui Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun, puterea centrala se consolideaza (in timpul domniilor lui Vlad Tepes si Stefan cel Mare), domnii fiind in masura sa exercite functiile statului. Asistam, astfel la un proces de restrangere a imunitatilor, incat in vremea lui Stefan cel Mare, de regula, imunitatile de tip feudal se acordau printr-o formula descriptiva, aratandu-se expres ce anume atributii poate exercita boierul de tara pe domeniul sau, atributii insa precis determinate. Mai mult decat atat, se constata ca in secolul al XV-lea unii boieri de tara exercita imunitatile nu doar asupra domeniilor lor, ci si asupra unor sate libere din vecinatate, ceea ce nu inseamna ca aceste sate au devenit dependente, pentru ca ele nu si-au pierdut dreptul de proprietate asupra pamantului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri erau mentionate in documente si se caracterizau prin aceea ca se preciza ca imunitatea se exercita acolo unde a fost cneaz sau jude o anumita persoana (spre exemplu, "sa-i fie de uric acolo unde a fost cneaz Dragomir").

Apare si proprietatea bisericeasca, ce isi are originea exclusiv in daniile facute de catre domn sau de catre particulari. Aceste danii erau facute in scopuri pioase, iar bunurile care facusera obiectul lor nu puteau fi instrainate fara consimtamantul expres al donatorilor. Inaltul cler se bucura pe domeniile sale de imunitati mult mai largi decat cele acordate boierilor, in special in materie judiciara, pentru ca aici inaltul cler se bucura de o deplina autonomie fata de domni. Cu timpul, a inceput sa se practice inchinarea manastirilor catre Muntele Athos, astfel incat cele mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate in scopuri pioase.

Dar si domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietatii nobiliare, pe care domnul le dobandise fie inainte de inscaunare, fie ulterior inscaunarii. Domnul, in calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunitati de tip feudal.

In sfera lui dominium utile intra si proprietatea taranilor liberi, organizati in obsti. Dispozitiile Legii tarii cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra mosiei obstei satesti poarta amprenta stravechilor traditii, in sensul ca obstea sateasca exercita chiar si in feudalismul dezvoltat un drept superior de supraveghere si control asupra intregului hotar al obstei, in ciuda faptului ca, dupa intemeiere, stravechea folosinta pe care o exercitau satenii asupra vetrei satului (formata din casele, curtile si gradinile taranilor) si terenurilor arabile se dezvoltase intr-o veritabila proprietate privata. Aceasta, conform stravechii traditii, putea fi extinsa prin munca proprie, prin desteleniri si defrisari. Aceste extinderi ale proprietatii private trebuiau aprobate de catre Adunarea megiesilor sau de catre domn, daca era vorba de terenurile nimanui. Astfel, s-au format, pe langa loturile matca, prisacile, viile, poienile, fanetele, branistile, gradinile de legume, vadurile de moara si morile.

Vadurile de moara, atunci cand apa se afla in proprietatea obstei, puteau fi atribuite unuia dintre membrii obstei. In ipoteza in care marile ape, care erau in proprietatea domnului, treceau prin hotarul obstii, vadul de moara putea fi atribuit unuia dintre membrii obstii prin hrisov domnesc.

Toate aceste stapaniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin norme de sine statatoare. De aceea, in terminologia noastra medievala, intalnim termeni ca legea prisacilor, legea viilor, legea branistelor, etc.

Dispozitiile cu privire la obstea sateasca au consacrat atat proprietatea privata, cat si stapanirea devalmasa. Proprietatea privata purta asupra vetrei satului, asupra terenurilor destinate agriculturii (tarini - termen romanesc) si asupra terenurilor dobandite prin munca proprie, iar pasunile, podurile si apele se aflau in stapanirea devalmasa, conform vechilor traditii romanesti.

Cei ce detineau pamant cu titlu de proprietate privata aveau acces si la exploatarea bunurilor aflate in devalmasie, cu conditia de a nu le schimba destinatia. Dar in ciuda faptului ca teritorii intinse din mosia obstei se aflau in proprietate privata, totusi obstea sateasca a pastrat si exercitat un drept superior de supraveghere si control asupra intregului hotar al obstei satesti, adica asupra intregii mosii a obstei, in vederea asigurarii unitatii economice a obstei satesti. In acest sens, avem, mai intai, in vedere faptul ca megiesii, in calitatea lor de proprietari asupra pamantului, aveau dreptul de dispozitie, astfel incat a aparut pericolul ca terenuri din hotarul obstei sa fie transmise unor persoane straine de obstea sateasca, fenomen de natura a afecta unitatea economica a obstii. De aceea, dispozitiile Legii tarii au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare). In virtutea dreptului de precumparare pe care il puteau exercita megiesii din obste si, in primul rand, rudele si vecinii aceluia care dorea sa-si vanda ocina (proprietatea ereditara), trebuia facuta publica intentia de vanzare fie la trei targuri succesive, fie trei duminici la rand, in biserica, dupa slujba. Daca se indeplineau aceste forme de publicitate si nici un membru al obstei nu dorea sa-si exercite dreptul de precumparare (de preemtiune), atunci terenul putea fi instrainat unei persoane din afara obstei. Daca terenul era vandut fara respectarea dreptului de precumparare, actul respectiv era nul. Daca insa terenul fusese instrainat cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obstei, in termen de un an de la data vanzarii, oricare membru al obstei se putea razgandi si putea sa exercite dreptul de rascumparare, adica intorcea pretul cumparatorului strain de obste. Pe aceasta cale terenul revenea in stapanirea unui membru al obstei.

Pe de alta parte, Legea tarii a creat un procedeu juridic de natura sa anihileze dreptul de protimis, intrucat dreptul de protimis dobandise o functie originala, in sensul ca a fost utilizat cu precadere in vederea asigurarii solidaritatii obstei satesti. Pentru a contracara un asemenea drept, favorabil taranilor liberi, Legea tarii a creat o institutie favorabila boierilor - infratirea pe mosie

Vechile popoare au practicat infratirea ca pe o forma de creare a rudeniei artificiale, ca o reactie la fenomenul descompunerii gintilor, pentru ca gintile erau comunitati intemeiate pe rudenia de sange. In momentul in care ginta incepe sa se descompuna in mari familii patriarhale, oamenii incep sa aiba sentimentul izolarii, incat apare infratirea prin amestecul sangelui ca forma artificiala a crearii rudeniei de sange. Ulterior infratirea a evoluat in sensul ca in epoca feudala se practica infratirea pe biblie, devenind frati de cruce.

Dar pe langa aceasta forma a infratirii mostenita de demult, Legea tarii a creat o noua varianta a infratirii, si anume infratirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui procedeu, doua sau mai multe persoane se infrateau pe anumite bunuri, in sensul ca infratitii puneau in comun acele bunuri si deveneau frati nedespartiti (coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de regula, se puneau in comun mosii, infratirea cu efecte patrimoniale a fost reglementata de Legea tarii sub denumirea de infratirea pe mosie. De regula, cei infratiti puneau in comun mosiile lor, in intelesul ca fiecare venea cu mosia proprie. Uneori, infratirea se realiza intre mai multe persoane pe mosia unei singure persoane, astfel incat cei infratiti deveneau coproprietarii unei mosii. Boierii romani au recurs la forma infratirii pe mosie, deoarece boierul se infratea cu taranul din obste pe pamantul acestuia din urma. Pe aceasta cale, boierul infratit devenea ruda cu taranul si coproprietar. Ca atare, putea sa exercite dreptul de precumparare si de rascumparare, intrucat era considerat membru al obstii. Prin achizitii succesive, boierii reuseau sa dobandeasca toate terenurile din hotarul obstei satesti si, pe cale de consecinta, sa isi aserveasca obstile libere. Iata cum, in evolutia sa seculara, dreptul de protimis combinat cu infratirea pe mosie s-a transformat intr-o puternica arma juridica indreptata impotriva taranilor liberi.

Pe langa proprietatea nobiliara si cea a taranilor liberi, dispozitiile Legii tarii au consacrat si proprietatea taranilor aserviti. Taranii aserviti se aflau pe domeniile nobiliare, se aflau in dependenta fata de nobili sau fata de cler si aveau un statut juridic inferior. Aceasta problema trebuie observata in paralel cu modul in care era structurat orice domeniu feudal.

Domeniile feudale cuprindeau doua parti:

- doua treimi din domeniu erau atribuite spre folosinta taranilor aserviti;

rezerva boiereasca, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla in proprietatea absoluta a feudalului.

Taranii aserviti aveau obligatia de a munci intreaga mosie. Recolta de pe rezerva boiereasca apartinea nobilului, iar recolta obtinuta de pe terenul dat in folosinta era impartita, deoarece taranul aservit retinea noua zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recolta sub forma zeciuielii. Asadar, taranii aserviti stapaneau pamantul cu titlu de folosinta. Acest drept de folosinta asupra terenului se exercita pe baze legale, si nu pe baze contractuale, deoarece, conform dispozitiilor Legii tarii, boierii aveau obligatia sa puna la dispozitia taranilor aserviti doua treimi din mosie. Daca boierii nu respectau aceasta obligatie ce rezulta din dispozitiile Legii tarii, acestia puteau fi chemati in fata domniei si pedepsiti pentru incalcarea Legii tarii.

In secolul al XVIII-lea, prin reformele infaptuite de catre Constantin Mavrocordat, s-a desfiintat sistemul aservirii taranilor, incat de atunci ei dobandeau dreptul de folosinta asupra pamantului boieresc prin contract; boierii, profitand de situatia in care se aflau taranii, le impuneau prin contract obligatii mult mai grele decat cele care rezultau din Legea tarii. Iata de ce s-a afirmat ca prin desfiintarea aservirii taranilor si prin inlocuirea regimului legal cu cel contractual taranii aserviti au avut numai de pierdut.

Totodata, Legea tarii le recunostea taranilor aserviti dreptul de a exercita o stapanire personala asupra terenurilor defrisate sau destelenite doar cu acordul boierului, precum si asupra unor suprafete de pamant situate in afara domeniilor feudale.

La randul lor, conform obiceiului, si orasenii exercitau un drept de proprietate caci orasele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul si hotarul orasului. Vatra orasului era zona in care se construiau cladiri, ateliere, locasuri de comert si de cult. Hotarul orasului cuprindea terenurile cultivate de catre oraseni, iar ocolul, asa cum am mai aratat, cuprindea un numar de sate dependente de oras. Orasenii ce practicau mestesugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor si marfurilor produse, negustorii exercitau proprietatea asupra locasurilor de comert si asupra marfurilor. In acelasi timp, si unii si altii exercitau proprietatea asupra pamantului, pentru ca unii dintre acestia practicau agricultura.

Si robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea tarii, dovada ca existau dregatori inferiori - juzii de tigani - ce strangeau impozitele platite de robi pe salasurile lor. De asemenea, cei care practicau unele mestesuguri, exercitau si un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.

Sectiunea a VIII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la statutul juridic al persoanelor

Persoanele au capacitate de drept si capacitate de fapt.

Capacitatea de drept desemneaza aptitudinea fiintelor umane de a fi subiecte de drept.

Capacitatea de fapt desemneaza aptitudinea fiintei umane de a avea reprezentarea consecintelor actelor si faptelor sale.

In dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitara, pe cand in dreptul sclavagist era foarte diversificata. In societatea feudala capacitatea persoanelor era reglementata printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale inchise si ereditare si care au un statut juridic de sine statator.

Conform Legii tarii, existau cinci asemenea caste:

- boierii;

- taranii liberi;

- taranii aserviti;

- orasenii;

- robii.

Conceptul de "boier" are, in istoria noastra sociala, doua acceptiuni: una economica si una politica.

Din punct de vedere economic, erau considerati boieri marii proprietari funciari.

Din punct de vedere politic, erau considerati boieri doar marii proprietari funciari care fusesera innobilati de catre domn prin hrisov domnesc.

In documentele vremii redactate in slavona, in Tara Romaneasca boierii erau denumiti jupani, pe cand in Moldova erau numiti pani In documentele redactate in latina erau denumiti barones sau boyarones.

Boierii erau de mai multe feluri.

Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau in:

- dregatori domnesti;

- boieri de tara.

Alt criteriu ne face sa delimitam boierii mari de boierii mici.

Initial, boierii de tara au impartit cu domnul exercitiul functiilor statului, prin intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forta, insa, s-a schimbat, astfel incat odata cu centralizarea, atributiile boierilor de tara au fost preluate de catre dregatorii domnesti (boierii de slujbe). Relatiile dintre domn si boieri erau reglementate in sistemul vasalitatii, in sensul ca relatiile domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu drepturi si obligatii reciproce, si constituiau baza politica a sistemului feudal. Boierii aveau obligatiile de a raspunde cu steagurile lor la chemarea domniei, de a duce la indeplinire poruncile domnesti si de a presta o dreapta si credincioasa slujba. Domnul avea obligatiile de a-i proteja pe boieri fata de pericolele interne si externe si de a-i milui (a le face donatii) pentru dreapta si credincioasa slujba.

In practica feudala s-a constatat ca doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice si civile, pe cand celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.

Taranii liberi traiau fie in obsti satesti libere, fie in afara obstilor satesti. Cei ce traiau in afara obstilor se numeau cnezi (judeci), caci dupa intemeiere unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat in boieri, pe cand altii au decazut in randurile taranilor liberi. De aceea, in epoca feudalismului dezvoltat taranii liberi sunt desemnati prin termenul de "judec".

Obstile satesti libere exercitau si pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrans, fata de faptul ca obstea libera a fost inclusa in stat, iar o parte dintre atributiile ei de autoconducere au fost preluate de catre organele specializate ale statului.

Taranii aserviti, in secolele XV si XVI, erau denumiti rumani in Tara Romaneasca, vecini in Moldova si iobagi in Transilvania.

Unii autori au sustinut ca exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al rumanilor si care nu se confunda cu Legea tarii. Aceasta teorie a fost sustinuta de profesorul Constantin Giurescu. In documentele noastre medievale, termenul de "ruman" are si inteles etnic si inteles social, astfel incat dreptul rumanesc la care se referea profesorul Constantin Giurescu, care il considera ca fiind diferit de Legea tarii, este de fapt un drept al romanilor, deoarece sintagma de "drept rumanesc" nu desemneaza un drept social, ci unul etnic. Prin forta argumentului se poate observa cu usurinta ca dreptul rumanesc se confunda cu Legea tarii, ceea ce nu inseamna ca Legea tarii nu cuprindea si norme aplicate doar taranilor aserviti.

Statutul juridic al taranilor dependenti era definit, in primul rand, prin dreptul de proprietate incompleta pe care boierii il exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vanduti doar odata cu mosia. Totodata, ei aveau fata de boieri obligatiile care decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum si dreptul de a primi pamant in folosinta si de a pastra o parte din recolta.

Procesul de aservire a taranilor a cunoscut doua momente principale. Primul este dependenta personala, iar al doilea legarea de pamant a taranilor.

Dependenta taranilor este cunoscuta inca din epoca intemeirii, fiind mai tarziu completata cu legarea de pamant. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de "aservire" a taranilor cu dependenta personala, caci aservirea presupune intrunirea si a dependentei personale, si a legarii de pamant. Pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea, taranii se aflau in dependenta personala fata de boieri, caci aveau obligatia de a executa poruncile boieresti. In caz contrar puteau fi certati, adica pedepsiti, de catre domn sau de catre boieri. Daca isi executau obligatia de ascultare, precum si obligatiile pecuniare fata de boieri, se puteau muta oricand pe alta mosie. Abia la sfarsitul secolului al XVI-lea dependenta personala a fost completata cu legarea de pamant.

Legarea de pamant a fost pusa in mod gresit pe seama lui Mihai Viteazul, intrucat acesta, in toamna anului 1595, dupa batalia de la Calugareni  a dat un asezamant cunoscut sub denumirea de Legatura lui Mihai. Prin acest asezamant s-a precizat "care pe unde va fi sa fie vecin pe veci". De aici s-a tras concluzia ca Mihai Viteazul i-ar fi legat pe taranii aserviti de pamant. Numai ca, acea afirmatie a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasa din context. Avem in vedere faptul ca dupa Calugareni, Mihai s-a retras, iar taranii aserviti au inceput a fugi de frica turcilor in Oltenia, iar boierii din Muntenia si-au exercitat dreptul de a-i urmari pe taranii fugari si de a-i readuce pe mosii. In acele conditii, Mihai a dat asezamantul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor sa-i urmareasca pe taranii fugari si sa ii readuca pe mosii, astfel incat acei tarani au ramas in Oltenia. Pe aceasta cale, taranii au fost dezlegati de pamant in Muntenia, fiind legati de pamant in Oltenia. Aceasta nu insemana ca Mihai Viteazul a creat institutia legarii de pamant a taranilor aserviti, deoarece boierii, asa cum s-a aratat, aveau dreptul de a-i urmari pe taranii fugari si inaintea Legaturii lui Mihai. Din acel moment, in documentele vremii acei tarani sunt numiti "rumani de legatura"

Aservirea taranilor s-a realizat, la origine, prin sila si cotropire, adica prin mijloace violente. Mai tarziu, dupa intemeiere, Legea tarii a creat procedee juridice prin intermediul carora taranii liberi puteau fi aserviti, cunoscute sub denumirea de "forme de cadere in rumanie".

O prima forma este contractul de vanzare, caci, in mod relativ frecvent, taranii liberi isi vindeau unui boier pamantul si libertatea. Altfel spus, instrainarea pamantului nu atragea dupa sine caderea in rumanie, pentru aceasta fiind necesara o clauza expresa care sa prevada instrainarea libertatii.

Alta forma de creare a rumaniei era contractul de donatie. Pe aceasta cale, taranul dona boierului pamantul odata cu libertatea. Clauza prin care se instraina libertatea trebuia sa prevada in mod expres acest lucru, ca si in cazul contractului de vanzare-cumparare.

Taranii liberi puteau cadea in rumanie si prin efectele produse de contractul de imprumut. Taranii liberi care contractau imprumuturi banesti de la boieri includeau la sfarsitul contractului o clauza expresa, prin care se prevedea ca, daca debitorul nu plateste la scadenta, va cadea automat in rumanie.

Taranii liberi mai cadeau in rumanie prin efectele hotararilor judecatoresti. Precum stim, in cadrul obstilor satesti libere a functionat principiul raspunderii colective in materie fiscala si in materie penala. In virtutea acestui principiu, daca membrii obstii nu puteau plati suma globala, era aservita boierului ce platea acea suma sau de catre domnie.

In materie penala, raspunderea colectiva rezulta din faptul ca, dupa intemeiere, obstea sateasca a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a pastrat dreptul de a-i urmari pe infractori si de a-i preda slujitorilor domnesti, pentru ca statul sa ii judece si sa ii pedepseasca. Daca obstea nu isi indeplinea obligatia de a depista infractorul, era condamnata la plata unei amenzi penale. In caz de neplata a amenzii, obstea era aservita fie catre domnie, fie catre boierul care platea amenda.

In mod simetric, Legea tarii a creat si procedee prin care se putea obtine iesirea din rumanie. Mentionam rascumpararea din rumanie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumanie si hotararea judecatoreasca, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri si taranii aserviti si, constatandu-se ca taranii au fost aserviti prin sila, li se dadea dreptate si, pe aceasta cale, isi redobandeau libertatea si pamantul.

In ceea ce priveste statutul juridic al orasenilor, Legea tarii le recunoaste un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orasenilor, Consiliul orasenesc si prin breslele de mestesugari, acestea din urma incepand a fi organizate inca din secolul al XVI-lea in orase.

Orasenilor nu li se aplica, potrivit dispozitiilor Legii tarii, un statut unitar, deoarece conceptul de "orasean" are un continut neomogen.

Orasenii erau impartiti in trei categori:

patriciatul oraselor, care era format din privilegiatii care exercitau conducerea oraselor;

- negustorii si mestesugarii;

agricultorii, care lucrau terenurile aflate in hotarul orasului. Acestia puteau fi liberi sau aserviti.

Robii au un statut juridic reglementat prin dispozitiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce apartineau Legii Tarii. La origine, robii proveneau dintre pecenegi si cumani, mai tarziu dintre tatari si tigani. De aici putem trage concluzia ca un crestin nu putea fi rob in statele feudale romanesti. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoana, nu avea capacitate juridica, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de catre stapanul sau fara ca acesta din urma sa nu ramana nepedepsit. In schimb, robul putea fi supus unor corectii fizice. In cazul in care robii ar fi comis vreun delict, stapanul ii putea abandona in mainile victimei delictului pentru ca victima sa isi exercite asupra lor dreptul de razbunare, dupa cum stapanul putea despagubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani.  Neavand capacitate juridica, robul nu putea incheia acte juridice in nume propriu, dar, dupa modelul roman, putea incheia acte juridice imprumutand capacitatea stapanului sau cu conditia ca, prin efectele produse de acele acte, situatia stapanului sau sa devina mai buna. Totodata, in vederea stabilirii filiatiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a incheia o casatorie inferioara, dupa cum li s-a recunoscut si dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra salasului si asupra uneltelor de munca. Robii puteau fi domnesti, boieresti sau manastiresti. Statutul de rob putea inceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denuntarea stapanului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie. Incetarea statutului de rob avea ca efect crestinarea.

Sectiunea a IX-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la rudenie, familie si succesiuni

Familia era formata din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu parintii si copiii. Era consacrata o anumita egalitate intre soti, determinata de conditiile de viata specifice obstii satesti. Astfel, ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, iar sotia supravietuitoare putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori. In cadrul familiei exista obligatia reciproca de intretinere si protectie

Conform dispozitiilor Legii tarii, rudenia este de trei feluri: de sange, prin alianta si duhovniceasca (spirituala).

Rudenia de sange este legatura dintre persoanele care descind din acelasi autor. Legea tarii distinge intre rudenia de sange in dreapta linie, in sus si in jos si rudenia de alaturi.

Alianta este legatura dintre rudele unui sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala, in conformitate cu dispozitiile Legii tarii, rezulta din tainele botezului si ale cununiei; practic, in sfera sa de cuprindere includea relatiile dintre nasi si fini.

Legea tarii prevede, totodata, gradele de rudenie, numerotate dupa numarul generatiilor ce se interpun intre rudele respective. In functie de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi si obligatii de ajutor reciproc si intretinere, precum si drepturi succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le genereaza rudenia de sange, pentru ca aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sange in linie directa constituie si piedica la casatorie la infinit, pe cand rudenia de sange in linie colaterala constituia piedica la casatorie pana la gradul al patrulea.

Legea tarii cunoaste si alte forme de rudenie, precum rudenia derivata din infratire si rudenia derivata din infiere.

Conform dispozitiilor Legii tarii, casatoria constituia o relatie maritala intre soti, cu drepturi si obligatii reciproce pentru acestia. Casatoria era privita ca un act religios bazat pe liberul consimtamant al viitorilor soti. Pentru a se considera incheiata casatoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai intai avea loc momentul cunoasterii viitorilor soti - vederea in fiinta. Daca viitorii soti se agreeaza, se trece la urmarea de vorba, etapa caracterizata prin tratativele parintilor cu privire la zestrea viitorilor soti. Incepand din secolul al XVII-lea,  datorita faptului ca zestrea se constituia numai pentru fete, se contureaza o noua etapa, si anume intocmirea foii de zestre. Dupa aceste etape urma binecuvantarea parintilor si binecuvantarea religioasa, deoarece casatoriile erau considerate a fi incheiate in cer. Cu aceasta ocazie, la oficierea casatoriei in biserica nu se incheia un act scris.

Din Statutele Tarii Fagarasului rezulta ca binecuvantarea religioasa nu putea fi data in lipsa binecuvantarii parintesti. De aceea, prin intermediul Statutelor Tarii Fagarasului a fost consacrata casatoria cu fuga. Pe aceasta cale, atunci cand parintii refuza sa ii binecuvanteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de rapire, ocazie cu care viitorul sot rapeste viitoarea sotie cu voia ei, dupa care plateste o amenda simbolica. Aceastra amenda ce era platita, in mod simbolic, de catre viitorul sot, producea aceleasi efecte ca si binecuvantarea parinteasca.

Din ceremonialul casatoriei, din procedura petitului si din constituirea zestrei rezulta ca tinerii trebuiau sa tina seama si de invoirea parintilor. Cu ocazia incheierii casatoriei se constituia zestrea tinerilor casatoriti. La origine, avand in vedere caracterul democratic al familiei, ambii soti erau inzestrati de catre parinti ca o recunoastere a muncii depuse in sanul familiei. Zestrea sporea prin darurile facute de vecini si prieteni cu ocazia sarbatoririi nuntii. Incepand din secolul al XVII-lea au aparut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituita doar din bunurile cu care venea in casatorie femeia. Tot din acea perioada incep a fi mentionati vanatorii de zestre. De aceea, parintii fetelor luau diferite masuri juridice pentru protejarea integritatii zestrei.

Alaturi de rudenia de sange, un alt impediment la casatorie era si starea de robie a unuia dintre soti, care atragea caderea in robie atat a sotului liber, cat si a copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie.

Divortul putea fi obtinut fie in biserica, fie prin repudiere. Barbatul isi putea repudia sotia, dupa cum si sotia isi putea repudia barbatul. Daca divortul se pronunta din vina sotiei, zestrea ramanea la barbat.

Legea tarii a consacrat, din punct de vedere juridic, urmatoarele categorii de copii:

copii firesti (legitimi);

copii din flori (naturali) - erau nascuti in afara casatoriei;

copii de suflet (adoptati);

hiastrii (copiii vitregi) - apartineau unuia dintre soti dintr-o alta casatorie;

copiii dobanditi prin efectul infratirii.

In limbajul Legii tarii, succesiunile sunt desemnate prin termenul de "mostenire". Acest termen isi are originea in tracul "mos", conform formulei "mosie mostenita". Dispozitiile legii tarii in materie reglementeaza mostenirea fara testament (mostenirea legala) si mostenirea testamentara.

Mostenirea fara testament este astfel denumita pentru ca este deferita in conformitate cu dispozitiile Legii tarii in cazul in care nu exista mostenitori testamentari, fie pentru ca nu exista testament, fie pentru ca acesta nu a fost valabil intocmit. Mostenirea fara testament este desemnata si prin sintagma de "mostenire legala", intrucat succesorii vin la mostenire potrivit legii.

Dispozitiile Legii tarii din Moldova asigura o egala vocatie succesorala si pentru fii si pentru fiice. Dar in Tara Romaneasca este consacrat privilegiul masculinitatii, in sensul ca ocinele (proprietatele funciare ereditare) nu puteau fi dobandite de catre fete, ci doar de catre baieti. Fetele puteau mosteni bunuri mobile (bani, etc) si pamanturi de cumparatura (pamanturile cumparate, iar nu ocinele). Totusi, prin utilizarea procedeului juridic al infratirii pe mosie, in Tara Romaneasca fetele erau infratite cu baietii, incat fetele deveneau pe cale artificiala baieti. Pentru a produce efectele scontate, infratirea trebuia aprobata prin hrisov domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu taranii in Tara Romaneasca.

In Tara Romaneasca si in Moldova, in Tara Fagarasului si in Maramures, copiii legitimi si cei adoptati aveau depline drepturi succesorale fata de ambii parinti. Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea parintelui bun, nu si la mostenirea sotului sau sotiei acestuia. Totodata, Legea tarii admitea si sistemul reprezentarii in materie succesorala, ceea ce insemna ca nepotii din fii veneau si ei la succesiune in prima categorie de mostenitori daca tatal lor predecedase biunicului si urcau in rangul succesoral al tatalui lor dobandind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait. Spre exemplu, daca veneau la mostenire doi fii si doi nepoti din fiu, mostenirea se impartea in trei parti, nepotii din fiu urmand a dobandi pe aceasta cale impreuna o treime din mostenire, pentru ca atat s-ar fi cuvenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait.

Se recunostea si sotului supravietuitor vocatia succesorala, chiar in concurs cu descendentii. La mostenitori se transmiteau atat bunurile succesorale, cat si drepturile de creanta si datoriile defunctului. Mostenitorii raspundeau pentru datoriile succesorale intra vires hereditatis (in limitele activului succesoral).

Mostenirea testamentara era deferita pe baza testamentului. In conceptia Legii tarii, testamentul este actul de ultima vointa prin care o persoana, numita testator, instituie unul sau mai multi mostenitori. Testamentul putea fi intocmit in forma scrisa - diata (vine de la grecescul "diata", care are intelesul de testament)- sau in forma verbala - cu limba de moarte

Diata era scrisa, datata si semnata de catre testator, numai ca urma a se intocmi in prezenta martorilor.

Testamentul cu limba de moarte consta dintr-o declaratie verbala, facuta in prezenta martorilor. Cum multi nu stiau carte, deseori testamentul oral imbraca forma hrisovului domnesc. S-a constatat ca testamentul prezinta unele puncte comune cu hrisovul domesc, pentru ca ambele erau insotite de un blestem care urmau sa ii loveasca pe aceia care nu indeplineau cea din urma vointa a testatorului. Legea tarii permitea parintilor sa dezmosteneasca pe fiii raufacatori sau pe fiii lipsiti de respect.

Pe de alta parte, Legea tarii nu a consacrat institutia majoratului, de aceea ea a consacrat institutia fideicomisului si substitutiunea fideicomisara, caci in Europa apuseana, in special in Germania, era cunoscuta institutuia majoratului, conform careia proprietatea funciara este inalienabila si putea fi dobandita doar de catre primul nascut barbat, ceea ce i-a indreptatit pe unii sa afirme ca la germani, nu numai ca proprietatea funciara ramanea in sanul familiei, ci ea dispune de proprietari, in sensul ca devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se naste primul si barbat.

Deoarece Legea tarii nu cunostea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana, numita disponent (dispunator), roaga o alta persoana, numita fiduciar, sa transmita un anumit bun sau chiar o parte din mostenire unei alte persoane, numita fideicomisar. Pe langa fideicomisul obisnuit, Legea tarii a consacrat si fideicomisul de familie (substitutiunea fideicomisara), institutie intemeiata pe un mecanism conform caruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la randul sau fiduciar si trebuie sa transmita un anumit bun, de regula, o suprafata de pamant altei persoane din aceeasi familie, care va deveni la randul ei fiduciar..

Sectiunea a X-a. Dispozitiile Legii tari cu privire la raspunderea colectiva

Acest tip de raspundere exista in materie fiscala, penala, si in domeniul raporturilor juridice care intrau in sfera de reglementare a dreptului international privat.

In istoria dreptului european s-au cunoscut doua tipuri de raspundere juridica:

- raspunderea colectiva (solidara);

- raspunderea individuala (personala).

Raspunderea colectiva este proprie societatilor primitive, mai putin evoluate. De regula, normele care o guverneaza imbraca haina obiceiului juridic.

Raspunderea individuala apare, de regula, in cadrul societatilor evoluate, iar regulile care guverneaza aceasta materie sunt consacrate in forma dreptului scris.

Legea tarii consacra un sistem mixt al raspunderii juridice, in sensul ca raspunderea solidara se impleteste cu raspunderea individuala.

In ceea ce priveste raspunderea colectiva in materie fiscala, conform Legii tarii, impozitele erau percepute in sistemul cislei. Conform acestui sistem, se fixa o suma globala care apoi era impartita pe unitati impozabile (pe familii), in functie de puterea economica a acestora, de catre rabojari, pe baza unor recensaminte efectuate din trei in trei ani. Daca unii tarani erau insolvabili sau daca fugeau din sat, pentru ca nu-si puteau plati impozitele, fapta aratata in documentele vremii prin expresia "au dat bir cu fugitii", datoriile lor urmau a fi preluate de catre comunitate. Cei ce plateau aveau dreptul de a se despagubi pe seama bunurilor celor fugiti  sau a celor aflati in stare de insolvabilitate. Daca intreaga obste sateasca nu putea implini suma globala, urma a fi aservita catre domnie sau catre boierul ce platea suma de bani in cauza.

Dar raspunderea solidara a existat si in materia dreptului penal. A aparut in legatura cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vatamare corporala, avand in vedere ca la origine, in epoca prestatala, delictele de vatamare corporala erau pedepsite conform legii talionului (sistemul razbunarii sangelui). Intr-un stadiu mai avansat, odata cu trecerea spre societatea organizata politiceste delincventul putea sa rascumpere dreptul de razbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era fixata prin acordul partilor. Acest sistem poarta denumirea de compozitiune voluntara. Mai tarziu, dupa formarea statului, daca victima accepta sa renunte la dreptul sau de razbunare in schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de catre stat in functie de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea de compozitiune legala. Dupa consolidarea statului se impune un nou sistem, conform caruia statul este acela care sanctioneaza pe cei ce savarsesc fapte penale prin intermediul organelor sale specializate.

In cazul poporului nostru, inainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de catre organele obstii satesti, si anume Sfatul oamenilor buni si batrani in frunte cu judele. Dupa formarea statului feudal, atributiile judiciare din domeniul penal al obstii satesti au fost preluate de catre statul feudal, astfel incat obstea sateasca nu mai putea solutiona procesele penale. Totusi obstea si-a pastrat, pe linia traditiei, atributiunea de a-l depista pe infractor si de a-l preda slujbasilor domnesti, pentru ca acestia sa-l judece si sa-l pedepseasca.

In legatura cu exercitarea acestei atributii a obstii satesti, trebuie sa distingem intre doua situatii:

- infractiunea a fost comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii;

- infractiunea a fost comisa in afara obstii satesti de catre o persoana straina de obstea sateasca, dar care patrundea in hotarul obstii.

In prima ipoteza, cand infractiunea era comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii, existau doua posibilitati:

infractorul sa fie identificat si predat dregatorilor domnesti, caz in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala, de vreme ce raspunderea apasa asupra infractorului.

infractorul sa nu fie depistat, imprejurare ce atragea raspunderea colectiva a obstii satesti pe taram penal, in intelesul ca intreaga obste era condamnata a plati o amenda penala numita gloaba (dusegubina). Aceste amenzi erau platite, de regula, in vite mari si tocmai de aceea, in afara de sensul de amenda penala, termenul de "gloaba" mai avea si intelesul de "vita slaba". Termenul de "dusegubina" vine din slavonescul "sugubina" si are intelesul de pacat mare, de pierdere a sufletului, faradelege.

In ipoteza in care infractiunea era comisa in afara obstii de o persoana straina de obste, dar autorul patrundea in hotarul obstii, infractorul era urmarit de gonitorii din urma (slujbasi domnesti ce aveau atributii in acest sens) pana la hotarul obstii, moment in care atributiile lor incetau. Din acest loc, urmarirea infractorului era preluata de reprezentantii obstii.

In acest caz, se puteau contura trei posibilitati:

infractorul este depistat si predat gonitorilor din urma. In acest caz, obstea era exonerata de raspundere.

obstea sateasca sa dea urma, adica sa arate gonitorilor din urma locul prin care infractorul a parasit hotarul obstii, loc din care urmarirea era reluata de catre gonitorii din urma. Aceasta este o alta situatie in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala.

- obstea sateasca nu identifica infractorul si nici nu dadea urma slujbasilor domnesti. In aceasta situatie trebuia a plati gloaba si, intrucat, de regula, amenzile erau foarte grele, in mod frecvent obstile satesti erau aservite catre domn sau catre boierul care prelua plata amenzii.

Raspunderea colectiva exista si in domeniul relatiilor internationale. Avem in vedere ipoteza in care supusul unui stat nu-si executa obligatia pe care o are fata de supusul unui alt stat. In aceasta situatie, orice conational al debitorului care se afla pe teritoriul statului creditorului poate fi supus executarii silite asupra bunurilor, in intelesul ca autoritatile din statul creditorului ii confisca bunurile, ca urmare a dovezilor prezentate de catre creditor, dupa care ii elibereaza acte care sa dovedeasca motivul executarii silite. Intors in tara, cel supus executarii silite se prezinta cu actele doveditoare in fata domniei, iar domnul, prin slujbasii sai, il despagubea pe seama bunurilor debitorului care nu si-a executat obligatia fata de supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispozitiile Legii tarii prin denumirea de "despagubirea de la altul"; el a functionat si in alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul de Cenad, care era in pelerinaj in Italia, a fost supus executarii silite in Padova pentru ca episcopul de Oradea nu-si platise datoriile fata de negustorii din Padova.

Sectiunea a XI-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la obligatiile izvorate din contracte

Legea tarii a consacrat si raspunderea individuala in materia obligatiilor, obligatie ce rezulta fie din contracte, fie din delicte.

Ca si la romani, si in Legea tarii contractele au fost principalul izvor de obligatii. Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi si obligatii pentru partile contractante. In dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poarta aceleasi denumiri ca si in dreptul modern. Totusi, conditiile specifice feudalismului le-au determinat anumite particularitati. Daca insa in dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge intre contractele reale, contractele consensuale si contractele nenumite, Legea tarii nu ofera asemenea criterii. Ca dovada, in virtutea dispozitiilor Legii tarii, vanzarea consensuala ia nastere prin conventia partilor, insotita de remiterea materiala a lucrului, de unde rezulta ca Legea tarii  nu facea o distinctie clara intre contractele consensuale si contractele reale. Pe de alta parte, la vanzarea romana, pretul consta intotdeauna dintr-o suma de bani (pecunia numerata), pe cand in Legea tarii pretul putea consta si dintr-un alt bun, de unde rezulta ca vanzarea consensuala se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.

Cele mai amanuntite reglementari ale Legii tarii au in vedere contractul de vanzare-cumparare. Acest contract se realiza prin conventia partilor cu privire la obiect si pret. Incheierea unui contract de vanzare-cumparare presupunea, ca si la romani, intrunire a trei elemente esentiale - consimtamantul, obiectul si pretul.

Cu privire la consimtamant, acesta era conceput ca fiind manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de catre cumparator. Consimtamantul trebuia sa fie liber, neviciat si irevocabil. Putea fi viciat fie prin violenta psihica sau fizica, fie prin dol (inselaciune). Conform conceptiei despre raspunderea individuala, pentru ca aceasta sa opereze era suficient consimtamantul partilor. In virtutea dreptului de protimis, daca se instraina un teren din hotarul obstii, era necesar consimtamantul tuturor membrilor obstii. In ipoteza in care se transfera dreptul de proprietate asupra unei mosii era necesar si consimtamantul domnului, exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care partile isi executau obligatia de dare a calului sau de dare a cupei.

Obiectul vanzarii, in Legea tarii, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii puteau fi vanduti separat de mosie, pe cand taranii aserviti nu puteau fi vanduti separat, ci numai impreuna cu mosia de care erau legati. In plus, Legea tarii a admis si vanzarea libertatii persoanei, dovada ca taranii liberi deveneau rumani sau vecini doar daca isi vindeau libertatea odata cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al vanzarii era pamantul. Terenurile erau determinate in contract prin semne de hotar, precum stalpi, borne, ingradiri. Suprafata masurata a terenului era rareori mentionata in contract.

Pretul putea sa constea dintr-o suma de bani, dar si din alte bunuri, dovada ca Legea tarii nu distingea in mod clar intre contractul de vanzare-cumparare si contractul de schimb. Atunci cand pretul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, in contract trebuia exprimat in forma baneasca. Pretul trebuia sa fie real, sa nu fie simulat, sa nu fie fictiv, pentru ca atunci contractul de vanzare-cumparare s-ar fi confundat cu contractul de donatie. De asemenea, pretul trebuia sa fie si determinat sau cel putin determinabil. Dupa cum mai rezulta din unele texte, pretul trebuia sa fie si echitabil, adica sa fie in linii generale aproape de valoarea comerciala, aprecierea facuta in conformitate cu obiceiul locului.

Daca remiterea lucrului trebuia facuta chiar in momentul incheierii conventiei, pretul putea fi platit ulterior acestui moment, sub sanctiunea rezilierii. Insa partile puteau introduce in cuprinsul contractului o clauza, prin care obligatia de a plati pretul la un anumit termen trebuia asigurata de cumparator printr-un zalog sau prin chezasie.

In contractul de vanzare-cumparare puteau fi mentionati, de regula, si martorii, care asistasera la incheierea contractului, precum si aldamasarii. Acestia din urma erau adevarati martori preconstituiti, care, cu ocazia incheierii contractului, inchinau un pahar de bautura cu partile. Termenul de "aldamasar" isi are originea in cuvantul "aldamo", de origine maghiara, ce are intelesul de bautura servita in anumite imprejurari. Aldamasarii puteau fi chemati in calitate de martori, in cazul in care se nastea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la incheierea actului.

Contractul de vanzare-cumparare se realiza fie in forma scrisa, fie verbal.

Contractul in forma scrisa purta denumirea de "zapis" si mai cuprindea si numele si prezenta partilor, plata integrala sau partiala a pretului de catre cumparator, garantiile reale sau personale pentru plata pretului, predarea actelor de proprietate de catre vanzator. Cand contractul era incheiat in prezenta autoritatilor statului - domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase - mai cuprindea numele domnului si componenta Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea continutului, cererea adresata domnilor urmatori de a respecta actul incheiat, mentiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vanzarii se putea obtine si ulterior incheierii contractului, pe baza prezentarii zapisului si a celor ce au asistat la intocmirea lui.

Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de catre domn si Sfatul domnesc pe baza juramintelor si a martorilor.

Locatiunea, in vechiul drept romanesc, imbraca mai multe forme. De aceea, Legea tarii definea locatiunea ca fiind o conventie prin care o parte se obliga sa procure folosinta unui lucru, serviciile sale sau sa execute o lucrare determinata in schimbul pretului, pe care cealalta parte se obliga a-l plati.

Prin urmare, locatiunea imbraca trei forme in dreptul feudal romanesc:

- locatiunea unui lucru;

- locatiunea de servicii;

- locatiunea unei lucrari determinate.

In cazul locatiunii unui lucru, una dintre parti procura folosinta unui teren (este vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuinte (este vorba despre un contract de inchiriere) in schimbul pretului, pe care cealalta parte se obliga a-l plati.

In cazul locatiunii de servicii, un om liber isi ofera serviciile sale in schimbul unui pret, iar locatiunea unei lucrari determinate se incheia intre client si intreprinzator. Un exemplu ilustrativ de locatiune a unei lucrari determinate consta din contractul incheiat intre proprietarul unui teren, in calitate de client, si un arhitect, in calitate de intreprinzator, contract prin care arhitectul se obliga a-i construi pe un teren apartinand clientului o cladire.

Locatiunea presupune existenta consimtamantului, a obiectului si a pretului. Pretul, spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, prezinta particularitatea ca nu trebuie sa fie echitabil, locatiunea putandu-se realiza in schimbul oricarui pret.

Donatia este contractul prin care o parte, numita donator, transmite proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numita donatar. Acest contract imbraca forma unei simple conventii, ce se putea incheia fie intre domn si vasalii sai, fie intre persoane fizice, fie intre persoane fizice si manastiri. De regula, donatiile facute de domn boierilor, precum si cele facute de persoanele fizice manastirilor, se incheiau sub conditie. Astfel miluirea (donatia domneasca) putea fi revocata daca boierul donatar nu isi indeplinea obligatia de dreapta si credincioasa slujba fata de domnie. Persoanele fizice care faceau donatii manastirilor conditionau incheierea actului de mentionarea numelor lor in pomelnice sau de neinstrainarea lor, dovada ca donatorii, desi erau terte persoane in ceea ce priveste actele ce ar fi fost incheiate de catre donatari ulterior cu privire la bunul in cauza, puteau revoca eventualele instrainari ale bunurilor donate manastirilor. In ceea ce priveste donatiile incheiate intre persoane fizice, donatarul isi lua angajamentul fata de donator de a-l ingriji in timpul vietii, iar dupa moarte de a-i face pomeni.

Ca si in cazul contractului de vanzare-cumparare, obiectul donatiei putea fi si persoana umana, cand taranul liber se inchina cu sufletul si averea unui feudal sau cand robii erau daruiti de catre stapanii lor. Donatiile, pentru a fi intarite, erau facute in fata domnului si a Sfatului domnesc.

Contractul de schimb avea ca obiect aceleasi bunuri ca si contractul de vanzare-cumparare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din parti de sate ori din terenuri pe care erau amplasate constructii sau din terenuri cultivate. Contractul  era incheiat, de regula, in forma scrisa. Cand schimbul avea ca obiect sate sau parti de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi intarite prin hrisov domnesc.

Depozitul este contractul prin care o persoana, numita deponent, transmitea detentiunea unui lucru asupra unei alte persoane, numita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.

Comodatul este contractul ce lua nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune de catre o persoana, numita comodant, unei alte persoane, numita comodatar, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, dupa ce il va fi folosit conform intelegerii dintre parti. Comodatul se deosebeste de locatiunea unui lucru prin faptul ca este un imprumut de folosinta cu titlu gratuit, ceea ce inseamna ca acest contract se naste unilateral, in sensul ca in momentul formarii contractului numai comodatarul are obligatia de a restitui lucrul la termenul stabilit prin conventia partilor. Daca comodatarul face cheltuieli pe cont propriu in vederea conservarii lucrului, contractul devine bilateral, intrucat comodatarul are dreptul de a cere despagubiri de la comodant.

Mutuum (imprumutul de consumatiune) este contractul prin care debitorul promite a restitui lucruri de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii. De regula, asemenea imprumuturi aveau ca obiect sume banesti. Asemenea datorii erau garantate prin zalog sau prin chezasie.

Zalogul este garantia reala ce se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite a retransmite lucrul daca debitorul isi plateste datoria la termen. Daca debitorul nu platea la termen, zalogul devenea statator, adica ramanea la creditor. Totusi partile puteau incheia o conventie speciala prin care creditorul dobandea dreptul de a vinde zalogul. Daca pretul obtinut era mai mare decat valoarea datoriei garantate, diferenta ii era remisa debitorului.

Chezasii sunt garanti personali care promiteau creditorului ceea ce a promis si creditorul principal. Daca debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama chezasilor. Daca erau mai multi chezasi, raspunderea era solidara, in sensul ca oricare dintre chezasi putea fi urmarit pentru intreaga datorie, dar avea dreptul de a se intoarce importiva celorlalti chezasi si de a le cere cota-parte contributiva.

Sectiunea a XII-a. Dispozitiile Legii tarii in domeniul dreptului penal

Prin dispozitiile de drept penal, Legea tarii apara valorile si relatiile care interesau ordinea feudala. Aceste dipozitii aveau un caracter discriminatoriu. In primul rand, pentru ca aceleasi fapte erau pedepsite diferit in functie de categoria sociala din care facea parte infractorul si, in al doilea rand, pentru ca infractiunile, de regula, puteau fi rascumparate prin plata unei sume de bani.

La origine, inainte de intemeiere, in epoca tarilor, infractiunile erau desemnate prin termenii de "gloabe" sau "dusegubini". Dup intemeiere, sensul celor doua cuvinte s-a schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar infractiunile erau denumite "vini" sau "fapte".

Infractiunile erau de doua feluri:

- fapte mari;

- fapte mici.

Cea mai grava infractiune era hiclenia, adica tradarea domnului de catre boieri. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin tradare, incalcau juramantul de credinta prestat la inscaunarea domnului.

Erau considerate ca intrand in sfera de cuprindere a hicleniei urmatoarele fapte:

- ridicarea impotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn in locul lui;

- insusirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;

- fuga in tara straina fara incuviintarea domnului;

- sustragerea sau distrugerea bunurilor domnesti.

Era o infractiune care putea fi comisa doar de catre boieri si era pedepsita invariabil cu moartea si confiscarea totala a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regula, de catre domn boierilor sai credinciosi sau manastirilor. In plus, in mod exceptional, aceasta infractiune nu putea fi rascumparata prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicata boierilor hicleni era executata de catre domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni si pedepse precum taierea capului sau spanzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rand.

Alta fapta mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul "osluh", care inseamna neascultare. Aceasta infractiune putea fi comisa de orice persoana, inclusiv de catre taranii aserviti. De regula, daca era comisa de catre taranii aserviti, faptasii erau fie condamnati la plata unor amenzi, fie erau supusi unor corectii fizice executate de catre domni sau boieri. Daca infractiunea era comisa de catre un boier, nu existau criterii de distinctie intre hiclenie si osluh, iar fapta era pedepsita cu moartea.

Uciderea era o alta fapta mare. Se pedepsea cu moartea. Daca autorul nu era descoperit, se aplica dusegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, daca fapta fusese comisa in hotarul obstii satesti.

Legea tarii consacra si norme ce incriminau faptele impotriva proprietatii.

Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun apartinand altei persoane, era pedepsit cu moartea prin spanzuratoare la locul savarsirii infractiunii, de fata cu martori, cand hotul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de dispozitiile Legii tarii sub denumirea de furt fata. Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) si despagubiri.

Talharia era considerata in Legea tarii ca fiind furtul comis cu violenta, in banda, cu arme la drumul mare sau prin patrunderea cu forta in casa. Se pedepsea cu moartea, prin spanzuratoare, la locul faptei.

Tot cu moartea erau pedepsite si infractiunile indreptate impotriva religiei si moralei, precum sodomia, bigamia, rapirea de fecioare comisa de catre fiii de boier; in cazul in care cel care comisese infractiunea de rapire de fecioare nu facea parte din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la normele religioase, si ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfintite din loc sfintit, erau sanctionate cu pedepse duhovnicesti, precum posturi, matanii, etc.

Faptele mici sunt urmatoarele:

sudalma cea mare, avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de denuntare calomnioasa. Se aplica in acest caz legea talionului, in sensul ca denuntatorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca denuntul ar fi fost intemeiat.

limba stramba, care avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de marturie mincinoasa, era pedepsita cu amenzi si cu imbourarea, adica prin arderea pe fata cu fierul rosu.

ucisaturile, care aveau avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi. Daca lovirile cauzasera moartea victimei, pedeapsa era moartea si confiscarea averii.

injuria numita in Legea tarii sfada, era pedepsita cu amenzi.

- hotarnicia falsa si mutarea semnelor de hotar in scopul insusirii pamantului altuia, erau pedepsite cu amenzi si despagubiri.

- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia sa primeasca despagubiri.

Legea tarii permitea ca cele mai multe dintre infractiuni, chiar dintre cele care erau pedepsite cu moartea, cu exceptia hicleniei, sa poata fi rascumparate prin plata unei sume de bani.

Pedepsele erau de trei feluri:

privative de libertate - ocna, surghiunul la manastire;

pedepse fizice taierea capului, spanzuratoarea si bataia;

pedepse infamante (supunerea oprobiului public) - purtarea prin targ sau pe ulita satului a infractorului, bataia in targ  sau pe ulita satului a infractorului;

amenzile penale

Pedeapsa cu moartea putea fi pronuntata de catre domn, marii vornici, marele ban, precum si de catre organele specializate ale manastirilor investite prin hrisov domnesc cu competenta de a judeca in satele lor orice vina mare sau mica.

Pentru urmarirea infractorilor si pentru asigurarea executarii pedepselor s-a constituit un aparat special de slujitori - dusegubinari (stabileau si incasau dusegubina), osluhari pripasari (stabileau stricaciunile produse de animale in recoltele altora, precum si despagubirile acordate), gonitori din urma (urmareau infractorii dupa urmele lasate).

Sectiunea a XIII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la procedura de judecata si probe

Legea tarii a reglementat si competenta instantelor de judecata, desfasurarea proceselor, precum si mijloacele de proba.

In cadrul satelor, unele procese erau solutionate de Sfatul oamenilor buni si batrani. In orase, solutionarea proceselor instra in sfera de atributii a Consiliilor orasenesti peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, in special dregatorii - vornicii, parcalabii si banii din conducerea judetelor si tinuturilor. Acestia aveau o competenta generala, atat in materie penala cat si in materie civila.

De asemenea, dregatorii exercitau atat atributii administrative, cat si judecatoresti. Unii dintre ei aveau o competenta generala, iar altii aveau o competenta speciala, in sensul ca puteau judeca anumite procese. Boierii si manastirile puteau judeca anumite procese, competenta lor fiind precizata in hrisoavele domnesti prin care li se confereau atributii judecatoresti. De asemenea, partile aflate in litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai multi boieri care sa judece diferendele dintre ele. In calitate de sef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.

Legea tarii nu cunostea calea de atac a apelului. Dar partea nemultumita de hotararea judecatoreasca putea redeschide procesul la aceeasi instanta sau la organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul tarii.

Nu exista principiul autoritatii lucrului judecat, ceea ce mentinea o stare de nesiguranta in relatiile judiciare. Pentru contracararea acestei situatii, s-a stabilit ca partea care va redeschide procesul va plati o taxa numita zaveasca. De asemenea, se practica feraia, care consta dintr-o suma de bani pe care castigatorul procesului o depunea in vistieria domneasca, urmand ca in caz de rejudecare, partea care va pierde procesul sa inapoieze castigatorului suma depusa.

In virtutea Legii tarii, probele puteau fi orale sau scrise.

Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau carti domnesti. Daca aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de catre Sfatul domnesc pe baza depozitiilor martorilor.

Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.

Probele orale erau: proba cu juratori, marturia simpla si juramantul cu brazda.

Proba cu juratori avea cea mai mare forta juridica. Se numea lege. Cand una dintre parti solicita administrarea acestei probe se utiliza formula "a cerut lege". Daca domnul acorda aceasta proba se utiliza formula "i-am dat lege".

Proba cu juratori era o proba de creditate si nu una de veritate, deoarece juratorii nu se exprimau in legatura cu imprejurarile cunoscute de ei prin propriile simturi, ci in legatura cu credibilitatea partilor aflate in proces. Ei jurau ca partea respectiva este demna de crezare. Juratorii erau, la inceput, persoane din aceeasi categorie sociala cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai tarziu, sa fie, cu precadere, doar dintre boieri.

Daca domnul acorda aceasta proba, fixa si numarul juratorilor, care putea fi de 6, 12, 24 si 48. Acestia trebuiau sa vina la proces impreuna cu partea pentru care jurau.

Cel care castiga pe aceasta cale procesul era considerat ca "s-a apucat de lege". Cel ce pierdea procesul in urma administrarii acestei probe se considera ca "a ramas de lege". Cel ce pierdea procesul putea cere "lege peste lege", adica solicita domnului sa admita administrarea probei cu un numar dublu de juratori.

In ceea ce priveste marturia simpla, martorul facea relatari in legatura cu imprejurarile constatate prin propriile simturi. Pentru ca marturia sa produca efecte juridice, era necesar ca aceasta sa fie imbracata in forma religioasa in biserica.

Juramantul cu brazda (juramantul cu brazda in cap) era o proba practicata de catre ortodocsi, prin care era invocata divinitatea pamantului. Aceasta proba era administrata in procesele de hotarnicie, adica in procesele pentru delimitarea proprietatilor funciare. Partea care sustinea un anumit hotar isi presara tarana pe cap si pe umeri, luata din pamantul care sustinea ca este al sau, dupa care rostea un juramant religios si parcurgea apoi hotarul despre care sustinea ca este cel adevarat. Mai tarziu, tarana era pusa intr-o traista purtata pe umar de cel in cauza, pentru ca apoi biserica sa intervina si sa puna in mana celui care parcurgea hotarul o carte de rugaciuni.

Se mai recurgea si la probe preconstituite, precum paruirea copiilor la semnul de hotar sau calugarirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca acestia, cand vor fi mari, sa stie ca acolo este hotarul mosiei parintesti.

Catolicii practicau ordalia fierului rosu. Astfel, judecatorul care avea anumite incertitudini in legatura cu sinceritatea depozitiei unei parti la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-catolica de la Oradea, unde, dupa o slujba religioasa, cel trimis purta in mana un fier inrosit in foc de circa un kilogram pe o distanta de 8-10 pasi. Apoi mana era bandajata, iar bandajul sigilat. Dupa 8 zile, era desfacut bandajul iar daca rana era vindecata se considera ca cel in cauza a avut dreptate. Daca rana nu era vindecata, se aprecia ca depozitia celui trimis nu fusese adevarata. In secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea cazuri.