Organizarea obstei satesti. normele de conduita ale obstei satesti in perioada cuprinsa intre secolele iv si viii e. n.

Organizarea obstei satesti. Normele de conduita ale obstei satesti in perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n.

Sectiunea I. Organizarea obstei satesti

Aceasta perioada este denumita, in mod gresit, de regula, epoca migratiunii popoarelor. Termenul este gresit pentru ca epocile istorice nu se definesc in raport cu factorii externi, ci in functie de formele definitorii ale organizarii interne in acea perioada. Iata de ce aceasta perioada nu este epoca migratiunii popoarelor, ci a obstei satesti, intrucat obstea sateasca a fost unica forma de organizare cunoscuta de poporul nostru aflat atunci in plin proces de etnogeneza.

Obstea sateasca a fost leaganul poporului nostru, in sensul ca poporul nostru, cu psihologia sa de obste ("popor generos") s-a format si crestinat in cadrul obstei satesti, obstea fiind cadrul social in care s-a format si desavarsit etnogeneza si procesul crestinarii. Dupa retragerea aureliana administratia centrala din Dacia s-a desfiintat, alta administratie centrala nemailuand locul celei anterioare. In aceste conditii au ramas numai formele locale de organizare. Astfel orasele au continuat sa existe, dar se constata decaderea treptata a acestora. Dupa invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraselor s-a intins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat sa se dezvolte, ramanand forma predominanta de organizare administrativa. Sapaturile arheolo 141e47b gice au confirmat ca 80 din satele existente in secolul al XIV-lea datau inca din epoca Daciei romane

In perioada la care ne referim influenta romana a continuat sa se manifeste prin schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de catre romani, unde stationau trupe romane. De asemenea, chiar si in Oltenia de astazi, pana la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeste despre recucerirea Daciei in vremea imparatului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunare. S-a intensificat propaganda crestina dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmam ca procesul de desavarsire a etnogenezei are loc in cadrul obstei satesti.

Caracterul teritorial al obstei satesti, in aceasta perioada, este atestat prin diverse argumente. Doua dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic si documentele scrise.

Pe plan lingvistic, constatam ca in Dacia romana localitatile rurale erau desemnate prin termenii generici si nejuridici de "sat" si "catun". Termenul de "sat" vine de la latinescul "fossatum". In schimb, cuvantul "catun" este de origine traca. Cei doi termeni - "sat" si "catun" - sunt folositi si in epoca feudala cu acelasi inteles, chiar si in zilele noastre. De aici rezulta ca si in epoca istorica dintre cele doua sisteme - sclavagist si feudal - localitatile rurale romanesti au supravietuit, pentru ca altfel cei doi termeni ar fi disparut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectiva, conform careia o institutie care este mentionata in doua momente distantate timp a existat si in intervalul de timp cuprins intre cele doua momente. In acest sens este de mentionat situatia denumirii oraselor din Dacia traiana, care au fost distruse de catre barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel incat orasele noastre medievale poarta noi denumiri, lucru ce nu s-a intamplat cu apele si muntii, elemente ce s-au bucurat de continuitate si care nu si-au pastrat denumirile originare.

Pe de alta parte, in Dacia Traiana, cuvantul "mos", de origine traca, desemneaza proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosinta asupra unui teren din hotarul satului. Acelasi inteles il avea si cuvantul "batran", care se tragea din latinescul "veteranus". Cuvintele "mos" si "batran" sunt utilizate in Evul Mediu romanesc cu acelasi inteles, de unde rezulta ca proprietatea colectiva asupra hotarului satului, proprietatea si folosinta individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat sa existe si in epoca obstii satesti, pentru ca, altminteri, acesti termeni ar fi disparut.

Dar caracterul teritorial al obstii satesti este atestat si de documente scrise. Mentionam, in acest sens, o scrisoare expediata de catre o comunitate crestina din Dacia gotica, in secolul al IV-lea e. n., unei comunitati crestine din Cappadocia. In aceasta scrisoare sunt infatisate patimirile Sf. Sava Gotul, care a trait intr-un sat din zona Buzaului de astazi si, totodata, se fac referiri la faptul ca la nordul Dunarii traieste o populatie statornica, care practica agricultura si pastoritul in localitati rurale asezate pe vaile raurilor si constituite in obsti si la un inceput de diferentiere sociala intre bogati si saraci. Un alt document scris ce atesta acest lucru este o lucrare, numita Strategikonul, redactata de catre imparatul bizantin Mauricius, in care este mentionata populatia romanica din nordul Dunarii, care vorbea limba latina, cu sate asezate de-a lungul raurilor, avand ca ocupatie agricultura si cresterea vitelor, iar ca mod de organizare obstile agricole.

Aceste izvoare ne arata ca dupa retragerea autoritatilor romane populatia autohtona a continuat sa traiasca in sate pe baza unor puternice relatii de solidaritate intre membrii acestora.

Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor sai si ca teritoriu apartinand acestora, a format inca inainte de cucerirea romana o obste sateasca. Prin obstea sateasca intelegem o forma de organizare sociala in vederea desfasurarii in cele mai bune conditii a muncii si a vietii. Obstea sateasca avea un caracter teritorial. Obstea sateasca se deosebeste de obstea gentilica prin aceea ca obstea gentilica era organizata pe criteriul rudeniei de sange, in sensul ca faceau parte din obstea gentilica toti cei care erau rude de sange, pe cand din obstea sateasca fac parte toti cei care locuiesc pe acelasi teritoriu, indiferent daca sunt sau nu rude de sange. Membrii obstei satesti se numesc megiesi (vecini), adica persoane care locuiesc pe acelasi teritoriu cu vecinii lor. Dar obstea sateasca prezinta si o trasatura comuna cu obstea gentilica, pentru ca nici una, nici cealalta nu cunosc stratificarea sociala.

In al doilea rand, obstea sateasca prezinta un element comun cu statul, pentru ca si obstea sateasca si statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeste, in raport cu statul, prin aceea ca statul cunoaste stratificarea sociala, pe cand obstea sateasca nu.

Modul de organizare a obstei satesti a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe aceasta cale s-a observat ca institutiile proprii obstei satesti existau atat in vremea dacilor, cat si in tarile romane in Evul Mediu. Din aceasta constatare rezulta ca obstea sateasca a continuat sa existe si in intervalul de timp dintre retragerea aureliana si formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, impreuna cu studentii sai, intr-o serie de sate din sudul Moldovei existenta unor institutii specifice obstilor satesti.

Din datele obtinute rezulta ca obstea sateasca avea o organizare proprie, caracterizata prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megiesilor, Sfatul oamenilor buni si batrani si judele satului.

Adunarea megiesilor hotara in toate problemele importante privind destinul comunitatii prin vot deschis. La lucrarile ei participau fie doar barbatii, fie doar femeile, fie barbatii si femeile. Adunarea era convocata prin viu grai, de regula, duminica la biserica, dupa slujba, sau in zilele de targ. Aceasta adunare alegea un consiliu cu activitate permanenta - Sfatul oamenilor buni si batrani - ce exercita, in principal, atributiuni jurisdictionale in sens metaforic, deoarece normele de conduita ce reglementau viata obstei satesti nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita si atributiuni de ordin administrativ. Lucrarile sfatului erau conduse de catre un jude, ales de catre Adunarea megiesilor, care exercita, pe langa atributiuni jurisdictionale, si atributiuni militare si administrative. Cuvantul "jude" vine de la "judex", "iudicis", adica judecata, etimologie de natura a sublinia inca o data faptul ca cele mai importante atributii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai tarziu, in feudalismul timpuriu, cuvantul "jude" desemna conducatorul unei formatiuni statale de tip incepator. In feudalismul dezvoltat (adica dupa intemeiere) "jude" imbraca forma "judec", ce avea intelesul de proprietar si om liber. De aceea, proprietatea privata asupra pamantului, asupra caruia nu se exercitau imunitati se numea judecie. Tot in feudalismul dezvoltat, a aparut de la "jude" si cuvantul "judet", care il desemneaza fie pe conducatorul unei unitati administrativ-teritoriale din Tara Romaneasca, fie unitatea administrativ-teritoriala ca atare. De asemenea, avand in vedere ca toti membrii obstei erau egali in drepturi, oricare dintre acestia putea primi anumite sarcini din partea Adunarii megiesilor.

Totodata, obstile satesti erau organizate, mai ales dupa secolele al VII-lea si al VIII-lea e. n. in uniuni de obsti (obsti de obsti), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obstii de obsti, format din reprezentantii obstilor componente.

Sectiunea a II-a. Normele de conduita in cadrul obstei satesti

Viata sociala din cadrul obstei satesti era reglementata prin norme de conduita fara caracter juridic, adica norme de conduita care nu erau impuse prin forta de constrangere, pentru ca nu exista aparatul de stat care sa exercite o asemenea constrangere. De aici putem trage concluzia ca acele norme erau respectate de buna-voie, intrucat ele exprimau interese comune.

In legatura cu valoarea acestor norme de conduita, dupa retragerea aureliana, normele dreptului daco-roman si-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat si au pierit din constiinta poporului nostru, pentru ca normele de drept public reglementeaza organizarea de stat, relatiile dintre stat si cetateni, or dupa retragerea aureliana statul s-a descompus si odata cu el si normele juridice care il organizau, pe cand normele dreptului privat, adica cele din obstea sateasca aflatoare pe teritoriul Daciei Traiane insa s-au pastrat, dar si-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au pastrat normele privind stapanirea pamantului, normele de munca, cele cu privire la relatiile dintre persoane, cu privire la incheierea conventiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obstei satesti, precum si acele norme ce reglementau sistemul de solutionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o data cu aparitia primelor formatiuni politice de tip feudal, au fost sanctionate de catre statul feudal si pe aceasta cale si-au redobandit caracterul juridic. Iata dar ca obstea sateasca este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduita ce au reglementat viata din cadrul acesteia in Dacia Traiana au fost transportate in societatea feudala.

In materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu mosia obstei satesti, care era stapanita in devalmasie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul ca asupra pamantului obstei purta un drept de proprietate colectiva ("stapanire de-a valma"). Din acesta stapanire devalmasa s-a desprins inca din epoca statului geto-dac stapanirea individuala asupra terenurilor destinate agriculturii. In perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n., prima desprindere din fondul devalmas a fost locul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea. Ulterior, din campul de cultura obstea a atribuit pentru totdeauna fiecarei familii un lot de pamant denumit "sort", care isi are originea in latinescul "sortis", ce desemneaza o parte atribuita cuiva. Lotul aflat in stapanirea individuala purta  si denumirea de racla (lot matca), deoarece doar aceia care stapaneau un lot matca, adica practicau agricultura in sat, aveau acces si la bunurile aflate in stapanire devalmasa. Stapanirea individuala putea fi extinsa prin desteleniri si defrisari, ce puteau fi intreprinse numai cu acordul Adunarii megiesilor. Acele stapaniri dobandite prin munca proprie purtau denumirea de stapaniri locuresti. De asemenea, tot Adunarea megiesilor se pronunta cu privire la trecerea unor loturi de pamant in stapanirea si folosinta personala, obstea pastrand asupra acestora un drept superior de supraveghere si control. Cu timpul aceasta stapanire dobandeste caracter permanent, manifestandu-se ca un embrion al proprietatii private asupra pamantului. Tot cu titlu de folosinta individuala erau exploatate terenurile din vatra satului, pe cand padurile, pasunile, apele si subsolul, din care se exploatau minereuri, au ramas in stapanirea devalmasa.

Pentru ca obstea era, in principal, o comunitate de munca, multe din normele de conduita reglementau relatiile de munca. Obstea sateasca avea un caracter agrar si pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, in principal, agricultura si pastoritul. Existau insa si norme care reglementau vanatoarea in comun, mineritul, precum si desfasurarea unor activitati mestesugaresti de catre membrii obstei.

In legatura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultura, destinatia loturilor de cultura, inceperea lucrarilor agricole, strangerea recoltelor, formarea rezervelor obstei pentru anii cu recolte slabe.

In legatura cu pastoritul avem norme privind locurile de pasunat, servitutea de pasunat mostenita, in sensul ca dupa strangerera recoltelor turmele individuale puteau fi pascute pe terenurile din hotarul obstei, ca o ramasita a proprietatii colective. Existau si norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta intrucat se practica si pastoritul transhumant.

In ceea ce priveste practicarea unor mestesuguri de catre membrii obstei satesti, normele de conduita recunosteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum si posibilitatea de a lucra pentru altii contra plata.

Normele de conduita privind statutul persoanelor se intemeiaza pe principiul egalitatii, egalitate ce rezulta din stapanirea devalmasa a terenurilor si din munca in comun. Conducatorii obstei satesti erau alesi doar in functie de calitatile individuale, dovada ca sfatul obstei era format din oameni buni si batrani; de asemenea, asa cum am mai aratat, Adunarea megiesilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obstei.

Aceeasi egalitate se manifesta si in relatiile din cadrul familiei, in sensul ca intre soti, pe de o parte,  parinti si copii, pe de alta parte, exista obligatia reciproca de intretinere. Aceasta obligatie izvora din faptul ca patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Casatoria se realiza prin consimtamantul viitorilor soti, urmat de binecuvantarea parintilor si a bisericii. Divortul putea fi obtinut in conditii egale de ambele parti, deoarece, in obstea sateasca, pana in a doua faza a regimului turco-fanariot, divortul putea fi obtinut prin repudiere (se afirma de fata cu martori fie ca femeia nu se mai reintoarce la domiciliul conjugal, fie ca aceasta nu mai este primita in domiciliul conjugal).

Exista egalitate si pe plan succesoral, in sensul ca descendentii, fii sau fiice, au vocatie succesorala egala la mostenirea defunctului, dupa cum vocatie succesorala la mostenirea defunctului are si sotul supravietuitor.

In materia conventiilor, operatiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor conventii de mult practicate, cunoscute inca din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea ca acele conventii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca in dreptul daco-roman, ci sunt imbracate in forma juramantului religios. In cadrul obstei satesti exista o sinonimie intre sintagmele "lege crestineasca" si "lege romaneasca". Vanzarea era contractul cel mai raspandit si avea ca efect transmiterea proprietatii prin simplul consimtamant al partilor. Totodata se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atat in interior, cat si in targurile de granita de pe linia Dunarii

Alte norme de conduita se refera la reprimarea delictelor in sanul obstei satesti. Ca o reminiscenta a practicilor prestatale, constatam ca se mai aplica legea talionului. Insa, in paralel cu aceasta, se aplica si sistemul compozitiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului razbunarii private. In sistemul compozitiunii voluntare, victima delictului putea renunta la dreptul de razbunare in schimbul unei sume de bani, pe care o va plati delincventul. Aceasta suma de bani ce urma a fi platita victimei reprezenta echivalentul dreptului la razbunare si se stabilea prin conventia partilor. Acest sistem a evoluat dupa aparitia primelor formatiuni statale, valoarea rascumpararii dreptului de razbunare nemaifiind stabilita de catre parti, ci de catre stat. Acest sistem purta numele de compozitiune voluntara (secolele XI si XIII e. n.). Altminteri, litigiul este solutionat fie prin dreptul de razbunare, fie prin compozitiunea voluntara, fie prin hotararea Sfatului oamenilor buni si batrani, fie pe baza solidaritatii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obstei satesti a vinovatului

Sfatul oamenilor buni si batrani solutiona litigiile din toate domeniile vietii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea si onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care partile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori si juramintele.

In paralel cu acestea se aplicau si ordaliile, ca o reminiscenta a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regula, are loc o slujba religioasa in vederea invocarii vointei divine, pentru ca divinitatea sa intervina si sa arate de partea cui este dreptatea in acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform careia, daca o femeie casatorita era banuita de infidelitate, femeia era cufundata in apele raului numarandu-se pana al 100. Catolicii practicau ordalia fierului rosu. La daci si la romani s-a aplicat ordalia pamantului in procesele de hotarnicie. Conform acestei ordalii, una dintre parti sau o terta persoana isi presara pamant pe cap sau pe umeri, invocand divinitatea pamantului, strabatea hotarul terenului in litigiu si jura ca acela este adevaratul hotar. In Oltenia, pamantul era purtat in traista. Dupa moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunta in legatura cu juramantul facut. Celui ce jurase drept urma "a-i fi tarana usoara". Daca juratorul mintise, zeitatea pamantului se razbuna, aruncandu-l afara din mormant - "cum de te tine pamantul".