Metamorfozele liberalismului neoclasic sub influenta crizei economice din anii i929/i933 sl a ascensiunii keynesismului sl dirijismului : Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)

Noi putem sa te ducem spre NIVELUL URMATOR

ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » economie » doctrine si curente » Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)
Metamorfozele liberalismului neoclasic sub influenta crizei economice din anii i929/i933 sl a ascensiunii keynesismului sl dirijismului
Presiunea noilor fapte economice (revolutiile ruse din 1917, proliferarea regimurilor totalitare, accentuarea disfunctionalitatii economiei de piata etc.) ca si criticile primite din partea unor ginditori de alte orientari i-au silit pe reprezentantii neoclasicismului si ai liberalismului traditional sa caute modalitati de adaptare la realitatea in plin proces de transformare. Metamorfozele pe care le parcurge liberalismul neoclasic au constituit raspunsul lui la noile sfidari ale practicii economice. Criza liberalismului traditional si critica interventiei statului in economie. raptul ca principiul liberei concurente era tot mai frecvent incalcat, atit pe intern prin proliferarea marilor corporatii), cit si pe extern (prin intensificarea protectionismului mal) a pus sub semnul intrebarii liditatea paradigmei neoclasice si a teoriilor elaborate cu ajutorul ei, declansindu-se criza gindirii economice conventionale din tarile occidentale in perioada interbelica.Inmultirea opiniilor eterodoxe (G. Bernacer, P. Sraffa, J. Robinson, E.D. Chamberlin) si conturarea unei alternative occidentale la liberalismul neoclasic si anume, dirijismul si keynesismul, au transformat aceasta criza intr-un fenomen de durata si au impins liberalismul neoclasic pe un secundar in ierarhia curentelor de gindire economica din tarile occidentale. Pe primul loc a trecut keynesismul care s-a transformat intr-o noua "ortodoxie" ce a dominat timp de trei decenii gindirea economica din aceste tari. Socul cel mai puternic pe care 1-a suportat liberalismul neoclasic a venit insa din partea practicilor economice din fosta URSS, indeosebi colectivizarea fortata a agriculturii si ificarea centralizata, intemeiata pe proprietatea de stat, precum si din practicile antidemocratice si politica economica hipercentralizata din Germania hitlerista.In ciuda brutalitatii cu care au fost impinsi pe un secundar, reprezentantii liberalismului neoclasic nu au cedat cu usurinta locul primordial detinut anterior, luptind in diferite forme impotri adversarilor lor.Intr-o prima etapa, riposta liberalilor neoclasici s-a indreptat impotri socialismului, contestindu-i legitimitatea si eficienta imediata si pe termen lung. Argumentul invocat de ei in acest sens consta in ideea ca socialismul si ificarea centralizata nesocoteau rolul stimulator al initiativei prite si ca nu dispuneau de un instrument capabil sa asigure calculul economic eficient si, deci. alocarea rationala a resurselor in functie de cerintele reale ale societatii, deoarece nesocoteau rolul pietei. Astfel de idei au fost expuse in lucrari cum au fost : "Socialismul" (1920) semnata de L. von Mises, ca si lucrarea colecti intitulata "Planificarea economica colectivista" (1935) editata de F.A. Hayek, printre ai carei autori se numara, alaturi de editor, L. von Mises si G. Ilalm. Pe aceasta cale, reprezentantii ultraliberali ai neoclasicismului interbelic incercau sa apere trasaturile fundamentale ale economiei de piata: proprietatea prita, libertatea nestinjenita a agentilor economici individuali, respectiv convingerile lor subiective despre virtutile organizatorice ale pietei concurentiale prin intermediul mecanismului preturilor. Indirect se urmarea, deci, legitimarea politicii economice liberale, promorea liberei concurente si respingerea interventiei statului in desfasurarea tranzactiilor economice. Este reprezentati, in acest sens, lucrarea lui L. von Mises "Liberalismi'!' (1927). Pentru ca interventia statului in economie contine, in germene pericolul incalcarii libertatilor democratice ale cetatenilor, respectiv al dictaturii, liberalii neoclasici au criticat in mod vehement nu numai socialismul, ci si dirijismul. in aceasta privinta, este semnificati atit polemica lui F.A Hayek impotri lui J.M. Keynes, in decursul deceniului 4 al secolului nostru, cit mai ales lucrarea lui intitulata "Calea spre robie. Un avertisment clasic impotri pericolelor care ameninta libertatea, pericole decurgind din ificarea sociala" (1944) din deceniul urmator, care viza dirijismul de tip capitalist si la care se face referire mai jos. Dupa cum precizeaza autorul, prin mesajul ei, aceasta este o lucrare prin excelenta politica, evident cu puternice implicatii asupra economiei. Neomarginalismul si econometria. Alti reprezentanti ai liberalismului neoclasic din perioada interbelica si-au concentrat atentia asupra unui sector limitat din economie, asupra unor probleme teoretice de microanaliza si anume calculul economic. Avind ca punct de plecare calculul marginal folosit de scoala psihologica (indeosebi de la Viena) si scoala matematica (de la Lausanne si Cambridge), marginalistii au urmarit perfectiona rea instrumentelor de calcul economic si eliberarea lor de elementele doctrinare, atit psihologice cit si liberale. Ocolind mobilurile subiective ale agentilor economici, neomarginalistii si-au propus sa studieze optiunile acestora, recunoscind ca ele depind, nu numai de aprecierile subiective, ci si de mediul social in care isi desfasoara ei activitatea, ca de exemplu, reclama comerciala. in consecinta, neomarginalistii au urmarit sa creeze un instrument neutru de calcul economic, labil in orice economie, atit in economia de piata, cit si in socialism. Extinzind notiunea de complementaritate la toate categoriile de bunuri economice, examinind posibilitatile de substituire a unor bunuri cu altele, neomarginalistii au ajuns la concluzia ca indivizii consumatori tin seama de satisfactia pe care le-o procura, nu un bun economic izolat sau altul, ci ansamblul bunurilor complementare, deci, ca trebuie sa tina seama de "dispozitia totala" de bunuri economice in fiecare moment. Aceasta inseamna ca neomarginalistii au inclinat mai mult spre realizarile scolii matematice, spre ideea de interdependenta generala a fenomenelor si proceselor economice, detasind aceste procupari metodologice si teoretice de doctrina economica a liberului schimb. Cei mai cunoscuti reprezentanti ai neomarginalismului fac parte din ceea ce s-a numit a treia generatie a scolii vieneze sau cea de a doua scoala vieneza care a reunit pe: H. Mayer, P Rosenstein-Rodan, Leo Schonfeld, J.A. Schumpeter, R. Strigi, O. Morgenstein. L.v. Mises, F. A. Hayek. Acestora li s-au alaturat neomarginalistii din alte tari, ca de exemplu: I. Fisher si F. Knight in SUA, A. Aftalion, G. Pirou, Fr. Perroux, H. Bousquet si R. Courtain in Franta, L. Robbins si J.R. Hicks in Marea Britaniee, E. Pantaleoni si L. Einaudi in Italia etc. Reprezentative pentru aceasta evolutie a neomarginalistilor sint lucrarile semnate de R. Strigi ("Categoriile economice" - 1923), Leo Schonfeld ("Utilitatea marginala si calculul economic" - 1924), F. Perroux ("Valoarea" - 1943 si "Neo-marginalismul" -l945). Preferintele doctrinare si evolutia ulterioara a neomarginalistilor difera foarte mult de la un ginditor la altul. Unii dintre ei au folosit marginalismul pentru revigorarea liberalismului erodat de fenomenele de criza. Asa procedeaza mai ales F.A. Hayek si L. von Mises care vor emigra din Europa in SUA, iar acolo, I. Fisher si F. Knight, acesta din urma fiind fondatorul Scolii neoliberale de la Chicago. La fel procedeaza in Franta J. Rueff (de ex. in lucrarea "Ajutorul de somaj, cauza a somajului permanent" - 1925). Altii evolueaza pe pozitii etorodoxe (de ex. J.A. Schumpeter, Fr. Perroux, J. Robinson) ca urmare a recunoasterii unor fapte importanate ignorate de neomarginalisti (de ex.: evolutia istorica a economiei, antagonismele sociale etc), sau a studierii unor anomalii ale economiei de piata (fenomene de rigiditate pe diferite piete sau concurenta imperfecta). Au existat si cazuri de ginditori socialisti care au folosit calculul marginal pentru a reno marxismul (de ex.: O. Lange). Tinind seama de preocuparea neomarginalistilor de a delimita calculul economic necesar pentru asigurarea unor optiuni rationale, eficiente de inclinatiile psihologice si preferintele politico-ideologice ale oamenilor, Fr. Perroux a considerat ca realizarile teoretice ale acestor economisti fac parte din "economia fundamentala" si universal sila. Pe baza investigatiilor intreprinse de neomarginalisti si in legatura cu practicile tot mai frecvente de interventie a statului la nivel macroeconomic, a fost creata in aceasta perioada o noua disciplina economica, denumita econometrie, ca disciplina de granita, la influenta dintre statistica, matematica si teoria economica neomarginalista, avind ca sarcina masurarea fenomenelor economice. Din initiati lui 1. Fisher (SUA) si Fr. Divisia (Franta) a fost creata in anul 1930 Societatea Internationala de Econometrie, iar din 1933 a inceput sa apara o revista proprie a acesteia si anume "Econometrica". Ca o recunoastere a contributiilor aduse de noua disciplina la dezvoltarea stiintei economice, primul Premiu Nobel pentru economie a fost decernat in anul 1969 tocmai unor economisti econometricieni si anume: norvegianul R. Frisch si olandezul J. Tinbergen. Colocviul W. Lippniann (1938) si particularitatile neoliberalismului. Daca pe metodologic si teoretic neomargiaalistii au adus o serie de modificari neoclasicismului, ceea ce le-a atras uneori (J. Kobinson) denumirea de "neo-neoclasici" (L. Robbins, J.R. Hicks etc), pe ul ponticii economice continua sa fie sustinut ultraliberalismul (FI). Hayek, F. Knight etc.) chiar si dupa ascensiunea keynesismului. Intrucit in tot decursul deceniului patru al secolului nostru a continuat sa scada credibilitatea liberalismului traditional, atit sub impactul dereglarilor structurale si functionale ale economiei de piata, cit si sub influenta raspindirii ificarii si a dirijismului, o serie de reprezentanti de marca ai gindirii economice liberale au luat decizia reexaminarii mesajului liberal pentru adaptarea lui la realitatea de la sfirsitul deceniului mentionat. Din intiati ziaristului american Walter Lippmann (n. 1899) a fost convocat la Paris in anul 1938 colocviul care ii poarta numele, cu scopul renorii liberalismului. Au fost prezenti la acest colocviu numerosi reprezentanti de za ai liberalismului, printre care L. von Mises, F. A. Hayek, W. Ropke, L. Baudin, J. Rueff etc. La baza colocviului au stat ideile expuse de W. Lippmann in lucrarea sa "O cercetare a principiilor unei societati bune" (1937), mentionata de comentatori sub titlul prescurtat "Societatea cea buna", tradusa in limba franceza sub titlul "Cetatea libera" (1938). O imprejurare care a favorizat si a grabit convocarea acestui colocviu a constituit-o faptul ca opinia publica era influentata din multiple directii in sensul acceptarii unei interventii mai mult sau mai putin sistematice a statului in functionarea economiei de piata, intrucit s-a dovedit in practica faptul ca aceasta nu este capabila de autoreglare spontana. Pe linga keynesisti, in favoarea interventiei statului in economie s-au pronuntat si alte categorii de dirijisti (de ex. B. de Jouvenel, Lhomme si Noyelle), adeptii ificarii partiale (a sectorului public rezultat din nationalizarile propuse de unele partide politice social-democrate), adeptii statului corporativ care ar fi avut dreptul de a impune forme obligatorii de organizare economica, etc. Chiar si Biserica catolica era favorabila acestui curs al evenimentelor. in Enciclica Papei Pius al XI din anul 1931 intitulata "Quadragesimo Anno" (40 de ani de la Enciclica Papei Leon al XIII din anul 1891 "Rerum Norum") se admite si se recomanda interventia statului pentru a evita abuzurile unor puteri economice care au rezultat dintr-o libertate necontrolata, pentru ca libera concurenta a fost subminata, libertatea pietei a fost urmata de o "dictatura economica"1. Colocviul Lippmann avea dubla sarcina de a-si preciza pozitia, pe de o parte, fata de starea reala a economiei de piata din acel moment si deci solutiile care se impuneau pentru rezolrea problemelor acute aflate la ordinea zilei, iar pe de alta parte fata de celelalte curente de gindire economica antiliberale (indeosebi dirijismul) si anticapitaliste (socialismul, marxismul, ismul etc).In legatura cu prima sarcina, participantii la Colocviul Lippmann au recunoscut ca economia de piata nu functiona in mod echilibrat si armonios, cum pretindea liberalismul traditional, si ca, admitind o serie de vicii de functionare a acestei economii (organizarea defectuasa a economiei datorita inmultirii intreprinderilor gigantice, defectiuni in functionarea pietelor si in miscarea banilor pe piata etc), trebuiau examinate in mod critic si trasaturile vechiului liberalism, unele dintre acestea fiind depasite de viata. in locul vechiului liberalism manchesterian, excesiv de individualist si haotic, se preconizeaza un liberalism renot, denumit neoliberalism tocmai pentru a semnala capacitatea si efortul lui de a se adapta la problemele noi, contemporane. Dupa parerea lui W. Lippmann, defectul principal al vechiului liberalism consta in faptul ca a pus accentul pe o falsa problema, "laissez-faire"-ul, in sensul de libertate neingradita a agentilor economici si pasivitatea totala a statului, favorizind o evolutie economica in directia unor forme de organizare care au creat rigiditati in mecanismul pietei (monopolurile), generind o serie de dereglari si disfunctionalitati ale acestui mecanism (indeosebi crizele economice). W. Lippmann face distinctie intre concurenta si politica "laissez-faire", in sensul ca prima constituia starea normala de functionare a economiei de piata, iar ultima a dus la exagerari si abateri de la prima, periculoase pentru existenta economiei de piata.In acelasi timp, el respinge ideea unei "ordini naturale" care ar impune pasivitatea statului, preconizata de liberalismul traditional, datorita gindirii economice insuficient de matura si de elaborata.In consecinta, W. Lippmann se pronunta pentru consolidarea liberei concurente cu ajutorul statului activ, care sa asigure cadrul legal de functionare a acesteia, admite utilitatea inegalitatilor dintre oameni si considera ca urmarirea interesului particular de catre fiecare agent economic este o binefacere pentru societate, dar dezaproba tendinta de concentrare a firmelor si formarea de monopoluri, care au dus la dominatia marii finante in economie.In legatura cu cea de-a doua sarcina, participantii la colocviu au respins formele excesive de interventie a statului in economia contemporana (de la dirijism la colectivism si ificare), dar in acelasi timp au recunoscut necesitatea unei interventii limitate, reglementate juridic, a statului in economie, cu scopul de a asigura desfasurarea concurentei dintre agentii economici in conditii cit mai bune.In viziunea lui W. Lippmann "obiectul reformelor liberale este sa mentina si sa faciliteze diviziunea muncii intr-o economie de schimb care presupune egalitate de sanse", "silirea si mentinerea jocului liber al fortelor economice printr-o actiune convenabila a statului"2. El respinge insa amestecul statului in mecanismul preturilor.In concluziile colocviului, W. Lippmann a schitat directiile principale si masurile mai importante pentru solutionarea problemelor economice dificile si renorea liberalismului, respectiv pentru resilirea liberei concurente in economie.In esenta, este vorba de rolul statului in crearea cadrului juridic adect pentru desfasurarea nestingherita a concurentei, respectiv masuri de coercitie fata de cei care nesocotesc sau incalca regulile concurentei loiale sau de evitare ori corectare a unor fenomene care submineaza silitatea monetara si deci deformeaza rolul semnalelor date de piata prin fluctuatia preturilor. Tinind seama de masurile propuse de colocviul Lippmann in domeniul productiei, schimbului si circulatiei monetare, unii comentatori apreciaza ca fondul ideilor economice dezbatute in acel cadru ar putea fi desemnat mai potrivit cu termenul de "neoconcurentialism"3. Respingind categoric socialismul, colectivismul si ificarea, neacceptind dirijismul in principiu si in ansamblu, neoliberalismul face totusi anumite concesii dirijismului. Pentru a usura intelegerea deosebirii dintre neoliberalism si socialism, pe de o parte, dintre neoliberalism si liberalismul traditional (manchesterian), pe de alta parte, se recurge la o atie cu diferite regimuri de circulatie rutiera. Socialismul care presupune un stat autoritar, seamana cu regimul rutier care prevede ca momentul pornirii si opririi vehiculelor, ca si locul opririi sa fie hotarite de autoritatea centrala, iar conducatorii vehiculelor sa nu aiba nici o initiati. Liberalismul traditional, care respinge orice interventie a statului in economie, este consertor si anarhic si se aseamana cu un regim rutier in care conducatorii de vehicule circula cum vor, fara sa respecte nici o regula, ceea ce poate duce la coliziuni, respectiv la disfunctionalitati. Neoliberalismul constructiv presupune un stat activ in limitele determinate de lege si seamana cu un regim rutier in care conducatorii vehiculelor hotarasc cind si unde opresc sau pornesc vehiculul, cu conditia sa respecte normele general labille de circulatie adopate in mod democratic si aprobate de stat. Geneza si evolutia "ordoliberalismului" din Germania, opera economica a lui W. Eucken (1891-l950) si W. Ropke (n. 1899), precum si politica economica neoliberala a lui L. Erhardt. Dirijismul excesiv si agresiv din unele tari europene in perioada interbelica, mai ales din Germania hitlerista, a generat numeroase reactii teoretice si doctrinare, printre care si aceea a neoliberalismului din aceasta tara, cunoscut sub denumirea specifica de "ordoliberalism". a. Scoala de la Freiburg (Brisgau) si ordoliberalismul. Socati in egala masura atit de urmarile neasteptate ale liberalismului traditional (mai ales criza economica din 1929/1933 si somajul cronic de masa), cit si de pericolele care decurgeau din dirijismul fascist si de alte nuante (hipercentralizarea economica), o serie de economisti germani au procedat la redefinirea obiectului, metodei si sarcinilor stiintei economice si la analiza critica a diferitelor tipuri de politica economica. Opusa tendintelor de centralizare excesi, manifestate pe timpul regimului hitlerist (nazist), noua scoala de gindire economica s-a constituit in cadrul universitatii din orasul german Freiburg (din regiunea Brisgau, pe Rhinul de sud) din colaborarea economistului Walter Eucken (1891-l950), a juristului F. Bohm si a economistului si sociologului W. Ropke (n. 1899). Lor li s-au alaturat ulterior numerosi alti economisti, printre care A. Miilller-Armack, A. Riistow, L. Erhardt etc. Acestia au constituit Scoala de la Freiburg, denumita ulterior si cu termenul de ordoliberalism, dupa numele dat revistei (Ordo) in care si-au expus ideile notoare, imediat dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial (1948), revista infiintata de W. Eucken si F. Bohm. Aceasta denumire este prescurtarea substantivului Ordnung, care inseamna atit mod de organizare si coordonare (echilent cu termenul francez "regulation"), cit si ordine. b. Opera economica a lui W. Eucken (1891-l950). Animatorul ordoliberalismului din Germania la mijlocul secolului XX a fost profesorul de economie politica (nationala) W. Eucken de la Universitatea din Freiburg. El si-a expus ideile in articole, studii si lucrari de mai mare anvergura, publicate pe parcursul a peste trei decenii (1914-l950), ca de exemplu: "Cercetari asupra teoriei capitalului" (1934), "Depasirea istorismului" (1938), "Concurenta ca principiu fundamental al organizarii economice" (1942) etc. Doua din lucrarile sale fundamentale se impun atentiei atit prin structura si volumul lor, cit si prin concluziile practice de politica economica pe care le contin si anume: "Bazele economiei politice" (1940) si "Principiile politicii economice" (publicata postum) (1952). Clarificari importante aduce W. Eucken indeosebi unor probleme practice de politica economica in studiile publicate in revista "Ordo" din anii 1948, 1949 si 1950.Intr-o prezentare sumara a gindirii economice a lui W. Eucken este necesara referirea cel putin la trei aspecte esentiale ale acesteia: metodologia, sarcinile stiintei economice si propunerile de politica economica. Pe metodologic, W. Eucken propune depasirea antinomiei seculare dintre istorie si teorie in domeniul stiintei economice, precizind ca fiecare dintre acestea privite separat sint neconcludente. Sub influenta crizei din 1929/1933 el ajunge la concluzia ca este necesara innoirea liberalismului si infaptuirea unei sinteze pe metodologic intre metoda inducti si metoda deducti, respectiv intre istorie si teorie. Punctul de plecare al investigatiilor economice trebuie sa fie, dupa parerea lui, faptele economice, realitatea din economia diferitelor tari si nu constructiile teoretice abstracte sau definitiile diferitelor concepte economice. Dat fiind faptul ca societatea omeneasca in ansamblu, deci si economia ei evolueaza in decursul timpului, economia din multe tari se deosebeste dupa cadrul juridic in care se defasoara. in consecinta, stiinta economica are doua sarcini: pe de o parte, sa studieze morfologia economica sau formele concret istorice de organizare economica din diferite tari, iar pe de alta parte, sa studieze procesele economice care au loc in cadrul istorico-juridic respectiv. Orice fenomen sau proces economic ridica, dupa parerea lui W. Eucken, doua probleme distincte: o problema generala, pe care o rezol teoria economica si o problema individuala, care tine de istorie si care se incadreaza in morfologia economica. in aceasta viziune, investigatiile economice trebuie sa parcurga doua etape sau trepte: analiza morfologica pentru determinarea cadrului istoric in care se desfasoara activitatea economica dintr-o tara sau alta si analiza teoretica a proceselor economice in functie de tipul morfologic al economiei respective. in felul acesta se impletesc cerintele metodei inductive cu ale metodei deductive, preocuparile economistilor din scolile istorice cu cele ale adeptilor teoriei echilibrului economic si ale celor care studiaza dezechilibrele economice. Pe teoretic, studierea fenomenelor si proceselor economice presupune, dupa parerea lui W. Eucken, urmarirea a cinci aspecte: productia de bunuri economice, aspectul lor temporal, aspectul lor spatial (localizarea activitatii economice), tehnica si tehnologia utilizate, precum si repartitia rezultatelor obtinute. Teoriile economice contradictorii formulate in decursul timpului sint aplicabile in conditii istorice diferite. Analiza morfologica a cadrului istoric concret din diferite economii nationale extrage din realitate mai multe tipuri abstracte de economie (care nu sint o inventie a ginditorului, ci sint induse din practica) si anume: economia dirijata de la centru si economia de schimb.In toate cazurile, activitatea economica se defasoara pe baza unui presilit. Deosebirile care pot sa apara in diferite situatii concrete se refera la autorii urilor si, implicit, forma de coordonare a activitatii economice la nivelul diferitelor tari. Economia dirijata de la centru este o economie adminstrata in care ul si coordonarea economica se infaptuiesc prin vointa unei autoritati centrale, in functie de unitatea respecti: unitate simpla (familie, domeniu) sau unitate complexa (economie nationala). Economia de schimb se caracterizeaza printr-o multitudine de uri individuale, a caror coordonare are loc prin intermediul pietei si cu ajutorul banilor si care poate cunoaste diferite riatii, atit in functie de formele de piata (concurentiala, monopolista, oligopolista etc), cit si de sistemul monetar existent (metalic, fiduciar, flotant, fix, etc).In viata reala si deci in decursul istoriei economiei nu au existat forme pure ale acestor structuri morfologice. Majoritatea economiilor ofera un amestec complex din diferite elemente ale acestor tipuri abstracte de economie. De aceea, dupa parerea lui W. Eucken, nu este posibila o teorie economica generala, labila pentru toate economiile fara exceptie, ci sint necesare teorii distincte pentru diferitele tipuri morfologice de economie.In viziunea lui W. Eucken, ul (central sau individual) este fundamentul neutru al oricarei teorii economice. Cadrul institutional in care se desfasoara activitatea economica este istoric. Procesul economic este non-istoric. Tipul de organizare este legatura dintre cadrul institutional si procesul economic, ceea ce inseamna ca morfologia economica este ca un fel de gramatica in studiul limbii, ca morfologia economica explica, nu sistemele economice, ci structura sistemelor. Din aceste precizari rezulta ca intelegerea corecta a fenomenelor si proceselor economice presupune studiul a trei discipline stiintifice distincte si anume: istoria economica (cadrul institutional), morfologia economica (tipul de organizare) si teoria economica (principiile de desfasurare a proceselor economice). Adept al neoliberalismului, W. Eucken respinge tipul centralizat de economie, critica ceea ce el numeste "caracterul nefast al oricarui sistem mixt" si sustine sistemul economiei de piata. Comentatorii operei sale4 apreciaza ca W. Eucken a dat stralucire liberalismului (respectiv ordoliberalismului) ca doctrina a unui tip descentralizat de economie de piata. Pe ul politicii economice, W. Eucken era de parere ca libera concurenta nu inseamna pasivitatea statului, se pronunta impotri coordonarii economiei prin decizii centralizate si considera ca sarcina fundamentala a politicii economice este organizarea economiei, in vederea mentinerii regimului economic ales, respectiv perpetuarea tipului de economie pentru care a optat societatea. Cei trei stilpi ai ordinii economice sint, dupa parerea lui W. Eucken, statul, stiinta si biserica. Sarcina statului este sa promoveze o politica economica stiintifica, urmarind eficienta eocnomica si satisfacerea aspiratiilor oamenilor. in functie de morfologia economica, exista trei tipuri de politica economica, dupa parerea economistului german: politica "laissez-faire" (conducere individuala, pasivitatea statului, ducind la formarea unor grupari sociale perturbatorii), politica economica colectivista (conducerea centralizata, interesul general devine coercitiv, mentinerea sistemului prin forta, nu sint satisfacute nici interesele individuale nici cele generale) si politica dirijista (cale de mijloc intre primele doua feluri de politica mentionate, care tin seama de diferite grupuri sociale de presiune, dar se misca intr-un cerc vicios, perpetuind insilitatea).In viziunea liberalismului renot, mai precis a ordoliberalismului german, W. Eucken este de parere ca politica economica trebuie definita in functie de tipul de economie existent si de distinctia facuta de stiinta intre morfologia (structura) sistemului existent si procesul economic ce se desfasoara in cadrul lui. Ca ginditor liberal, W. Eucken este adeptul economiei de piata. Ca ordoliberal, el considera ca domeniul politicii economice a statului se limiteaza la cadrul social al activitatii economice. Aceasta inseamna atit masuri (mai ales legislative) pentru conserrea si consolidarea acestui cadru, cit si interventii corective, atunci cind se constata incalcarea respectivului cadru juridic de catre anumiti agenti economici sau grupuri sociale datorita inexistentei sau insuficientelor dreptului economic. Statul nu trebuie sa intervina insa direct in desfasurarea procesului economic, deoarece acesta este domeniul actiunilor individuale. Conducerea si coordonarea activitatii agentilor economici individuali se face prin intermediul concurentei, avind ca principal instrument mecanismul preturilor. Daca nu exista grupuri de presiune, deci concurenta este perfecta si partenerii au sanse egale pe piata, formarea preturilor are semnificatia unui aderat "plebiscit permanent" care tine seama de opiniile cumparatorilor si vinzatorilor, astfel incit in pretul silit pe piata se concentreaza si se imbina interesele individuale (obtinerea bunurilor dorite) si cele generale (ordinea si silitatea in desfasurarea economiei). c. Opera economica a lui W. Ropke (n.1899) aduce o serie de precizari si nuantari ordoliberalismului german mai ales din perioada postbelica. Lucrarile lui mai reprezentative au fost: "Criza timpului nostru" (1943) "Civitas humana" (1944), "La jumatatea drumului intre socialism si liberalism" (1950) si "O decada de economie sociala de piata si intamintele ei" (1958). Pe teoretic, W. Ropke se preocupa de sporirea capacitatii functionale a sistemului economic, subliniind rolul important al intreprinzatorilor in aceasta privinta, care pe linga interesul lor particular (obtinerea cistigului) au si o anumita functie sociala, sa aprovizioneze piata. Ca toti liberalii si neoliberalii, W. Ropke sustine binefacerile urmaririi intereselor individuale si ale inegalitatii de conditii, dar se pronunta impotri exceselor si abuzurilor agentilor economici. Totodata, el respinge perspecti trecerii de la o economie de piata la colectivism. Pe ul politicii economice, W. Ropke admite necesitatea unei anumite interventii a statului in viata sociala si economica. Interventia pe juridic are in vedere crearea cadrului legal si modificarea lui in functie de evolutia societatii. Pe economic el face distinctie intre interventia conforma, care respecta jocul mecanismului pietei si interventia neconforma care perturba acest mecanism. Rolul interventiei conforme a statului in economie urmareste atenuarea imperfectiunilor pietei (de exemplu, limitarea tendintelor monopoliste ori a presiunilor exercitate de anumite grupuri sociale), amortizarea riatiunilor economice prea mari care pun in pericol echilibrul si silitatea economica, precum si repunerea in functiune a unor mecanisme economice blocate5. d. Politica economica dusa de L. Erhardt pentru redresarea economiei Germaniei Occidentale, dupa infringerea in cel de-al doilea razboi mondial si pentru liberalizarea ei a avut ca suport teoretic ordoliberalismul. Pentru a se delimita atit de vechiul liberalism, care condamna statul la pasivitate, cit si de dirijism care atribuia statului un rol exagerat in economie. L. Erhardt, in acord cu ordoliberalii germani, a calificat economia postbelica a Germaniei Occidentale drept economie sociala de piata. Atributul de "sociala" sublinia rolul activ al statului de drept in ce priveste crearea cadrului juridic si social-politic favorabil functionarii mecanismului pietei, in vederea sporirii eficientei economice si a ridicarii standardului de viata a populatiei. Principalele etape ale acestei politici economice au fost analizate in lucrarile lui L. Erhardt: "Expansiunea economica germana" (1953), "Proprietatea pentru toti" (1960), "O politica a abundentei" (1963), ca si in studiul sintetic "Economia si ordinea economica in politica moderna". Daca in majoritatea tarilor occidentale dezvoltate din primele doua decenii ale perioadei postbelice a dominat politica economica dirijista de inspiratie keynesista, R.F. Germania a fost singura dintre aceste tari care a promot politica economica neoliberala. Al doilea centru al neoliberalismului contemporan, pe linga Scoala de la Freiburg (Germania) a fost Scoala de la Chicago (SUA), infiintata de F. Knight si condusa de H.C. Simons si M. Friedman, iar reprezentanti proeminenti ai liberalismului mai exista si in alte tari, ca de exemplu, in Franta (J. Rueff, M. Allais), Marea Britanie (L. Robbins), si Italia (U. Papi, L. Einaudi).

Politica de confidentialitate

Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.
Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact