 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
| StiuCum
Home » economie
» economie politica
» Sectorul public in raport cu cel privat
|
|
Factori determinanti ai extinderii sectorului public |
|
| In multe studii se releva tendinta de extindere a sectorului public prin cresterea ponderii sale in PIB atat ca volum al cheltuielilor bugetare1, cat si ca volum al productiei.2 Analizele efectuate asupra unor asemenea date globale au determinat pe unii economisti, cum este, de exemplu, Adolf Wagner, sa considere ca o adevarata legitate faptul ca exista o relatie stransa intre cresterea venitului real pe locuitor si cresterea volumului cheltuielilor bugetare.1 Cu cat venitul real pe locuitor este mai ridicat cu atat mai mare este proportia cheltuielilor din produsul national pe care le fac guvernele si, prin urmare, cu atat mai mare este sectorul public in raport cu cel privat. Desi, in fond, o atare tendinta nu poate fi negata in totalitate, totusi, ea nu trebuie tratata in mod determinist, mecanic, in afara puterii umane de a Pentru aceasta se impune necesitatea de a analiza factorii care determina deAŽciziile de extindere a sectorului public si de restrangere a celui privat sau concu-rential de piata. Acesti factori pot fi clasificati in urmatoarele trei mari grupe: 1. Cei care tin de caracteristicile intrinseci (tehnice) ale acelor bunuri care nu pot face obiectul tranzactiilor pe piata; 2. Cei care tin de imperfectiunile sau neajunsurile mecanismelor pietei si care induc o crestere importanta a costurilor de tranzactie, precum si o inefiAŽcienta a relatiilor de piata in raport cu aplicarea unor politici sau reglementari guvernamentale1 sau chiar cu implicarea directa a statului in sisteAŽmele de control al proceselor de productie in calitatea sa de proprietar asupra unitatilor economice; 3. Cei care tin de interesele sociale (indiduale si de grup) pentru soluAŽtia publica. Desi, in realitate, multi dintre factorii celor trei grupe se intrepatrund si se influenteaza reciproc, interese didactice impun tratarea si analizarea lor sepaAŽrata, mai ales pentru a intelege mai bine cauzele adevarate, obiective si subiecAŽtive ale extinderii sectorului public, precum si limitele acestei extinderi. Factorii prind caracteristicile intrinseci ale bunurilor ce nu pot face obiectul tranzactiilor pe piata (bunuri pur publice) Exista o seama de bunuri si sercii care nu pot fi vandute pe piata, ori oferite pe piata. Urmatoarele exemple ale unor astfel de bunuri au devenit clasice: apararea nationala, producerea legilor si reglementarilor, mentinerea ordinei publice, apararea contra incendiilor, iluminatul strazilor, canalele de nagatie, observatoarele meteorologice, apele raurilor, plajele, izvoarele s.a. Ele sunt bunuri publice pure alocate in afara relatiilor de piata datorita urAŽmatoarelor doua caracteristici fundamentale pe care acestea le detin: A) Imposibilitatea ori dificultatea de a exclude indizii de la foloAŽsirea acestor bunuri. De exemplu, nimeni nu poate fi exclus de la beneAŽficiile pe care le ofera iluminatul strazilor, apararea tarii in cazul unor conAŽflicte armate, interesul si placerea de a zita parcurile publice, de a merge pe strada fie in calitate de pieton fie in calitate de automobilist. Toate acestea tin de domeniul public. Orice tentativa de a exclude pe unii dintre cetateni (de exemplu, pe cei ce nu-si platesc impozitele) de a folosi aceste domenii, dene ori, practic, imposibila, ori prea costisitoare. B) Lipsa de rivalitate dintre utilizatori in ce priveste consumul acestor bunuri. Aceasta caracteristica se explica in felul urmator: daca la multimea de indizi care se bucura de utilizarea bunurilor publice se va mai atasa un indid sau un grup, acest fapt nu va costa nimic in plus. Se spune ca in acest caz costul marginal al consumului aditional de astfel de bunuri este egal cu zero. De exemplu, daca la multimea existenta se mai adauga un indid sau un grup care sa se bucure de aparare, de iluminatul public, de protectia politiei, de apa raurilor etc, folosirea suplimentara a acestor bunuri nu urca costurile si, ca atare, aceasta nu costa nimic in plus. Neexistand nici proAŽprietate privata asupra acestor bunuri si nici costuri suplimentare pentru utiliAŽzarea lor, nu exista nici rivalitate intre utilizatorii sau beneficiarii acestor bunuri. Acestea reprezinta conditiile limita in care se realizeaza bunurile publice pure. Pentru relaxarea acestor conditii, ca de exemplu, excluderea unor cetaAŽteni de la utilizarea unor bunuri atunci cand acest lucru este, practic, realiAŽzabil si necesar, se pot utiliza o seama de elemente si instrumente ale relatiiAŽlor de piata in cadrul mecanismelor de alocare a bunurilor publice. Aceste instrumente vor fi analizate in urmatoarele doua module. Factorii prind imperfectiunile sau neajunsurile mecanismelor pietei ce favorizeaza cresterea sectorului public Daca bunurile publice pure din categoria precedenta erau cauzate in exAŽclusitate de caracteristicile tehnice ale acestora, exista in cadrul sectorului public si o alta categorie de bunuri care este generata, in principal, de neajunAŽsurile sau imperfectiunile pietei. In ce constau aceste neajunsuri, cine le provoaca si ce bunuri ofera statul pentru ca sa inlature sau sa compenseze efectele neajunsurilor? Neajunsurile pietei se refera la acele situatii in care mecanismele pietei nu mai pot opera intr-un mod eficient sau efectiv. De exemplu, datorita aparitiei unor degenerari ale mecanismelor pietei, se manifesta tendinta de impunere a unor preturi ridicate la anumite produse sau de a nu lua in considerare ex-ternalitatile, adica efectele negative sau pozitive emise de unitati economice sau sectoare de actitate (cercetare, invatamant) s.a. In asemenea cazuri nu mai este vorba de absenta unor piete ci, pe de o parte, de incapacitatea celor existente de a manui (stapani) externalita-tile, iar pe de alta parte, de performantele nesatisfacatoare de functionare a acestora (eficientei scazute) datorita lipsei de informatii adecvate ori distorAŽsiunii acestora, insuficientei competitiei sau datorita puterii unor monopoluri si, in fine, sporirii costurilor de tranzactie. Sa ne oprim pe scurt asupra unora dintre acestea. A. Externalitatile Cand actitatile economice creaza efecte expandabile in mediu (spillovers) si cand beneficiile si costurile nu sunt nici insusite de producator si nici colectate de la producator, rezultatele pietei nu sunt eficiente din punctul de vedere al alocarii. Prin desfasurarea lor, o categorie de actitati produc efecAŽte expandabile a caror valoare nu este reflectata in preturile output-urilor vandute si, deci, nu-l afecteaza pe producator. Efectele produse se numesc ex-ternalitati si ele pot fi: » negative, atunci cand afecteaza pe consumator, provocandu-i costuri nete; » pozitive, cand avantajeaza pe consumator, oferindu-i beneficii nete. Intrucat costurile si beneficiile externe nu sunt incluse in calculele pe care se bazeaza deciziile de productie si, ca atare, producatorul nu este nici afectat si nici cointeresat, rezulta ca se va produce prea putin, cand externalitatile vor reprezenta beneficii nete si prea mult, cand externalitatile vor reprezenta costuri nete, in atie cu nivelurile sociale de eficienta a productiei. Cele mai reprezentative domenii producatoare de efecte expandabile pozitive pentru societate sau direct pentru toti recipientii de cadre pregatite (cunostinte) si de tehnologii (cunostinte aplicate) sunt invatamantul, cercetaAŽrea stiintifica si dezvoltarea tehnologica, precum si alte zone de creatie. Piata nu este sensibila la asemenea efecte. De exemplu, intrucat cercetarea costa prea mult in raport cu efectele obtinute de firma care finanteaza, insa, mult prea putin in raport cu efectele globale (la nivel social), guvernul interne, ca si in cazul invatamantului, fie prin subventii si granturi, fie direct prin incorporarea acestora in sectorul public. Domeniul clasic producator de efecte expandabile negative il repreAŽzinta poluarea mediului inconjurator prin emisiile chimice si sonore produse de industrii si transporturi.Sistemul de taxe platite de catre poluatori, preAŽcum si sistemul de reglementari directe de catre stat pentru eliminarea sau limitarea surselor de poluare (impunerea unor limite standard) sunt actiAŽtatile publice care n sa substituie incapacitatea mecanismelor pietei concu-rentiale de a solutiona asemenea probleme. Este interesanta observatia conform careia notiunea de bunuri publice perfecte poate fi vazuta (interpretata) ca un caz limita al unui bun privat cu o coplesitoare marime a externalitatilor. Cu alte cunte, se considera ca bunul de utilitate publica perfecta este, in mod real, un caz de externalitati extrem: toata productia este in mod indidual nevandabila si toate beneficiile sunt externe. Vazute in acest fel, externalitatile reprezinta un concept mai general decat conceptul de bun public.1 B. Informatia si imperfectiunile pietei In multe studii este subliniat faptul ca intre principalele cauze ale neajunAŽsurilor pietei ar fi penuria de informatie, precum si calitatea deformata a informatiei pe care o receptioneaza consumatorii si agentii economici si ca insasi piata contribuie la aceasta situatie nesatisfacatoare. Remediul neajunAŽsului pietei trebuie sa mearga dincolo de aceste simple masuri de protectie a consumatorului. Este indiscuil faptul ca fortele pietei nu vor aloca resurAŽsele in mod eficient, iar economiile vor produce sub capacitatea lor - subliniaAŽza Wolf - atata timp cat preturile si ratele dobanzilor nu vor oglindi raritatea relativa a resurselor si costurile de oportunitate, daca consumatorii nu vor avea acces egal la informatia despre produse si piete, daca informatia despre oportunitatile pietei si tehnologia de productie nu vor fi disponibile in mod egal la toti producatorii si, in sfarsit, daca factorii de productie vor fi restricAŽtionati in posibilitatea lor de a veni cu raspunsul la asemenea informatie.1 Asemenea situatii se intalnesc in toate tarile, insa cu accente deosebite in cele in curs de dezvoltare in care ignoranta si informatia deformata se intalnesc foarte frecvent si in forme stridente.In aceste imprejurari, singura solutie de a reduce, daca nu de a inlatura asemenea imperfectiuni, este aceea de a accepta interventia statului care sa faciliteze disponibilizarea informatiei si coborarea sau inlaturarea barierelor pentru accesul liber la informatie s.a. Exista deja opinia ca anumite categorii de informatii ar fi mai potrite pentru un bun colectiv. Desi exista o dorinta privata bine articulata pentru asemenea categorii de informatii, totusi se conAŽsidera ca ele nu pot constitui o piata efectiva pentru a fi cumparate in mod eficient2. Cu toate imperfectiunile acestei piete, diversificarea nevoii de inforAŽmatie si mai ales progresele obtinute in ultimul timp in tehnica producerii si transmiterii informatiei, pare posibila formarea unei vaste piete in acest doAŽmeniu in care statul sprijina sub diferite forme acest sector, insa aceasta nu inseamna neaparat controlarea sau subordonarea sa. Imperfectiunile existente in domeniul semnalelor prind starea resurselor date de distorsiunile preturilor, dobanzilor si ratelor de schimb valutar de pe pietele de marfuri, de capital si de bani reprezinta o realitate in economiile de piata, cu consecinte negative in functionarea acestora. Distorsiunile sunt proAŽvocate in special de doi factori mai importanti: a) decalajele de timp cu care raspund procesele economice la semnalele date de modificarea preturilor daAŽtorita actiunii asa-numitelor frictiuni si tendintei sau starii de inertie - feAŽnomene proprii sistemelor mari; b) actiunile intreprinse de monopoluri si oligopoluri pentru mentinerea preturilor la un nivel superior printr-o dimiAŽnuare corespunzatoare a volumului ofertei. Politica guvernamentala se implica in acest domeniu cel putin pentru a reduce daca nu pentru a inlatura aceste imperfectiuni. C Puterea monopolurilor si oligopolurilorIn cadrul acestei categorii de factori apar doua situatii relativ distincte: 1. cea care priveste procesul de concentrare a productiei prin fuziuni de firme si care duce la nasterea oligopolurilor si monopolurilor; 2. cea care priveste existenta unor conditii specifice - cele mai favorabile - care asigura o reducere a costurilor, precum si avantaje ale economiei de scara ce fac inaccesibila operarea in acelasi domeniu a unor firme mici concurente. Pragul de intrare este foarte inalt, pe care alte firme noi din afara sistemului nu-l pot atinge. Este situatia specifica a asa-numitelor monopoluri naturale. In cursul evolutiei pe termen lung a economiilor nationale s-a ajuns la un inalt grad de concentrare a productiei. De exemplu, primele 200 de corporatii industriale din SUA, daca in 1929 controlau 45,8% din totalul capitalului, in 1980 ele au reusit sa controleze circa 60%.1 in anumite industrii cum sunt cele de automobile, aluminiu, energie electrica, film, fotografie s.a. exista cate 1-2 firme care ocupa locuri dominante ori exclusive pe pietele respective.2 in Romania, unele ramuri sunt controlate de monopolurile si oligopolurile cu capital de stat. Controlul dispare insa odata cu inlaturarea barierelor vamale. Aceasta inseamna fie excluderea competitiei cand este vorba de monopolul pur, fie aparitia unui alt gen de concurenta - cea monopolista - cand este vorba de un numar relativ mic de firme producatoare de produse substituibile care satisfac aceleasi utilitati insa difera calitativ, ca performante.In anumite imprejurari, existenta unei singure unitati producatoare este apreciata ca fiind eficienta, intrucat aceasta unitate se bucura de avantajul econoAŽmiei de scara si poseda o capacitate investitionala si de generare a progresului tehnic relativ mare.3 in principiu insa, atat in teorie cat si in practica, monopoAŽlurile sunt respinse intrucat, preocupate fiind de obtinerea unor preturi cat mai mari, ele manipuleaza oferta prin restrangerea volumului productiei pentru a mentine echilibrul dintre cerere si oferta, ceea ce influenteaza in mod defavorabil nivelul eficientei prin neutilizarea capacitatilor. Notiunile si rationamentele de mai sus pot fi explicitate cu ajutorul unei reprezentari grafice. Astfel, intrucat proprietarul firmei monopoliste urmaAŽreste sa maximizeze profitul prin urcarea pretului de vanzare, el va produce pana la nivelul la care va primi venit suplimentar (marginal) pentru fiecare unitate aditionala, care, la randul sau, va fi egal cu costul marginal de produAŽcere a acelei unitati suplimentare. Daca in conditiile concurentei perfecte, venitul marginal este egal cu preAŽtul de vanzare (cererea), in cele de monopol, venitul marginal este mai mic decat pretul de vanzare. in graficul din . 7.1. sunt reprezentate curba cereAŽrii si curba venitului marginal, in situatia de monopol. Se considera ca costuAŽrile marginale ale productiei sunt constante pentru toate nivelurile producAŽtiei, in conditiile concurentei perfecte volumul productiei ce se va realiza (Qj) va fi la nivelul la care pretul va egala costul marginal fcj. Monopolistul va fi interesat insa sa opereze cu nivelul productiei Q*, unde venitul marginal egaAŽleaza costul marginal (in punctul A), iar pretul de monopol va fi la nivelul pm. Distanta de la cm la pm reprezinta profitul monopolist obtinut din restranAŽgerea volumului productiei, iar suprafata triunghiului hasurat ABC repreAŽzinta pierderea de valoare la nivelul societatii.4 Starea concurentiala si dimiAŽnueaza nivelul eficientei unui important segment al economiei, in politica diferitelor tari sunt promovate actitati publice pentru a incuraja sau a imAŽpune monopolurilor respective un ambient concurential ori pentru a inlocui monopolurile private prin unitati publice.1 in asemenea scopuri sunt elaboAŽrate si impuse reglementari speciale care zeaza: protectia legala de preveAŽnire a functionarii unei singure firme in orice domeniu pentru incurajarea concurentei, controlul preturilor si al ratelor veniturilor, inlesnirea sau usuAŽrarea intrarii in ramura si pe piata a unor noi firme concurente pentru disciAŽplinarea firmelor monopoliste existente, inlaturarea barierelor vamale. D. Distributia echiila a veniturilor In afara de cazurile ilustrate mai sus, cand mecanismele pietei nu mai pot opera in mod eficient fara interventia statului, in economie mai apare si situatia in care esecul pietei se manifesta si in neputinta ei de a realiza o disAŽtributie echiila a veniturilor si a bunastarii. De aceea, in discutiile asupra neajunsurilor pietei un loc important il ocupa si problema distributiei. Din analizele teoretice si empirice efectuate rezulta ca diferentele dintre indizi si gospodarii in ce priveste veniturile deriva din diferentele de distributie a avutiei si de capacitate de munca (pregatirea profesionala) a fiecarui indid. La randul lor, distributia avutiei depinde de distributia drepturilor de mosteAŽnire a avutiei si de acumularea acesteia in decursul etii indidului, iar distributia castigurilor din munca Mecanismele pietei concurentiale n sa accentueze diferentele mentionaAŽte, mai ales pe calea acumularii avutiei, ceea ce adanceste injustitia sociala. Problema pe care o are in fata societatea - subliniaza Brown si Jackson - este aceea de a decide care anume distributie de venituri si bunastare este prefeAŽrata si apoi de a considera masurile alternative pe care ea le va lua de a trece de la distributia existenta la cea preferata.1 Silirea celei mai preferate distributii - mentioneaza mai departe cei doi autori -, in mod edent, este o problema complexa si care a fost dezbatuta intens si disputata de economisti si filozofi de-a lungul deceniilor.2 Problema alegerii modelului distributiei constiAŽtuie, in acelasi timp, si terenul cel mai potrit si favorit al dezbaterilor politice oferind acestora argumente puternice in optiunea pentru o anumita doctrina cu o ziune specifica asupra solutiilor prind realizarea echitatii. Realizarea echitatii prin distributie reprezinta unul dintre criteriile princiAŽpale ale diferitelor doctrine politice care se deosebesc unele de altele in speAŽcial prin ponderea acesteia (a echitatii) in raport cu criteriul eficientei si cu alte criterii. Numai daca echitatea tine seama si de alte criterii se poate reaAŽliza distributia optima.3 Fara a relua discutiile de principiu, aici ne vom referi la cateva aspecte prind adoptarea solutiilor de distributie echiila in conditiile generalizarii sectorului privat si a sistemului concurential.In realizarea politicii de redistribuire a veniturilor pot fi concepute doua categorii de sisteme: a) cel privat, facut in mod voluntar prin caritate; b) cel public sau guvernamental, efectuat de stat prin colectarea obligatoAŽrie a veniturilor de la contribuabili, folosind sistemul de taxe si impozite si distribuirea lor prin sistemul bugetelor. Prima cale nu poate fi realizata pe scara larga. Ea are un accentuat caracAŽter aleator si selectiv si cu multi evazionisti (free riders). Fara a se nega prima cale, cea de a doua este realizabila la scara nationala, plasand guverAŽnul intr-o pozitie favorabila din acest punct de vedere prin puterea sau autoAŽritatea sa de a realiza distributia veniturilor prin sistemul bugetar cu ajutoAŽrul caruia, pe de o parte, se colecteaza veniturile din taxe si impozite, iar pe de alta parte, se distribuie celor ce au nevoie de aceste mijloace. Politica de distributie a veniturilor cel mai frecvent aplicata este aceea de a atenua discrepantele prea mari dintre venituri. In acest scop, autoritatea guAŽvernamentala aplica sistemul de impozite si taxe progresive in functie de maAŽrimea venitului lunar sau anual si repartizeaza aceste fonduri sub forma de buAŽnuri publice particulare, de subventii, de ajutoare sociale etc. in functie de diferite criterii cum sunt marimea veniturilor, marimea familiei, numarul copiilor s.a.In masura in care echitatea distributiei este interpretata ca un rezultat al neajunsurilor pietei, distributia venitului apare ca un tip particular de bun public. insa trebuie retinut ca, in realitate, redistributia veniturilor nu rezulAŽta numai din functionarea libera a pietelor. Coexistenta pietei cu politica de distributie echiila a veniturilor a devenit o componenta principala a etii democratice moderne. In urma cu trei decenii si jumatate, Viner sublinia ca testul decisiv al ac-cepilitatii pietelor in societatile democratice depinde in mod fundamental de extinderea la care asemenea piete pot coexista intr-un cadru general de echitate a distributiei" cu care electoratul este relativ multumit."1 Din paAŽcate insa, cele mai multe decizii de politica publica - subliniaza Wolf - sunt in mod obisnuit chiar mai implicate in problemele de distributie (anume, cine obtine beneficiile si cine plateste costurile) decat in problemele de eficienta (anume, cat de mari sunt beneficiile si costurile),2 fapt ce afecteaza progresul economic si social real pe termen lung. E. Silizarea economica Aspectele neajunsurilor pietei referitoare atat la atingerea eficientei, cat si la realizarea unei distributii accepile a bunei stari analizate mai sus s-au referit la nivel microeconomic. Neajunsurile pietei se manifesta intr-un mod poate si mai edent la nivelul macroeconomic, atunci cand se manifesta dezechilibrele periodice.3 In teoria macroeconomica exista cunoscuta teza prind capacitatea sisteAŽmului economic de autoreglare ca rezultat al actiunii fortelor si mecanismelor sistemului de piata concurentiala care ghideaza economia in acea stare in care diferentele dintre sumele cererii (D) si cele ale ofertei (S) sunt egale cu zero: SD-SS=A°In realitate, economia de piata, in ansamblul ei, nefiind capabila sa se autoregleze si nici sa-si coordoneze actitatile, se produc dezechilibre maniAŽfestate prin subutilizarea capitalului si a fortei de munca, prin inflatie, preAŽcum si prin dezechilibre ale bugetelor si ale balantelor comerciale si de plati. Acestea reprezinta rezultatul disfunctionalitatii pietelor datorita lipsei de comunicare dintre diferitii agenti economici care opereaza in economie si a lipsei de sincronizare a diferitelor procese care se afla intr-o stransa si foarte extinsa interconexiune, precum si datorita rigiditatii sau lipsei de elasticitate a unor variabile din cadrul sistemului economic. De exemplu, nivelul general al folosirii fortei de munca si al preturilor depinde de nivelul cererii agregate in raport cu potentialul sau capacitatea de productie evaluata la preturile predominante. Nivelul cererii este o functie a deciziilor prind cheltuielile tuturor agentilor economici, inclusiv ale consumatorilor. La randul lor, aceste decizii depind de o seama de factori cum sunt, de exemplu, veniturile trecute si prezente, disponibilitatile de credite, avutia s.a.1 Ridicarea nivelului chelAŽtuielilor si, prin aceasta, a nivelului cererii agregate cu ajutorul politicilor monetare si fiscale poate conduce la asigurarea folosirii depline a fortei de munca si a capitalului. Insa ridicarea nivelului cheltuielilor si a numerarului pe piata pot depasi evolutia productiei disponibile in conditiile unei inalte utilizari a fortei de munca, ceea ce provoaca inflatia. O revenire de la faza de expansiune a cererii agregate (deci o reducere a acesteia) poate fi contracaAŽrata de anumite rigiditati in cadrul mecanismului atunci cand se pune problema, de exemplu, de a scadea salariile si preturile. Asemenea rigiditati, in fapt, fac dificila iar uneori ineficienta aplicarea unor politici antisomaj si antiinflationiste numai prin instrumente fiscale. In principiu, combaterea inflatiei implica aplicarea unor politici monetare si fiscale care sa limiteze cererea agregata. insa este cunoscut faptul ca inAŽflatia poate fi generata de doua cauze majore: a) excesul de cerere; b) cresterea costurilor. Politicile monetare si fiscale indreptate spre limitarea cererii agregate vor putea fi aplicate cu efectele scontate numai atunci cand inflatia este generata de excesul de cerere. Cand inflatia este generata de cresterea costurilor, aplicarea politicilor monetare si fiscale pentru limitarea cererii poate cauza cresterea somajului mai degraba decat oprirea inflatiei.2 Problema silitatii nu se rezuma numai la mentinerea unei rate inalte a ocuparii fortei de munca si la reducerea inflatiei in cadrul unei anumite capacitati de productie. Ea trebuie extinsa si la realizarea unor rate sporite de economisire, precum si la dorinta sau interesul de a investi si, prin aceasta, de a influenta rata formarii capitalului, precum si rata de crestere economica durabila. Mecanismele pietei lasate sa actioneze singure se dovedesc a fi neputincioase in fata unor aseAŽmenea exigente impuse de silitatea economica. De aceea mecanismele pietei trebuie ajutate sau sprijinite de politicile economice cat mai eficace care sa restauAŽreze echilibrul dar care sa nu inabuse relatiile concurentiale de piata. Aceasta presupune insa ca guvernul are capacitatea de a regla in mod perfect economia, subliniaza Brown si Jackson.3 Reglarea perfecta nu este un obiectiv realizabil, potrit aprecierii juste a lui Friedman, fapt demonstrat de evolutiile economiilor de piata in decursul deceniilor. Insa, guvernele trebuie sa aplice politicile economice cele mai potrite care sa ofere conditiile necesaAŽre pentru a aduce sistemul din starea de dezechilibru in cea de silitate.1 Interesul pentru solutia publica Aici ne vom referi, pe scurt, la natura interesului pentru: - o solutie indiduala sau una colectiva; - ori pentru o solutie privata sau una publica; - felul in care acestea contribuie la generarea si la cresterea cererilor penAŽtru actitatea publica. Fiecare dintre solutiile mentionate este distincta si importanta. Exista o anumita relatie specifica intre acestea. De exemplu, solutia privata poate lua fie forma indiduala (intreprinzatori indiduali), fie forma coAŽlectiva ori de grup (corporatii, parteneriat, fonduri mutuale, organizatii non profit). Solutia publica intotdeauna ia forma colectiva, forma reAŽprezentata de stat ca organizatie ai carei membri sunt cetatenii sai. Cine indeamna membrii unui grup sa caute o solutie colectiva mai degraba decat una indiduala pentru actiunile lor? De asemenea, aceeasi intrebare apare daca un colectiv doreste un sprijin public ori adopta o atitudine indiferenta sau una ostila fata de relatiile cu statul la anumite categorii de actitati. Trecerea de la solutia privata (indiduala si colectiva) la cea publica nu tine numai de optiunea indidului izolat sau numai de cea colectiva ci si de decizia politica desi, asa cum am vazut mai sus, ea poate fi considerata o solutie tehnica. » Solutia indiduala si cea colectiva tin de vointa si de optiunea libeAŽra a indizilor si a grupurilor private exprimate in cadrul mecanismeAŽlor conventionale si contractelor de piata. » Solutia publica este o optiune ce intra in competenta organizatiilor de stat si, prin aceasta, in mod formal, in sfera deciziei politice - administraAŽtive, desi in raport cu scopurile politice esentiale, asa cum s-a mai subliniat, ea reprezinta o solutie tehnica sau o metoda2 in vederea atingerii scopului. Adeseori solutia publica imbraca chiar si forma deciziei constitutionale. Interesul ce determina trecerea de la o solutie la alta depinde de domeniul la care se refera actiunile sau obiectivele urmarite si, mai ales, de caracterisAŽticile tehnice ale bunurilor si serciilor la care se refera actiunile. . A. Trecerea de la solutia indiduala la cea colectiva prin asocieAŽrea in organizatii Actiunile fiecarui indid si optiunile sale pentru o anumita solutie - de exemplu, indiduala sau colectiva - sunt conduse strict de propriul sau inteAŽres si de propriile sale mijloace. Cand se alege o strategie sau o suita de acAŽtiuni, fiecare indid ia in considerare interesele proprii, precum si reactiile altora. in acest context, indidul face optiunea conform intereselor proprii, fie ca el actioneaza indidual sau colectiv. Cand opteaza pentru actiunea colectiva, el trebuie sa coopereze cu alti indizi in masura in care aceasta contribuie la sporirea veniturilor prin ridicarea eficientei ori reducerea costuAŽrilor sale de tranzactie, precum si la asigurarea libertatii si sigurantei. ActiuAŽnea colectiva, in esenta, este o actiune a indizilor care coopereaza intr-un anumit grup in scopul obtinerii unor avantaje rezultate din asocierea libera intr-o organizatie. Caracteristicile principale ale organizatiilor sunt urmatoarele: - cele mai multe si mai importante actiuni luate in numele grupurilor de indizi sunt cele luate prin organizatii; - organizatiile exista pentru a indeplini anumite scopuri pe care un grup de oameni il au in comun1 si care au nevoie de sprijin sau de reprezentare; - un scop al tuturor organizatiilor este promovarea intereselor membrilor lor, nu cele ale liderilor;2 - organizatiile sunt create sa promoveze nu interese specifice. sau pur particulare ale persoanelor, ci interese comune ale indizilor ce compun gruAŽpul. Interesele pur particulare sau personale specifice pot fi valorificate in mod eficient de catre indizi prin actiuni indiduale, solitare fara a face apel la organizatii. Organizatiile isi pot realiza scopul lor doar atunci cand ele servesc interese comune sau de grup fara a exclude insa posibilitatea de a indeplini in mod subsidiar si unele functii de sprijinire si de realizare a unor interese personale indiduale ca o recompensa pentru atasamentul exprimat fata de organizatie. Trecerea de la solutia indiduala la cea colectiva pastreaza caracterul priAŽvat al relatiilor economico-sociale. O asociere a unor intreprinzatori indiduali intr-o organizatie pentru a le reprezenta interesele nu schimba cu nimic esenta relatiilor. Ele raman tot private atata timp cat nu interne statul ca putere publica. B. Obiectivele la care actitatile colective transced solutiile inAŽ diduale Amploarea si presiunea pentru realizarea unor obiective determina indiAŽzii sa se asocieze pentru a actiona in grupuri. Grupurile vor fi cu atat mai mari cu cat obiectivele ce trebuie atinse sunt mai mari sau mai importante. Dorinta pentru actiune colectiva apare indispensabila si cu toata pregnanAŽta pentru realizarea proiectelor de anvergura care necesita eforturi economiAŽce, tehnologice si manageriale foarte mari. Pentru realizarea acestora, soluAŽtiile indiduale si chiar cele colective ale unor grupuri restranse den insufiAŽciente. Dorinta pentru actiune colectiva adeseori fundamenteaza multe cereri pentru solutii publice. In acest din urma caz infaptuirea acestor cereri impliAŽca ajutorul efectiv al statului pentru asemenea scopuri cum sunt: asigurarea realizarii unor programe sociale, acordarea unor subventii, sustinerea unor programe de cercetari tehnologice s.a. C. Organizatiile economice cauta solutii publice in conditiile conAŽ curentei Asa cum indizii apartinand unei organizatii sau unui grup au interese comune care ii unesc dar si interese indiduale (personale) care ii despart, tot asa si organizatiile (firmele) au interese comune care le unesc, dar si inteAŽrese care n in conflict cu interesele celorlalte organizatii ce actioneaza pe piata, fapt ce le fac concurente. Interesul comun pe piata concurentiala consta in obtinerea unor preturi cat mai ridicate pe pietele produselor industriale prin vanzarea unui volum cat mai mare de produse pana la nivelul la care costul unei cantitati aditioAŽnale depaseste pretul pietei pe unitatea de produs. in conditiile in care pretuAŽrile sunt uniforme pe piata, pentru a obtine o crestere a profitului, firmele vor fi tentate sa vanda cat mai mult. Daca cererea ar fi perfect elastica, mecanismele pietei ar ajusta oferta, aducand-o la nivelul cererii, iar pretul ar creste din nou. In realitate - asa cum subliniaza Olson - fiecare unitate (firma) se asteapta ca celelalte unitati sa faca sacrificiul de a reduce nivelul productiei. Ca atare, oferta continua sa creasca si, prin aceasta, pretul pietei continua sa scada. In cele mai frecvente cazuri, unitatile industriale cauta solutii in afara mecanismelor pietei concurentiale, si anume: fie se asociaza in sectiuneluri penAŽtru a supune membrilor acestora reglementarea nivelului productiei pentru mentinerea preturilor ridicate, fie formeaza lobby pentru a cere suport guverAŽnamental in domeniul preturilor (subventii) si alte ajutoare. Unitatile econoAŽmice organizate pot deveni un grup puternic de presiune pentru obtinerea unor avantaje si a unor reglementari care sa le favorizeze. D. Scopurile realizate reprezentand avantaje colective oferite de stat ca bunuri si sercii publice Statul, in calitatea sa de organizatie, ofera bunuri publice tuturor cetateAŽnilor sai, aceasta decurgand din obligatia pe care o are oricare organizatie conform careia realizarea unui scop comun sau satisfacerea unui interes colectiv inseamna a oferi membrilor propriei organizatii bunuri publice sau colective. Tocmai faptul ca o tinta sau un scop este comun unui grup - subliAŽniaza Olson - inseamna ca nici unul dintre membrii grupului nu este exclus de la beneficiu ori de la satisfactia determinata de realizarea sa.1 Statul nu poate finanta cele mai de baza si mai tale actitati doar pe baza contributiilor voluntare ale cetatenilor sau pe baza veniturilor obtinute din vanzarea acestor bunuri si sercii pe piata. El este pus in situatia de a reAŽcurge la constrangerea cetatenilor de a plati taxe si impozite. Tocmai in rtuAŽtea acestui fapt, bunurile si serciile cele mai elementare livrate de guvern cum sunt apararea, protectia indiduala si a proprietatii, sistemul de legi si orAŽdinea publica trebuie sa fie disponibile pentru fiecare cetatean, fara exceptie. Avantajele comune sau colective oferite de guverne sunt numai bunuri (si sercii) publice. Conform definitiei, un bun public este acel bun de la consumul caruia nu poate fi exclusa nici o persoana. Nici chiar cel mai rau platnic de taxe si impozite nu poate fi exclus intrucat, practic, nici nu ar fi posibil acest lucru. Daca totusi ar fi exclus, operatia ar fi prea costisitoare pentru societate. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
