Fluctuatiile activitatii economice

FLUCTUATIILE ACTIVITATII ECONOMICE

Ciclurile economice. Definitie

Evolutia principalelor laturi ale activitatii economice dintr-o intreprindere, ramura si economie nationala (venitul national, productia, desfacerile, investitiile, consumul, ocuparea fortei de munca etc.) permite constatarea ca in unele perioade se inregistreaza cresteri, in altele, stagnari sau chiar reduceri; periodic, activitatea economica de ansamblu sau de ramura poate cunoaste chiar stari de criza. Aceasta inseamna ca, in timp, activitatea economica nu are o evolutie uniforma, liniara, ci este fluctuanta. Se pot delimita fluctuatii: sezoniere, accidentale (intamplatoare) si ciclice. Fluctuatiile sezoniere se deruleaza, de regula, pe parcursul unui an, ca urmare a influentei unor factori naturali sau sociali si sunt in general explicabile si previzibile. Astfel, sub incidenta unor factori naturali-climaterici, volumul productiei, al ocuparii, al activitatii economice in general, cunoaste fluctuatii pe parcursul unui an in agricultura, constructii, turism, in unele subramuri ale industriei etc. Variatiile sezoniere ale activitatii economice se datoreaza si unor imprejurari sociale (obiceiuri si traditii, sarbatori religioase sau laice s.a.). Datele statistice evidentiaza ca in perioadele care premerg importante sarbatori religioase sau laice au loc cresteri ale volumului vanzarilor, productiei industriale si transporturilor, se imbunatateste gradul de ocupare si folosire a factorilor de productie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor si productiei, ale gradului de ocupare etc. Ciclul economic sezonier se explica prin influenta factorilor naturali, psihologici si prin preferintele consumatorilor, care au evolutii specifice pe parcursul unui an, reproducandu-se cu o anumita regularitate de la un an la altul. Pentru unele activitati, fluctuatiile sezoniere si ciclurile lor au la baza evolutia fluctuanta, ciclica a ofertei; pentru altele, ele tin in special de fluctuatia si ciclicitatea cererii, a factorilor (conditiilor) ce o determina.

Fluctuatiile intamplatoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neasteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale si politice deosebite, decizii neasteptate ale unor agenti economici, o anumita stare de spirit a populatiei etc.

  Fluctuatiile ciclice sunt determinate de factori ce tin de functionarea activitatii economice, de interde 838h72i pendentele dintre partile sale. Sunt fluctuatii agregate si se reproduc cu o anumita regularitate, desi nu pot fi incadrate in termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuatii s-au manifestat pregnant de la inceputul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia ca alternanta perioadelor de expansiune si contractie a afacerilor, a activitatii economice in general, se deruleaza cu o anumita regularitate in timp.

Evolutiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se deruleaza sub forma ondulatorie, au un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuatiilor ciclice, activitatea economica trece prin anumite faze, fiecare cu trasaturi distincte si care se deruleaza aproximativ in aceeasi succesiune.

In caracterizarea ciclicitatii, ca forma de miscare a activitatii economice, se porneste de la succesiunea si repetabilitatea in timp a unor stari ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamana in linii generale de la un ciclu la altul; in fiecare faza, starea si performantele agregate ale economiei (ritmul venitului national, al productiei industriale si agricole, gradul de ocupare a fortei de munca, dinamica nivelului de trai, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o faza la alta.

Fazele miscarii ciclice se conditioneaza reciproc si, in unitatea lor, pregatesc premisele care asigura activitatii economice continuitate, schimbari calitative si progres. De aceea, teoria economica a desprins concluzia ca ciclicitatea reprezinta forma normala de evolutie a activitatii economice

Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezinta o miscare ciclica pe parcursul a circa 40 luni care afecteaza ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se incadreaza in interiorul ciclului mediu (Juglar), intre doua crize sau manifestari de criza si contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii si contractiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se deruleaza in medie 2 cicluri scurte, si 3 cicluri scurte in cele care au avut o durata medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au doua faze: expansiunea si recesiunea (reducerea cresterii economice), iar trecerea de la expansiune la incetinire nu presupune declansarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economica, privind evolutiile ciclice in economiile cu piata concurentiala, este concentrata, in primul rand, asupra ciclului decenal, numit si ciclul mediu sau Juglar caruia ii este dedicata o bogata literatura, continand o mare varietate de puncte de vedere.

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat in mod ideal sub forma grafica, in care pe ordonata este surprins un indicator de volum (sau indice) al activitatii economice (in mod alternativ pot fi luate in considerare venitul national, productia industriala, ocuparea fortei de munca etc.), iar pe abscisa este surprinsa variabila timp (vezi figura nr. 5).

Pe fondul anticiparilor ca sporirea cererii de consum se prelungeste, are loc un proces investitional sustinut pentru modernizarea capacitatilor de productie existente si crearea altora noi. Anticiparile privind marimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al cresterii productiei si gradului de ocupare a fortei de munca, fapt pus in evidenta prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investitiilor, se sconteaza pe o crestere mai mult decat proportionala a ofertei agregate si a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investitiilor).

In aceasta faza, in care optimismul agentilor economici este robust, are loc stimularea artificiala a cererii pe multiple cai, remarcandu-se sporirea stocurilor in perspectiva unor desfaceri cu castiguri mai mari. Totodata, bancile acorda credite cu o oarecare usurinta, gradul de indatorare a intreprinderilor depasind limitele prudentei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregata in crestere este stimulata artificial si prin cresterea lenta, dar de durata a preturilor: mai intai a celor cu ridicata, iar apoi si a celor cu amanuntul.

Cresterea preturilor mai este favorizata de amplificarea concurentei pentru accesul la factori de productie limitati si mai putin mobili si de atragerea in activitatea economica a noi factori de productie cu nivel calitativ si de eficienta inferioare celor in activitate. In fata evidentei fenomenelor inflationiste, prin politicile economice si actiunile altor agenti economici se adopta masuri pentru franarea cererii globale, ceea ce determina o franare a investitiilor; ea se accentueaza atunci cand intreprinzatorii constata ca in unele domenii a fost creat un aparat productiv a carui capacitate depaseste cererea solvabila, ceea ce face ca rata efectiva a profitului la noile investitii sa fie mai mica decat cea anticipata (marginala). O prima reactie o reprezinta o anumita incetinire a reinnoirii si modernizarii capacitatilor de productie.

Pe acest fond are loc intrarea intr-o noua faza, cea de cotitura superioara, cu manifestari de criza ciclica. Preludiul acestei faze consta in faptul ca in economie apar, iar in unele domenii se consolideaza, fenomene care determina o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele masuri restrictive (adoptate de catre guvern sau parteneri externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de mentionat in acest sens tendinta de reducere a ratei profitului, ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorita atragerii in circuitul economic a unor factori de productie mai scumpi sau avand un nivel calitativ mai redus; marirea stocurilor generata de o serie de imprejurari (neconcordante structurale intre cererea si oferta de satisfactori, cresterea relativa a investitiilor fata de evolutia economiilor, accentuarea cererii de moneda pentru motivul precautional etc). Operatiunile bursiere, in special cele speculative, anticipeaza uneori inversarea conjuncturii, generand un sentiment de neincredere intre operatorii bursei. In fata noilor fenomene, bancile tind sa restranga creditul, maresc rata dobanzii, fapt ce amplifica procesul de franare sau reducere a investitiilor, sentimentul de incertitudine la numerosi agenti economici.

Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

Cauze si teorii ale evolutiei ciclice pe termen mediu

Asupra cauzelor evolutiei ciclice pe termen mediu, in gandirea economica se constata o ampla confruntare de idei, sunt prezente numeroase puncte de vedere.

Desi pe parcursul intregului secol XIX au fost evidente fluctuatii ale activitatii economice, inclusiv unele crize, increderea teoreticienilor in capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe acestia sa caute cauzele crizelor in afara economiei prin explicatii exogene mecanismului economic: cea propusa de W.S. Jevons, cunoscuta sub numele de 'teoria petelor solare', cea de ordin psihologic - alternanta obiectiva a unor stari de optimism si cea de pesimism - elaborata de J.S. Mill. Azi, acestea prezinta doar valoare istorica.

Dupa marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii si investitii, in conditii de deplina ocupare. Ca atare, in explicarea ciclului decenal, au aparut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. Dupa acestea, ciclurile rezulta din conjugarea actiunii unor factori interni sistemului economic, interdependentelor din cadrul sau si a unor circumstante exogene lui.

In baza lor, sistemul economic contine in sine mecanisme destabilizante care genereaza fluctuatii ciclice, iar factorii exogeni (conditiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frana actiunea acestora.

Exista unele teorii numite 'exclusiv endogene'. Printre ele, retine atentia 'teoria ciclului de reinvestitional', elaborata de G. Haberler. Acesta sustine ca originea miscarii ciclice decurge din procesul reproductiei capitalului (cel fix n.n.), a carui inlocuire este ampla in unele perioade si nesemnificativa in altele. Alternanta unor perioade de inlocuire febrila a capitalului fix cu altele, cand in mod necesar volumul reinnoirii lui este redus, ar explica evolutia ciclica si fazele sale.

Alti autori, adepti ai teoriilor monetariste, incearca sa explice evolutiile ciclice prin evolutia creditului: cresterea excesiva a acestuia stimuleaza expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinand faza de recesiune. Dupa acestia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autoritatilor responsabile de politica monetara. Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale ciclului decenal, s-au imbogatit si diversificat, in special, prin aportul specialistilor din Scoala monetarista (M. Friedman, A. Schwartz, M.N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborari monetariste privesc evolutia ciclica ca rezultat al politicilor de credit adoptate de bancile centrale: cand reduc in mod artificial rata dobanzii, ele stimuleaza initierea fara suficienta fundamentare economica a unor proiecte de investitii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru ca factorii de productie sunt in realitate mai scumpi decat evaluarile initiale. Faza recesiva incepe cand intreprinzatorii, fiind in imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, isi reduc investitiile.

Un anumit rol in explicarea evolutiei ciclice l-au avut si teoriile subconsumului, dupa care insuficienta cererii (determinata de inegalitati si injustitii in repartizarea veniturilor franeaza oferta si cresterea productiei, care atrag sporirea somajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuand dezechilibrul pietei, cu efecte cumulative pentru reducerea productiei si declansarea crizei economice.

Teoriile supraacumularii de capital explica evolutia ciclica prin fluctuatiile investitiilor. Dupa acestea, cresterea investitiilor stimuleaza cererea globala, generand un proces cumulativ de expansiune economica. Recesiunea survine ca urmare a insuficientei resursele investitionale mai intai in sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite intregului sistem economic mai ales cand structurile productive create in faza de expansiune lanseaza pe piata cantitati substantiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Alti autori au adus corectari sau dezvoltari teoriei supraacumularii de capital aplicate in explicarea evolutiei ciclice. Se incearca demonstrarea faptului ca manifestarile de criza si recesiunile ciclice s-ar declansa nu ca urmare a insuficientei de lichiditati, ci deteriorarii rentabilitatii investitiilor si implicit a capitalului fix existent, care depaseste nevoile reale ale economiei. J. Schumpeter in 'Teoria dezvoltarii economice' incearca sa evidentieze rolul supraacumularii de capital in declansarea crizelor, prin aceea ca randamentul ridicat al investitiilor masive efectuate intr-o perioada scurta face ca piata sa fie inundata de produse noi, pe care cererea este incapabila sa le absoarba: de aici, declansarea recesiunii si (sau) depresiunii cauzate de scaderea productiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

Dupa teoria marxista, cauza fundamentala a crizelor economice de supraproductie se afla in contradictia fundamentala a sistemului economic si care conduce la declansarea crizelor ciclice prin incidenta nemijlocita, directa a contradictiilor derivate (forme de manifestare a contradictiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de retinut dintre acestea: tendinta de crestere mai rapida a productiei decat a cererii solvabile, aparitia unor neconcordante intre structura ofertei si a cererii, care conduc la formarea unei 'supraproductii relative' si reducerea tendentiala a ratei profitului.

In conceptia keynesista, succesiunea fazelor de prosperitate si de recesiune poate fi analizata in legatura cauzala cu evolutia eficientei marginale a capitalului, in interdependenta cu rata dobanzii. Dezvoltand si concretizand conceptia keynesiana, P. Samuelson a elaborat modelul evolutiei ciclice pe baza interdependentei multiplicatorului si acceleratorului, actiunea combinata a celor doua mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea si recesiunea ciclica

Ciclurile lungi

Evolutia pe termen lung a vietii economice, a starii si eficientei utilizarii factorilor de productie demonstreaza ca acesta se desfasoara sub forma unor unde lungi cu o durata de 40-60 ani. In acest interval de timp in economie este dominant un anumit mod tehnic de productie. O perioada de timp - experienta istorica atesta ca aceasta reprezinta circa 20-30 ani, - modul tehnic de productie dominant functioneaza corespunzator, isi dezvaluie capacitatile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. Dupa aceasta, el intra in conflict cu posibilitatile oferite de natura si alte resurse economice pe baza carora a fost construit, apar semne de epuizare a capacitatilor sale de afirmare a rationalitatii economice, manifestandu-se o tendinta istorica de scadere a eficientei economice, mai ales a reducerii randamentelor de scara si cresterea costurilor.

Incepe o perioada de tranzitie spre un nou aparat de productie, apt sa ridice eficienta economica, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri si modalitati de combinare a factorilor de productie, in concordanta cu resursele disponibile si accesibile. Este o perioada de 20-30 ani, in care limitele vechiului mod tehnic de productie sunt pregnante, dar care se perpetueaza datorita unor factori inertiali, paralel cu extinderea in economie a germenilor noului mod tehnic de productie. Generalizarea noului mod tehnic al productiei si restructurarea profunda a economiei incheie un ciclu de evolutie a economiei, marcand trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de productie, la o noua "unda" de dezvoltare economica. Corespunzator acestei logici, in evolutia oricarei economii mature, se disting doua mari faze de evolutie: una ascedenta (faza A), si alta descendenta (faza B), fiecare cu o durata de 20-30 de ani.

Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse in evidenta 4 cicluri Kondratiev (lungi) in evolutia economiei mondiale de-a lungul ultimelor doua secole.

Faza ascendenta A, se caracterizeaza prin preponderenta anilor de prosperitate economica si ritmuri relativ inalte de crestere a venitului national, investitiilor, productiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea sustinuta a nivelului de trai.

In faza descendenta are loc incetinirea ritmurilor de crestere a productiei, investitiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se inrautateste etc.; anii de recesiune economica sunt mai numerosi, iar persistenta unor fenomene negative in economie (inflatie, somaj etc.) se accentueaza.

Pentru a incerca o explicatie a ciclului secular, este necesar sa se porneasca de la faptul ca evolutia economica pe termen lung se deruleaza sub incidenta a numerosi factori endogeni si exogeni: economici, tehnico-economici, social-politici si naturali. In prezent capata tot mai larga recunoastere teza dupa care cauza principala a ciclului secular o formeaza evolutia ciclica a cercetarii stiintifice si inovarii tehnologice, in legatura organica cu ciclul schimbarilor structurale din economie.

Sub influenta acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de productie. Astfel, in faza ascendenta a ciclului lung, inovatiile, care stau la baza noului mod tehnic de productie se generalizeaza in economie prin intermediul unui proces investitional sustinut, conferind o dinamica inalta productiei, venitului national si eficientei economice. Este evidenta tendinta durabila de imbunatatire a gradului de folosire a factorilor de productie disponibili. Dupa o anumita perioada, apar semne de epuizare a potentialului de eficienta a modului tehnic de productie existent, concretizate in dificultati si disfunctionalitati in economie, ceea ce marcheaza inceputul fazei descendente a ciclului lung. In fata dificultatilor economice se intensifica cercetarea stiintifica si inovarea tehnologica, generand un puternic avant inovational. Datele statistice disponibile par sa ateste ca varfurile descoperirilor stiintifice si inovatiilor tehnologice s-au plasat in fazele descendente ale ciclurilor lungi. In aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza carora s-au declansat inventii si inovatii ample si care prin mecanismul investitiilor scot economia din faza de stagnare si ii imprima un curs ascendent pe o perioada lunga de timp. Este de remarcat ca, in faza ascendenta a ciclului lung, nu se ridica nevoi deosebit de presante in fata cercetarii stiintifice, ceea ce determina un recul al marilor descoperiri si inventii (daca se inregistreaza totusi, prin logica proprie strapungerilor in stiinta si tehnica, ele se aplica pe scara redusa, baza procesului investitional constituind-o stocul deja existent al realizarilor verificate de practica).

Politici anticiclice (conjuncturale)

In confruntarea cu fluctuatiile ciclice inevitabile, agentii economici specializati si guvernele nu raman in expectativa, ci concep si adopta masuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilitati proceselor economice si reducerea efectelor negative ale evolutiilor ciclice. Asemenea masuri s-au intreprins inca din secolul trecut, dar au fost intregite si perfectionate prin mai buna cunoastere a interdependentelor din cadrul economiei, relevante de teoria economica si de marirea capacitatii de informare prompta si reala asupra evolutiei economice. Un real folos au in acest sens si concluziile furnizate de practica economica.

Politicile anticiclice isi au originea in modalitatile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuatiilor ciclice. Ele se pot grupa in doua mari categorii: influentarea cererii agregate (demand-side-economics) si influentarea ofertei agregate (supply-side-economics).

Politicile anticiclice, avand ca obiectiv influentarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, dupa care cauza principala a fluctuatiilor agregate ale activitatii economice rezida in modificarile nedorite ale cererii agregate (in special ale cererii pentru bunuri de investitii) in raport cu posibilitatile si evolutia efectiva a productiei (oferta agregata).

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuatiile ciclice se folosesc mai multe mijloace si instrumente de politica economica: cheltuielile publice, sistemul de impozite de impozite si taxe, rata dobanzii si masa monetara, sistemul asigurarilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentata de catre Keynes si alti mari economisti, care l-au succedat, ele fiind integrate in masuri (politici) anticriza (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt promulgate de catre stat si aplicate prin organismele sale, prin institutiile financiare si alti agenti economici, intr-o anumita logica si corelare, in functie de conditii si gradul de cunoastere a realitatilor economice.

Desi interdependente, asemenea masuri pot fi grupate in trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetara si politica fiscala.

Politica cheltuielilor publice se bazeaza pe majorarea cheltuielilor bugetului administratiei centrale in faza de recesiune - chiar cu pretul unui deficit bugetar - cu scopul de a mentine sau impulsiona cererea agregata (pentru a stimula productia in vederea trecerii la faza de recesiune).

Cheltuielile publice favorizeaza cererea globala prin intermediul achizitiilor de stat, investitii cu caracter social-cultural si in sectorul public. O importanta majora prezinta majorarea prestatiilor si alocatiilor de securitate sociala (ajutoare de somaj, alocatii familiale, de reciclare profesionala etc.) care permit ca, in faza de recesiune, sa fie atenuate fluctuatiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populatiei. Pe aceasta baza este impulsionata atat cererea guvernamentala cat si cea privata pentru bunuri de consum si de capital. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le accepta in deficitul acestuia si modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea si efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice.

Politica monetara si de credit are ca principale instrumente rata dobanzii, creditul si masa monetara. Ele se aplica diferentiat in functie de starea conjuncturii economice.

Astfel, in faza de boom prelungit, cand ritmul inflatiei si (sau) pericolul aparitiei altor dezechilibre in economie sunt majore, se apeleaza, de regula, la o politica monetara restrictiva prin punerea in miscare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobanzii, promulgarea unor restrictii suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai stricta a activitatii financiar-bancare. Asemenea masuri au ca efect franarea cererii de satisfactori si a investitiilor si, pe aceasta baza, a activitatii economice, cu pretul cresterii somajului si a gradului de nefolosire a altor factori de productie. In faza de recesiune se poate actiona in sens invers: reducerea ratei dobanzii (scontului), facilitati pentru sporirea volumului creditului si a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale bancilor comerciale, achizitionarea intensa de catre autoritatile monetare a titlurilor de stat si altor categorii de titluri pe piata deschisa si pe cea a schimburilor valutare, amanarea (prelungirea) scadentei unor credite etc.

Prin astfel de masuri se urmareste stimularea consumului si investitiilor, a cererii globale in general si pe aceasta baza cresterea productiei si a gradului de ocupare a fortei de munca.

Politica fiscala consta in a utiliza sistemul de impozite si taxe in scopuri anticiclice.

Astfel, in conditii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalitatii (gradul de impozitare directa a veniturilor si de taxare a consumului), lasand o cota procentuala mai mare din venituri asupra agentilor economici particulari, ceea ce are menirea sa incurajeze cererea pentru bunuri de consum si investitionale.

Acest fapt este favorizat si de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca platile pentru impozite sa se diminueze relativ mai mult decat contractia veniturilor. In conditii de boom, se procedeaza, de regula, la majorarea fiscalitatii, pentru a frana cererea pentru bunuri de consum si investitiile, chiar inflatia, impozitele sporind mai rapid decat veniturile in expansiune. Exista perioade in care anumite masuri permit, printre altele, si incasari suplimentare la buget menite sa acopere sau sa atenueze deficitele acumulate in recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesista, avand ca obiectiv influentarea cererii, se aplica corelat si in raport cu situatia concreta a altor variabile si interdependente din economie; in raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politica economica sau altul si in cadrul fiecaruia, se apeleaza la instrumente si parghii specifice.

De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate in perioada postbelica, mai ales in tarile in curs de dezvoltare, si mai recente in cele aflate in tranzitie - se recomanda numai dupa ce s-a diagnosticat corect starea reala a economiei. De pilda, intentia de a stimula sau reduce cererea - in raport de starea conjuncturii - trebuie sa porneasca de la premisa ca marimea cererii de satisfactori si prodfactori este influentata de numeroase imprejurari: venitul curent, evolutia previzibila a preturilor, structura pe categorii de varsta a populatiei si transe de venituri, marimea patrimoniului agentilor economici si structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), marimea si ponderea venitului permanent in cadrul 'paradoxului economisirii' si gradul de ocupare a fortei de munca s.a.

De aceea, nu exista retete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist si a instrumentelor disponibile in acest sens.

Incepand cu anii '70 incepe sa fie pusa sub semnul intrebarii capacitatea politicilor de sorginte keynesista de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piata. O asemenea stare de lucruri are cauze si manifestari care inevitabil incita la reflectii. Astfel, de-a lungul intregii perioade, preturile nu numai ca nu au scazut, ci, din contra, au inregistrat o tendinta generala de crestere - corelata de regula cu ritmul cresterii economice; incepand cu 1973-1974, are loc o crestere spectaculoasa a preturilor, iar in fata inflatiei galopante, s-au impus masuri pentru reducerea cererii agregate (prin franarea consumului si investitiilor). Efectul a fost o sporire substantiala a somajului, insotita de stagnarea cresterii economice, dar rezultatele obtinute in stapanirea inflatiei au fost modeste. Somajul s-a transformat in principalul dezechilibru structural, cu ample implicatii social-politice si umane. Masurile adoptate dupa 1970-1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de sustinere (investitii publice, ajutoare bugetare, alocatii familiale pentru cei aflati in dificultate sau marginalizati, comenzi publice etc.) au determinat cresterea cheltuielilor publice si a deficitelor bugetare, fara o reducere semnificativa a somajului, ajungandu-se la concluzia ca ele sunt doar elemente artificiale si temporare de influentare a conjuncturii. In fond, statul nu se poate substitui initiativelor oamenilor; cel mult, se asteapta ca el sa faca aceste initiative posibile si mai eficiente. In acest cadru, s-au revigorat in forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply - side economics).

Politicile bazate pe oferta - pornesc de la filozofia ca pentru a influenta conjunctura in situatii nefavorabile (stari de recesiune sau chiar depresiune) este esentiala ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producatori sa mareasca oferta agregata.

In aceasta directie pot fi sugerate si aplicate cel putin doua mari categorii de masuri (politici).

Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurentei si preturilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forta economica (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obtine venituri stabile relativ independent de evolutia ofertei reale. Factorul determinant pentru evolutia ascendenta a ofertei agregate este o buna functionare a pietei; orice alterare a mecanismului pietei libere creeaza distorsiuni intre oferta si cererea agregata, instabilitate, fluctuatii ciclice, somaj si inflatie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna functionare a 'pietei libere, concurentiale si a mecanismelor sale' in conditiile asigurarii unei initiative cat mai largi prin reducerea reglementarilor si intarirea drepturilor de proprietate privata.

Folosirea unor parghii economice care sa imbunatateasca perspectivele de profit ale producatorilor, stimulandu-i astfel sa-si mentina si, dupa caz, sa sporeasca oferta de bunuri. In acest sens, se demonstreaza ca reducerea ratei fiscalitatii ii va incuraja sa produca mai mult, veniturile si cheltuielile statului, ale altor categorii de agenti economici, vor creste, atragand dupa ele evolutia corespunzatoare si a cererii agregate. Filozofia unei asemenea optiuni decurge din faptul ca intreprinzatorul si proprietatea particulara trebuie incurajate prin parghiile de politica economica pe care le folosesc statul si institutiile financiar bancare. Interventia statului incearca armonizarea politicilor monetare si fiscale focalizate asupra intreprinzatorului in asa fel incat sa-i stimuleze libera initiativa si asumarea riscului

Este un fapt demonstrat ca in perioada postbelica s-au atenuat fluctuatiile ciclice ale activitatii economice din tarile dezvoltate. Totusi, dezechilibre s-au mentinut si s-au manifestat in forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Aceasta stare de lucruri a activat un curent de gandire dupa care teoria si practica economica trebuie restructurate din temelii. Se apreciaza ca o economie confruntata cu dezechilibre poate urma una din doua cai posibile:

a)            sa introduca conditii de echilibru stabil printr-o profunda restructurare;

b)           sa mentina status-quo-ul si aplicarea unor politici keynesiste. Ele se constituie in incercari de neutralizare a efectelor nocive ale fortelor de dezechilibru, fara a atinge insa cauzele originare ale tulburarilor concretizate in incalcarea conditiilor de echilibru stabil