Aranjamente monetare internationale

Aranjamente monetare internationale

'In orice schimb, indiferent de natura sa, cei doi termeni ai schimbului sunt fiecare masura celuilalt termen'

G.A.Frois

ranjamentele monetare regionale sunt forme de integrare regionala. Aceste aranjamente imbraca forma uniunilor monetare. Uniunea monetara este o forma de cooperare, care in stadiul cel mai avansat al pietei comune (cand s-a realizat o libera circulatie a capitalurilor) creeaza totodata rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate si chiar o moneda comuna, care sa circule intre tarile membre. O astfel de uniune presupune un grad foarte ridicat de integrare a politicilor bugetare si a celor macroeconomice. Un grup de tari pot sa-si propuna constituirea unei uniuni monetare daca pun in aplicare rate identice ale dobanzilor si ale inflatiei. Aceasta presupune ca o uniune monetara este compatibila cu renuntarea la monedele nationale. Pentru ca existenta unei uniuni monetare sa fie posibila este necesar, dar nu si suficient ca sa nu existe restrictii in calea liberei circulatii a capitalurilor in cadrul gruparii si sectoarele financiare ale tarilor membre sa fie complet integrate.

Principalele tipuri de uniuni monetare sub care pot exista gruparile integrationiste sunt: uniunea valutara, uniunea cursurilor de schimb, uniunea liberei circulatii valutare si uniunea monedelor paralele. In prezent in cadrul Sistemului Financiar - Monetar international coexista mai multe astfel de tipuri de aranjamente monetare regionale.

Uniunea valutara reprezinta o forma de uniune monetara preferata care implica tari membre care adopta o singura moneda. O uniune valutara nu poate functiona fara o mobilitate perfecta a capitalurilor intre tarile participante la grupare si o completa integrare a sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni valutare trebuie precedata de inlaturarea tuturor obstacolelor in calea liberei circulatii a capitalurilor intre tarile membre si crearea unei structuri legale comune, care sa faciliteze completa integrare a sectoarelor financiare nationale. Intr-o uniune valutara va trebui sa existe doar un singur emitent independent al monedei unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare si ale cursurilor de schimb. Orice alt pachet de aranjamente institutionale care vor permite tarilor membre sa pastreze o anumita autonomie monetara, totusi relativ limitata, vor putea sa serveasca intaririi credibilitatii uniunii si sa-i confere durabilitate.

Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb si implica o fixitate irevocabila a cursurilor valutare intra - grupare concomitent cu o libera circulatie a capitalurilor intre tarile implicate. Prin comparatie cu forma anterioara, aceasta forma de integrare monetara nu presupune crearea si functionarea unei banci centrale a gruparii. Bancile centrale nationale continua sa fie responsabile de emisiunea monedelor nationale si de evolutia cursurilor acestora. Intr-o uniune a cursurilor de schimb tarile membre isi rezerva un grad ridicat de autonomie monetara in raport cu uniunea valutara. Totusi, suveranitatea monetara nationala identificata cu o uniune a ratelor de schimb este mai degraba iluzorie decat efectiva. Tarile membre, care au ales sa-si exercite autonomia monetara si elaboreaza politici monetare independente de cele ale partenerilor la grupare, mai devreme sau mai tarziu vor fi fortate sa procedeze la modificari ale cursului valutei nationale. Aceasta inseamna ca participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat incompatibila cu practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restrictiile implicate de fixarea irevocabila a cursurilor de schimb in cadrul gruparii, asupra manierei de implementare a unor politici monetare nationale fac aproape insesizabile diferentele reale intre cele doua forme de integrare monetara, din punct de vedere al gradului de autonomie monetara pe care ar dori-o tarile membre.

Uniunea liberei circulatii valutare presupune o libera circulatie a monedelor tarilor participante. Ratele de schimb in interiorul gruparii nu vor fi fixate de jure. Totusi, pentru ca toate monedele nationale sa ramana functionale pe termen lung, statele membre nu pot aplica politici monetare real autonome in raport cu celelalte. Competitia monetara implicata de acest tip de uniune monetara va face ca, treptat, unele monede sa fie eliminate din circulatie. Pentru ca guvernele sa nu suporte costurile politice ale riscului de eliminare a monedei proprii, o astfel de grupare monetara va tinde sa incurajeze politici monetare convergente intre tarile participante. Disciplina monetara a acestui tip de uniune monetara va genera, cel putin teoretic, rate armonizate ale dobanzilor si inflatiei si, totodata, de facto, cursuri valutare relativ fixe.

Un al patrulea tip de uniune valutara este uniunea monedelor paralele. Tarile membre isi pastreaza propriile monede dar exista, totodata, o moneda paralela care circula concomitent cu monedele nationale. Acest tip de uniune monetara combina libera circulatie a monedelor nationale, moneda unei tari intrand in competitie cu monedele celorlalte tari participante. Totodata, se naste un raport valutar intre moneda fiecarei tari si moneda paralela ceea ce o apropie de uniunea valutara. Ambele implica circulatia unei monede comune in interiorul gruparii si implica crearea unei autoritati monetare comune, responsabila in domeniul emisiunii monetare.

a. Sistemul monetar european

Istoria integrarii monetare europene nu incepe efectiv imediat dupa cea de-a doua conflagratie mondiala. Ca elemente de reflectie pot fi evidentiate doua intrebari: 'procesul de integrare monetara este influentat in special de ratiuni economice sau de considerente de natura politica?' si 'in ce masura cadrul juridico-institutional reactioneaza adecvat in momentele de criza cu care se confrunta sistemul?'. Faimoasa asertiune atribuita lui Jacques Rueff, 'L'Europe se fera par la monnaie ou elle ne se fera pas' exprima un punct de vedere conform caruia integrarea monetara nu este doar un scop in sine, ci este si un mijloc important de atingere a unui deziderat mai generos si ambitios - unificarea politica a Europei.

Uniunea Europeana de Plati

Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, pe plan international, s-au conturat programe ambitioase cu privire la noua ordine economica postbelica, care au condus la lansarea, cu ocazia Conferintelor de la Bretton Woods, a Fondului Monetar International si Bancii Mondiale. Scopul principal al acestor demersuri a fost evitarea erorilor interbelice, coabitarea cu fenomenele de devalorizare in scopuri concurentiale, lansarea unui sistem al cursurilor de schimb fixe care sa se modifice doar cu acordul FMI in conditii de 'dezechilibre economice de fond'. Totusi, aranjamentele financiar bancare de la Bretton Woods s-au dovedit neoperationale pentru marea majoritate a statelor participante, in special pentru necesitatile specifice ale statelor europene care au lansat un ambitios experiment de integrare economica regionala ale carui reguli impuneau aranjamente monetare mai flexibile. Situatia Europei era si mai complicata, comparativ cu alte state sau regiuni, intrucat la sfarsitul anilor '40 erau functionale peste 200 de aranjamente comerciale bilaterale[1]. Aceste aranjamente contineau in mod invariabil linii de credite care erau influentate de abaterea maxima a contului curent bilateral, in timp ce deficitele peste nivelul acestor credite tehnice trebuiau 'stinse' prin efectuarea de plati in aur. Majoritatea guvernelor din tarile europene incercau cu disperare sa-si mentina rezervele de aur, utilizand intreaga paleta de instrumente de politica comerciala (in special contingente si taxe vamale ridicate) pentru a obstructiona importurile provenind din tarile in raport cu care inregistrau deficite comerciale. Esenta acestei probleme deriva din lipsa de transferabilitate a excedentelor sau deficitelor balantelor comerciale, deficitul in relatia cu o tara partenera neputand fi compensat cu excedentul rezultat din relatia cu o alta tara, intrucat nu era in functiune un mecanism oficial de compensare multilaterala si nici piete valutare functionale, atata vreme cat monedele tarilor participante nu erau convertibile.

Bilateralismul se dovedea neviabil in rezolvarea dezechilibrelor de balanta, datorita serioaselor disfunctionalitati cu care se confruntau balantele de plati ale tarilor europene. Practic, toate tarile europene incercau sa obtina excedente exprimate apoi in aur, dolari sau orice alta valuta convertibila in dolari. Daca o anumita tara europeana incerca sa decida unilateral convertibilitatea monedei nationale in raport cu dolarul, aceasta insemna ca toate celelalte tari si-ar fi propus sa realizeze excedente comerciale in raport cu aceasta. Ca atare, orice tentativa unilaterala de trecere la convertibilitate monetara ar fi condus la si mai mari dificultati in ceea ce priveste balanta comerciala si de plati. Marea Britanie care a incercat in 1947 sa restabileasca convertibilitatea lirei sterline, este un caz interesant in acest sens. Desi sprijinit printr-o linie de credit de mare anvergura (aproape 5 miliarde dolari), demersul britanic a fost abandonat la doar sapte saptamani de la lansare.

Au fost necesari mai mult de doi ani pentru negocierea unui aranjament monetar: Uniunea Europeana de Plati (UEP) care a intrat in vigoare la 1 iulie 1950. Fata de aceasta initiativa si-au manifestat interesul de a participa toate cele 18 tari membre ale Organizatiei pentru Cooperare Economica in Europa, iar prin intermediul lirei sterline si a zonei francului, la aceasta au mai participat multe alte tari din Africa sau Asia. La momentul respectiv, UEP cuprindea o zona care derula aproape 70% din comertul mondial. De aceea, putem considera ca acest aranjament a fost mai mult decat unul regional, si prin fundamentele sale, a determinat o serie de puseuri de discriminare in plan comercial si financiar fata de tarile terte. Este surprinzator faptul ca SUA nu numai ca a acceptat ideea unui astfel de aranjament monetar, dar l-a si incurajat2.

In cadrul UEP, lun 323i88d ar, toate deficitele sau excedentele pe axa bilaterala erau compensate printr-o pozitie globala neta la nivelul Uniunii. Aceste pozitii nete erau cumulate intr-un interval de timp si doar soldurile nete totale inregistrate la sfarsitul anului trebuiau stinse sau reportate. Aceasta s-a dovedit cea mai simpla componenta a aranjamentelor de plati monitorizate de UEP. Partea mai dificila a vizat modul concret in care pozitiile nete ale unei tari in raport cu UEP trebuiau reglementate. Tarile care se asteptau sa aiba solduri active in urma acestui proces au insistat ca stingerea creantelor sa se faca prin plati in aur sau in dolari americani pe care sa-i foloseasca pentru finantarea importurilor din tari cu valute convertibile. Pe de alta parte, tarile constiente ca vor inregistra solduri negative in raport cu UEP si-ai manifestat interesul sa obtina credite, in scopul de a-si conserva rezervele de aur si dolari. In cele din urma, s-a ajuns la un compromis care consta in faptul ca fiecare tara primea un credit tehnic egal cu 15% din valoarea totala a exporturilor si importurilor calculata la nivelul anului1949. Un mix intre credite si plati in aur sau devize terte a fost considerata solutia reciproc acceptabila pentru a reglementa balantele. Acest panel era construit in functie de marimea soldului in raport cu creditul tehnic si era divizat in cinci transe a cate 20 de procente fiecare. O pozitie debitoare mai mica de 20% din cota putea fi compensata integral pe baza unui credit primit de la UEP, iar peste acest prag, se construia o scala progresiva de compensare in care crestea treptat ponderea platilor in aur si devize. Aceasta proportie a aurului si devizelor ajungea la 100% daca se depasea creditul tehnic. Ca atare, prin acest mecanism, tarile cu balante comerciale deficitare erau stimulate sa-si ajusteze raportul de schimb si balantele comerciale cu partenerii europeni. Toate pozitiile creditoare superioare primei transe de 20% erau compensate prin plati in aur in proportie de 50%, iar pentru pozitiile creditoare superioare intregii cote, Comitetul Director al UEP analiza si propunea conditii speciale de reglementare. Asimetria intre conditiile de reglementare a pozitiilor creditoare si a celor debitoare pute conduce, in teorie, la probleme de lichiditate pentru UEP, dar, in practica, capitalul de rulaj constituit cu ocazia lansarii UEP s-a dovedit suficient pentru a acoperi fluctuatiile limitate in ceea ce priveste angajamentele monetare ale Uniunii.

Pe fondul deteriorarii raportului de schimb al tarilor europene, al puseurilor inflationiste tot mai amenintatoare la contact cu volatilitatea climatului economic si politic, Olanda, Franta si Marea Britanie s-au confruntat cu semnificative deficite ale contului curent care depaseau nivelul creditului tehnic si au fost nevoite sa adopte masuri de corectare ale dezechilibrelor externe, solicitand tratament preferential din partea UEP. Presiunile exercitate de aceste tari s-au suprapus favorabil pe tot mai importantul excedent comercial al Germaniei in anii care au urmat. Acest surplus nu s-a rezolvat practic niciodata, cota Germanie crescand in mai multe randuri, dar surplusul a continuat sa o depaseasca, iar UEP nu a avut puterea sa oblige celelalte state care aveau deficite de cont curent sa solutioneze balanta, fie prin restrangerea importurilor, fie prin plata soldului in aur sau in devize convertibile. In pofida excedentului de cont curent al Germaniei, UEP a fost capabila sa functioneze eficient, astfel ca , in timp, exporturile tarilor europene catre SUA au crescut mai rapid decat importurile; ca atare, decalajul fata de dolar s-a atenuat. Aceasta inseamna ca se punea tot mai acut problema reluarii cursei catre convertibilitatea deplina a monedelor tarilor europene. Dar in anii 1957-1958 pozitiile cumulate ale majoritatii tarilor membre ale UEP au devenit importante in raport cu cotele si regularizarea lor prin plati in aur sau in devize s-a dovedit ne-operationala.

Intrucat tarile debitoare au considerat ca UEP nu le slujeste interesele, aceasta s-a dizolvat printr-o decizie adoptata in unanimitate la finele anului 1958, iar tarile participante au decis trecerea monedelor lor la convertibilitate deplina. In termeni formali, UEP a fost inlocuita prin Aranjamentul Monetar European (EMA), negociat in scopul mentinerii unei zone de stabilitate monetara in Europa. Acest aranjament a fost autorizat sa ofere stabilitate si siguranta financiara participantilor, dar era evident ca autoritatea de a impune politici de ajustare structurala si de a stabili conditiile pentru obtinerea de imprumuturi era transferata Comitetului Director al FMI.

"European Unit of Account" - moneda verde a Europei

Prevazuta prin Tratatul de la Roma din 1957 privind crearea Comunitatii economice Europene, Politica Agricola Comunitara (PAC) a inceput sa functioneze efectiv din 1962. Mecanismul preturilor agricole comunitare (preturi garantate, fixe) introdus in cadrul PAC era negativ afectat de, si in anumite limite chiar incompatibil cu, volatilitatea cursurilor de schimb. Politica Agricola Comunitara a cerut actiuni concrete in cazul redefinirii ratelor de schimb; acestea s-au concretizat in denominarea preturilor comunitare pentru o mare parte a produselor agricole in unitati comune de cont care se numeau la acel moment EUA (European Unit of Account). EUA a fost definit cu un continut in aur identic cu cel al dolarului SUA (deviza standard a SMI in perioada respectiva). Conform regulilor functionale ale PAC, preturile produselor agricole in moneda nationala erau egale cu pretul oficial al CEE exprimat in EUA (cunoscut si ca 'moneda verde') transformat in moneda nationala a fiecarei tari la rate de schimb fixate de organele comunitare. Daca cursurile de schimb 'verzi' urmau pur si simplu cursurile pietei (sau conform sistemului de la Bretton Woods paritatea oficiala a dolarului), deprecierea oricarei dintre monedele tarilor membre cu 10% conducea la cresterea preturilor produselor agricole tot cu 10% si invers in cazul aprecierii.

'Sarpele valutar' european

Un pivot de baza al sistemului de la Bretton Woods era paritatea declarata la FMI pentru monede in raport cu dolarul si marjele inguste de variatie care trebuiau sustinute de autoritatile monetare nationale. La inceputul anilor, '70, sistemul european, presupunea ca ratele de schimb bilaterale sau ratele cross intre doua monede europene se pot modifica intr-o marja maxima de variatie de doua ori mai mare fata de marja declarata fata de dolar[2]. Acordul Smithsonian, din decembrie 1971, care a majorat marja de variatie admisa in cadrul Sistemului Monetar International de la +/-1% la +/-2,25%, a grabit crearea unui mecanism specific al tarilor europene. La aceste noi benzi de variatie, fiecare moneda european ar fi putut varia cu aproape 9% fata de celelalte, acesta fiind un nivel de flexibilitate al cursului de schimb perceput ca incompatibil cu functionarea pietei comune si indeosebi cu cea PAC: cele sase tari membre CEE, prin Acordul de la Basle, au convenit imediat sa plafoneze banda de variatie la +/-4,5% intr-o banda de +/-2,25% fata de un curs pivot al monedelor europene fata de dolar. In momentul in care una din monedele europene participante la acest aranjament tindea sa depaseasca limita de +/-2,25% fata de cursul pivot , autoritatile monetare ale tarii de emisiune a monedei erau nevoite sa intervina pentru a-si 'readuce' moneda in tunel; in cazul in care interventia era imposibil de realizat, sau din alte considerente, tara respectiva putea solicita 'realinierea cursului pivot la conditiile pietei' si se stabilea un nou curs pivot al monedei in cadrul sistemului. Prin aceasta decizie s-a lansat un nou aranjament monetar european cunoscut sub numele de 'sarpele in tunel', creandu-se o zona de stabilitate monetara europeana intr-un climat monetar international tot mai volatil. La o luna dupa acest Acord, trei din tarile care negociau aderarea (Marea Britanie, Danemarca si Irlanda) au aderat la sistem, lucru pe care l-a facut si Norvegia ceva mai tarziu. Tinand cont de invatamintele perioadei 1967-1971, s-a urmarit obtinerea flexibilitatii cerute de sistemul monetar international si realizarea cerintei ca statele membre CEE sa se implice mai activ in determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internationale. Pentru tarile membre CEE in care mobilitatea capitalurilor era redusa, iar preocuparile se indreptau, mai degraba, spre restrangere, decat spre incurajarea acesteia, prin folosirea cursurilor de schimb ca o ancora de politica monetara, devenea tot mai evident ca trebuie aleasa o noua alternativa, mai radicala. In tabelul 1 este prezentata sinoptic o imagine a cronologiei evenimentelor cu care s-a confruntat 'sarpele monetar'. Timp de doua luni de la lansarea sistemului, lira sterlina (si legata de ea, lira irlandeza) puteau sa floteze liber ca urmare a unei scurte crize valutare, ceea ce a 'impins' rapid lira spre limita inferioara si a ridicat serioase semne de intrebare asupra sistemului cursurilor de schimb fixe. Trebuie spus ca 'sarpele valutar' s-a dezvoltat, evoluand dinspre o rigiditate excesiva a cursurilor de schimb, la inceputurile sale, catre o maniera mai flexibila, spre finalul functionarii sale. Cererile unilaterale de realiniere a paritatilor pivot nu au fost semnificative in perioada 1977-1978, acesti ultimi ani de functionare a 'sarpelui valutar' generand masuri moderate de folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economica.

In aprilie 1973 s-a constituit Fondul European de Cooperare Monetara (FECOM) abilitat, la inceput, cu monitorizarea sistemului comunitar al cursurilor de schimb, desi acest sistem exista la acel moment doar pentru cinci din cele noua state membre. In acelasi timp, FECOM urmarea asigurarea naturii multilaterale a interventiilor nete ale bancilor centrale asupra monedelor europene. S-au conceput mijloace mai eficiente de gestionare a facilitatilor pe termen scurt si foarte scurt, ca parti ale acordurilor dintre bancile centrale. Pentru gestionarea acestor facilitati a fost abilitata Banca Reglementelor Internationale (BRI). FECOM isi avea sediul la Luxemburg si era condus de un Comitet din care faceau parte guvernatorii bancilor centrale participante, fiecare dispunand de un singur vot. Deciziile acestui organism s-au dovedit a avea un semnificativ caracter recomandativ; in decurs de 20 de ani de la crearea sa, Comitetul Fondului s-a intrunit formal cateva minute la Basel dupa reuniunile Comitetului Guvernatorilor Bancilor Centrale. Toate deciziile mai importante erau discutate de acest comitet si nu in Consiliul de Administratie. Fondul nu a angajat nici un salariat permanent si a fost integrat, in 1994, in Institutul Monetar European.

Cronologia momentelor de referinta in evolutia 'sarpelui monetar'

Sursa: Daniel Gros, Niels Thygesen, 'European Monetary Integration', Longman Ltd., 1998

Sistemul monetar european si Mecanismul Cursurilor de Schimb

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociata in cursul anului 1978, avand, mai degraba, determinanti politici decat economici. Initiativa acestui salt real in planul integrarii monetare europene s-a concentrat la cel mai inalt nivel de decizie politica, si a fost, inca de la inceput, promovata in afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare. La momentul lansarii sale, in 1979, sistemul se definea prin patru trasaturi principale:

Sistemul cursurilor bilaterale

Pentru oricare din monedele participante la sistem, Consiliul Ministerial al Comunitatii Europene reunit la nivel de ministri ai economiei si finantelor din tarile membre ale Comunitatii Europene si fiecare tara membra conveneau o rata de schimb bilaterala in raport cu celelalte valute participante, aceste rate de schimb constituind valoarea paritara oficiala Aceste rate de schimb bilateral erau utilizate pentru construirea ratelor centrale de schimb in cadrul SME. De fapt, concesia pe care SME o face fata de 'sarpele valutar' consta in denominarea ratelor centrale in ECU. Aceste rate erau calculate pe baza unor raporturi bilaterale, fara a juca vreun rol in sistemul de interventie.

Indicatorul de divergenta

Elementul de noutate al SME, comparativ cu 'sarpele valutar' l-a reprezentat aparitia acestui indicator de divergenta, definit dupa cum urmeaza:

Unde: s_i si c_i reprezinta cursurile valutare de piata, si respectiv cursurile centrale pentru valuta i;

W_i reprezinta ponderea valutei in cosul valutar.

O moneda era considerata a atinge pragul de divergenta atunci cand indicatorul de divergenta ID_i, calculat mai sus, depasea nivelul de 0,75, moment in care autoritatile nationale trebuiau sa 'corecteze starea de fapt prin mecanisme adecvate'. Indicatorul de divergenta nu a fost folosit cu regularitate in gestionarea SME, in principal datorita faptului ca participantii utilizau, cu precadere, interventiile intramarginale inainte ca indicatorul sa atinga nivelul limita de 75%. Acest indicator de divergenta (ID) era, de fapt, un indice calculat dupa urmatoarea procedura: sa presupunem ca o moneda participanta la mecanismul cursurilor de schimb (MES) este situata, concomitent, la nivelul superior dar si inferior la marjei in raport cu alte monede. Aceasta situatie defineste nivelul maxim de divergenta sau 100% fata de marja potentiala in raport cu rata sa centrala exprimata in ECU. Calculele pleaca de la premisa ca toate monedele din cosul valutar fac obiectul fluctuatiilor bilaterale standard de +/-2,25%, rezolvand teoretic problemele tehnice. Pentru a elimina diferentele fata de fiecare moneda luata separat, autoritatile din tara a carei moneda ajunge la 75% din banda teoretica de divergenta vor trebui sa adopte urmatoarele masuri: sa procedeze la diferite tipuri de interventii pe piata valutara, Sa adopte masuri de ajustare structurala, sa solicite celorlalti parteneri participarea la discutii pentru redefinirea ratei centrale din cadrul cosului valutar. Daca nu se intreprinde nici una din aceste masuri, tara in cauza va trebui sa justifice, in fata partenerilor, inactiunea sa la o reuniune a bancilor centrale si chiar in cadrul ECOFIN. In pofida ambiguitatilor sale, aparitia acestui ID poate fi considerata o importanta inovatie a integrarii monetare, fiind un exemplu de aranjament monetar international care convenea asupra unui indicator specific ca ancora a coordonarii monetare. Am mai precizat ca si in Planul Duisenberg se preconiza introducerea unui astfel de indicator operational doar pentru un numar redus de tari membre CEE, fara o concretizarea problemelor tehnice. Nu rezulta clar din documentele cu privire la negocierea SME care au fost principalele tabere cu puncte diferite asupra acestui indicator, existand putine informatii si discutii explicite cu privire la alegerea cifrei de 75 ca procent limita pentru declansarea interventiei. Retrospectiv, aceste discutii prezinta un grad redus de interes, intrucat indicatorul de divergenta, contrar asteptarilor nu a detinut un rol important in cadrul SME. Motivul principal al acestei evolutii a constat in faptul ca unele tari participante nu se considerau pregatite sa accepte nivelul de flexibilitate al monedelor lor in cadrul acestei marje ce trebuia sa fie atent gestionata, preferand sa foloseasca interventia intramarginala. Alte tari, desi teoretic acceptau sistemul, nu s-au dovedit pregatite sa adopte masuri concrete atunci cand era cazul monedei lor, termenii Rezolutiei de la Bruxelles fiind destul de vagi pentru a permite retinerea in a actiona. In concluzie, introducerea ID nu s-a dovedit un pas revolutionar si a mascat viitoarele controverse cu privire la nivelul de asimterie din cadrul SME. Interpretarea limitata a noilor elemente ale SME - faptul ca ECU va deveni pivotul sistemului in forma unui ID care sa fie complementar semnalelor cu privire la abaterile de curs valutar - a fost pe placul sustinatorilor unui sistem centrat pe ECU, in principal Frantei, fiind un argument utilizat pentru sustinerea ideii ca SME se deosebea semnificativ de 'sarpele valutar' si pentru a justifica participarea la noul sistem . fostii participanti la 'sarpele valutar' opinau, pe de alta parte, ca SME nu reprezenta altceva decat o extindere in plan geografic a 'sarpelui'. Incurajarea discreta a SME s-a concretizat in conferirea rolului de activ de rezerva si mijloc de decontare intre bancile centrale pentru ECU. In rezolutia de la Bruxelles, statele membre au convenit sa doteze Fondul European de Cooperare Monetara, in baza unor aranjamente de swap reinnoibile la trei luni, cu 20% din rezervele de aur (reevaluate la intervale de sase luni pentru a reflecta valoarea de piata) si din rezervele de dolari, tarile participante primind in schimb un echivalent al acestor sume denominat in ECU. Aceste depozite erau obligatorii pentru participantii la mecanismul cursurilor de schimb (MCS) si vocationale pentru ceilalti membri ai CEE. Marea Britanie a aderat la sistem in iulie 1979, Grecia in 1981, iar Spania si Portugalia in 1987-1988. Volumul acestor depozite a fluctuat intre 23 si 55 miliarde ECU, variatia fiind determinata, in special, de modificarea pretului de piata al aurului. Odata cu trecerea la marja mai larga de +/-15%, indicatorul a devenit si mai putin relevant, cu toate ca a continuat sa fie publicat in presa financiara.

Obligatia de a interveni nelimitat in cadrul marjei de fluctuatie

Interventiile deveneau obligatorii odata ce cursul de schimb bilateral pe piata valutara varia cu un anumit procent (m), in orice directie, de la cursul central. Pana la 1 august 1993, valoarea lui 'm' era de +/- 2,25% ca regula generala si de +/-6% pentru lira italiana, peseta spaniola, escudo-ul portughez si lira britanica. De la 2 august, valoarea lui 'm' a crescut la +/-15% pentru toate tarile participante. Interventiile autoritatilor monetare puteau imbraca forma interventiilor unilaterale, bilaterale sau a realinierilor monetare. In cazul in care cursul de piata al unei monede participante la mecanism tindea sa se deprecieze fata sau sa se aprecieze fata de toate celelalte monede, in cadrul bandei de +/-2,25%, era necesara pentru restabilirea situatiei initiale interventia doar a bancii centrale a tarii de emisiunea a respectivei monede. Interventia consta in cumpararea sau vanzarea monedei respective contra altor monede europene pentru a mentine cursul de piata in cadrul bandei de fluctuatie admise sau a evita depasirea acesteia. Interventia unilaterala devena obligatorie pentru tara a carei moneda ajunge la 75% din banda teoretica de divergenta (+/-4,5%); in cazul in care acest prag de 75% nu era depasit, interventia unilaterala era posibila, dar nu era obligatorie. Interventiile bilaterale presupuneau interventia simultana, pe piata valutara, sau prin alte masuri a doua banci centrale participate la sistem in cazul inregistrarii unei evolutii divergente a cursurilor de piata a celor doua monede. Pentru exemplificare, din 1987 pana in iulie 1993, cursul central a 100 DM fata de FFR era de 100 DM=335,36 FFR, in timp ce limita maxima si respectiv limita minima a ratei de schimb erau de 343,05, respectiv de 327,92. In cazul unei abateri maxime de 4,5%, respectiv situatia in care pe piata Germaniei 100 DM erau cotate la un moment dat la 335,36 franci, iar pe piata Frantei 100 de DM reprezentau 343,05 franci, Bundesbank si Banca Frantei erau obligate sa intervina, simultan, pe piata valutara. Bundesbank trebuia sa urmareasca ca cursul marcii germane fata de francul francez sa nu scada, la Frankfurt, sub 2,915, iar Banca Frantei ca pretul marcii, la Paris, sa nu creasca peste 3,4305. Realinierea presupunea solicitarea unei tari participante de a-si modifica cursul pivot. O astfel de decizie trebuia aprobata de toate tarile participante la sistem. Modificarea lui 'm' la +/-15% a condus la disparitia practica a marjelor de fluctuatie, iar centrul de interes s-a deplasat catre interventiile intramarginale care erau semnificativ volatile. Pornind de la ratele centrale bilaterale, se calcula rata centrala pentru cosul valutar ECU ca o medie ponderata a monedelor participante.

Facilitatile de creditare

Sistemul prevedea urmatoarele categorii de facilitati: facilitatea pe termen foarte scurt, sprijinul monetar pe termen scurt si asistenta financiara pe termen mediu.

Facilitatea pe termen foarte scurt era conceputa, in principal, pentru a mentine consensul cu privire la ideea de interventie nelimitata. Intrucat bancile centrale, de multe ori, rezerve oficiale limitate in alte valute, se dovedea esential ca o banca centrala A sa poata apela la o banca centrala partenera B solicitandu-i acesteia din urma sa emita moneda pe care o punea la dispozitia bancii A in scopul sustinerii interventiei sale pe pietele valutare.

In cadrul acestei facilitati, perioada de creditare a fost stabilita, initial, pentru sfarsitul lunii in care se facea interventia, la care se adaugau 45 de zile; ulterior, acest ultim interval a fost extins, prin Acordul de la Basel-Nyborg, din septembrie 1987, la 75 de zile. S-a convenit ca banca centrala care emitea moneda sa aprobe in mod normal o suma care sa nu depaseasca dublul cotei tarii debitoare in cadrul sprijinului monetar pe termen mediu. Acest aranjament s-a dovedit benefic in noiembrie 1987, cand Banca Frantei a facut apel la aproximativ 20 de miliarde de franci francezi (aprox. 3,5 miliarde ECU).

Sprijinul monetar pe termen mediu era un mecanism prin se aproba un acces automat la un credit, pe termen mai lung, in baza unui cadru stabilit prin intermediul unor cote ale debitorilor. Totusi, volumul creditelor potentiale era mic (de ex. pentru tarile mari nu depasea 1,74 miliarde ECU), conditiile stabilite pentru utilizarea acestei facilitati ramanand nemodificate din 1974.

Asistenta financiara pe termen mediu cuprindea o procedura similara cu cea utilizata in cadrul FMI: conditionalitate si eliberarea fondurilor in transe pe baza unor decizii adoptate cu majoritate calificata in cadrul ECOFIN. Aceasta facilitate a fost utilizata intr-o mica masura, pentru a rezolva unele dezechilibre ale balantelor de plati. Tratatul de la Maastricht, prin art. 103A, a prevazut regandirea procedurilor de acordare a sprijinului financiar si extinderea perioadei de utilizare, decizia de acordare a acestei facilitati urmand a fi adoptata in unanimitate si in baza unui pact de stabilitate prin care sa se monitorizeze politicile economice pe termen mediu.

Mecanismul de decontare in ECU

Acordul privind crearea SME prevedea ca statele participante sa constituie la Fondul European de Cooperare Monetara 20% din rezervele lor de aur si dolari inschimbul ECU. Depozitele imbracau forma unor acorduri de swap reinnoibile la fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent in functie de fluctuatiile activelor de rezerva, de pretul aurului si de cursul de schimb al dolarului american. Depozitele oficiale in ECU puteau fi utilizate pentru a sustinerea mecanismelor de interventie in baza unor credite dar nu si pentru interventii directe (rol care va reveni ulterior unui ECU privat). Pana in 1987, bancile centrale creditoare erau, totusi, obligate doar sa accepte reglementarea a pana la 50% din creditele acordate in ECU, limite suspendate ulterior. Inca de la inceput, ECU s-a constituit ca un instrument de exprimare a identitatii europene. Se preconiza ca Ecu sa includa toate monedele tarilor membre CEE cu o greutate specifica care sa reflecte potentialul economic al statului emitent. Aceasta preocupare este evidenta si prin prisma prevederii care statua revizuirea structurii cosului valutar al ECU la fiecare cinci ani de catre ECOFIN sau la cerere daca se producea o modificare substantiala (peste 25%) a ponderii unei monede in cos. Aceasta ultima prevedere nu a fost exercitata in 1979, desi intre timp se inregistrasera unele evolutii divergente. Totusi, in 1984, cand in structura cosului valutar a fost inclusa si drahma greceasca si in 1989 cand s-au adaugat peseta si escudo-ul, s-au produs anumite ajustari.

Compozitia initiala a ECU

Sursa: Ungerer Horst and all, 'The European Monetary Syytem: Recent Developments', IMF Occasional Papers, no. 48/1986

Ponderea monedelor participante s-a stabilit, la momentul recompunerii, pe baza unui set de criterii economice dar si subiective. Criteriul economic viza:

- ponderea tarii respective in PNB-ul cumulat al CEE;

- ponderea tarii in comertul reciproc;

- ponderea tarii in sistemul de sprijin financiar al SME.

Aceste criterii obiective au fost cele care au stat la baza stabilirii compozitiei cosului EUA in 1974. Incepand din 1979, aceste criterii au servit doar ca indicatori cadru, fiind ajustate cu alti determinanti mai putin economici. Din tabelul 1 rezulta ca, in 1979, ponderea marcii germane si a guldenului olandez a depasit ponderea celor doua economii in ecuatia comunitara. In conformitate cu criteriul economic, ponderea marcii ar fi trebuit sa fie de 25%, dar a fost stabilita la 33%. Redefinirile din 1984 si 1989 nu au modificat radical acea stare de fapt, guldenul si marca ramanand, in continuare cu o pondere specifica ridicata, in timp ce alte valute au detinut un rol marginal[5]. Definirea ECU in baza unor sume fixe in moneda nationala a presupus ca, ori de cate ori cursul bilateral a doua monede se modifica, ponderea lor relativa si cursul de schimb fata de moneda compozita sa se modifice, de asemenea. Datele din tabelul 1 indica ca influenta ratelor bilaterale de schimb (de exemplu marca germana - franc francez) este cu atat mai mare cu cat ponderea valutei in cos este mai mare. Dat fiind faptul ca ponderea combinata a doua monede este mai mare, daca aceste doua monede evolueaza in acelasi sens, modificarea ratelor de schimb ale acestora tinde sa aiba un efect mai mare asupra cosului valutar. Acesta a fost cazul corelatie dintre marca si gulden in anii '80. Pe parcursul anilor '90, grupul 'tare' al monedelor din cosul ECU s-a extins, incluzand si francul francez si francul belgian si a reprezentat aprox. 75% din intregul cos valutar. Devalorizarile din anii '90 au avut un impact mai redus asupra ponderilor relative. Valoarea externa a ECU in raport cu dolarul american sau cu alte active de rezerva s-a modificat semnificativ mai putin decat orice moneda europeana participanta la sistem (privita individual), elasticitatea fiind in functie de ponderea valutei in cosul ECU. O depreciere a francului francez fata de marca germana cu 1% conduce, pe fondul unei rate de schimb fixe marca - dolar, la o modificare a ECU, exprimata in marci sau dolari, egala cu ponderea francului francez in cosul ECU.

Structura ECU anterior lansarii UEM

Sursa: Gros Daniel, Niles Thygesen, 'European Monetary Integration', Longman, London 1998, pag 242

Din tabelul de mai sus se poate observa ca ajustarile cursului de schimb produse dupa 1979 au avut ca efect reducerea ponderii lirei sterline, lirei italiene si a pesetei spaniole. Totusi, din mai multe considerente, aceste reduceri au fost mult inferioare celor asteptate ca urmare deprecierii monedelor in cauza cu circa 30%. Tratatul de la Maastricht statueaza ca nu se vor mai produce revizuiri ulterioare ale cosului valutar pentru a fi utilizat ca ancora pentru unul dintre criteriile de convergenta. ECU, reprezentand media ponderata a 12 din cele 15 tari membre ale UE a devenit baza monetara pentru EURO la debutul acestuia de la 1 ianuarie 1999 (moment ce a marcat, de asemenea, debutul stadiului trei al uniunii monetare). La acel moment, acesta urma sa fie un cos valutar care sa reflecte performantele medii ale participantilor, in continuare noua moneda urmand sa reflecte fundamentele politici monetare gestionate de Banca Centrala Europeana si sa fie moneda unica pentru participantii al UEM. Probleme derivate din procesul de transformare a ECU in Euro vor fi analizate in continuare. Desi consensul cu privire la utilizarea ECU de catre agentii privati a avut un rol important in definirea sa, scopul principal, la momentul crearii acestuia, a fost acela de a furniza o unitate de cont pentru tranzactiile oficiale. Dupa lansarea SME s-a convenit asupra transformarii ECU in elementul pivot al Sistemului Monetar European. ECU s-a constituit in numerar pentru mecanismul ratelor de schimb, baza de calcul pentru indicatorul de divergenta, unitate de cont pentru operatiunile Fondului European Cooperare Monetara (FECOM) si mijloc de regularizare pentru operatiunile efectuate in cadrul sistemului. ECU a fost ales ca suport pentru indicatorul de divergenta intr-o tentativa, partial esuata, de a pastra relatii armonioase in cadrul sistemului. Asa cum am afirmat si anterior, in realitate, folosire ECU in cadrul SME s-a limitat numai la operatiunile FECOM, astfel incat ECU oficial s-a utilizat efectiv numai pentru a mijloci tranzactiile intre bancile centrale. ECU oficial putea fi detinut exclusiv de catre bancile centrale, iar din 1994, de catre Institutul Monetar European. Bancile Centrale terte si institutiile financiare internationale puteau fi desemnate ca 'alti detinatori', dar foarte putine dintre acestea au facut acest lucru. Modalitatea tehnica prin care era creat ECU oficial indica faptul ca acesta nu a fost privit ca o autentica valuta convertibila sau ca activ de rezerva important, ci mai degraba ca o moneda scripturala de schimb pentru dolari sau aur. ECU oficial nu a fost folosit niciodata pe scara internationala, dar date fiind rezervele mari denominate in ECU ale bancilor centrale europene, aceasta situatie s-a ajustat de la sine. Depozitele in marci germane sau in dolari americani au ramas principalele active utilizate pentru interventii pe pietele valutare. Pana in 1985, ECU oficial a avut si un alt dezavantaj din punctul de vedere al bancilor centrale creditoare din sistem, debalanatele exprimate in ECU nefiind remunerate deplin la dobanzi reale. Bancile centrale ale tarilor cu monede puternice au fost reticente in a acorda credite in ECU in cadrul Facilitatii de finantare pe termen foarte scurt, datorita remunerarii acestora cu dobanzi cu 3-4% sub cele primite pentru plasamentele in ECU privat. Chiar si in situatiile in care, ratele dobanzii pentru ECU oficial s-au apropiat de cele ale pietei, ca in 1985, nu s-a inregistrat, totusi, o crestere a utilizarii ECU oficial, datorita faptului ca resursele financiare disponibile pe termen scurt au fost plasate, mai avantajos, pe pietele de capital. Sistemul oficial de sprijin financiare din cadrul SME a pierdut semnificativ din eficacitate.

Se poate concluziona ca au existat doua circuite paralele pentru ECU oficial si pentru ECU privat, ceea ce a condus, in cele din urma, la necesitatea conectarii acestora. Aceasta propunere nu a fost creditata, multa vreme, cu sorti de izbanda, abia din 1992 bancile centrale crescand achizitiile de ECU privat pentru a-l utiliza pentru interventiile intra si intermarginale. Interventiile in ECU, fata de cele in marci germane, prezentau urmatorul avantaj: nu mai era necesar obtinerea acordului prealabil din partea Bundesbank[6]. In practica, pe pietele private s-a utilizat, intr-o masura relativ redusa, un 'cos inchis' in care ECU era definit ca un mix de valute europene la momentul incheierii tranzactiei. Acest fapt inseamna ca obligatiunile emise in ECU anterior anului 1989, pe o perioada de zece ani, atunci cand numarul de valute inclus in cosul stabilit de comun acord era mai mic, aceste titluri trebuiau rascumparate in ECU care avea o alta compozitie. Problemele au devenit si mai sensibile odata cu trecerea la Euro.

Faptul ca ECU folosit pe pietele financiare a fost doar un contract de drept privat in care figura clauza cosului valutar ilustreaza interdependentele intre doua mari categorii de determinanti ai crearii ECU, si anume: costurile de tranzactie si economiile de scara. Intr-un mediu economic ideal fara costuri de tranzactie, nu exista ratiuni pentru ca sectorul privat sa foloseasca o definitie oficiala a ECU, intrucat fiecare contract poate fi bazat pe orice cos valutar construit prin negociere. Dat fiind faptul ca o astfel de situatie nu exista in realitate, deoarece costurile de tranzactie care apar in cazul negocierii cosului valutar separat pentru fiecare contract sunt mai mari. Mai mult, prin folosirea de catre un numar ridicat de agenti economici a aceleiasi unitati monetare compozite, costurile de tranzactie se reduc, instrumentele financiare denominate in ECU diversificandu-se. In cadrul SME, o mare atentie a fost acordata mecanismului de creditare si indicatorului de divergenta, in timp ce sistemul de interventie bilaterala a fost preluat de la 'sarpele valutar'. Retrospectiv, aceasta atitudine nu s-a dovedit o alegere fericita. Elementul esential al procesului a fost reprezentat de consensul referitor la 'apararea' cursurilor de schimb pe baza unor interventii neconditionate si prin ajustarea politicilor monetare nationale. In termeni ai managementului cursurilor de schimb, SME urma sa functioneze la fel de riguros ca 'sarpele valutar'. In stadiul initial al functionarii sale, si pentru o perioada limitata de timp, tarile participante care nu participasera la 'sarpele valutar' puteau opta pentru marje de variatie mai largi fata de ratele centrale. Ca principiu de baza, interventiile urmau sa fie facute in monedele tarilor participante. Redefinirea ratelor de schimb centrale va face obiectul consensului reciproc. Tarile nemembre care aveau legaturi economice si financiare stranse cu CEE puteau deveni asociate la sistem. Unitatea Europeana de Conte (ECU) devenea pivotul de baza al sistemului, fiind folosit ca mijloc de reglementare a platilor intre autoritatile monetare din tarile participante la sistem. Cel mai sugestiv mod de a evalua performantele Sistemului Monetar European este sa ne concentram atentia asupra perceptiei externe a eforturilor de creare a stabilitatii monetare europene. Facem acest lucru pentru una din cele mai importante provocari a celor care au gandit si conturat SME a fost atenuarea si prevenirea evolutiilor imprevizibile ale cursurilor de schimb ale monedelor europene (caracteristice anilor '70). Utilizarea mecanismului de realiniere a paritatilor centrale indica un raspuns pozitiv din partea sistemului, pe parcursul functionarii sale, la presiunile aparute din directia diferentialului preturilor (care genera rate diferite ale inflatiei), desi nu fusesera prevazute mecanisme clare dupa care sa ghideze realinierile. In economia functionarii SME, au existat 12 astfel de realinieri. Dupa perioada intiala caracterizata de o volatilitate ridicata, in cursul careia ratele centrale au fost modificate practic la fiecare opt luni, a urmat o perioada de patru ani, mai calma. Comparate cu ecartul ratelor inflatiei, aceste realinieri au fost mai moderate. S-a afirmat, in anumite ocazii, ca realinierea din ianuarie 1987, considerata de unele state participante ca superficiala, dar riscanta, a destabilizat alinierea economiei europene la socurile financiare externe si a marcat sfarsitul uneia doua perioade in evolutia SME. Practic, pe parcursul unei perioade mai m ari de cinci ani, cu exceptia lunii ianuarie 1990 cand s-a inregistrat o reducere a cursului lirei italiene, nu au existat redefiniri monetare.

Dupa 1990, functionarea SME a fost marcata de cresterea volatilitatii pietelor financiare, ceea ce a indus ingrijorare, existand temeri ca modificarea ratelor de schimb nominale ar fi avut la baza, mai degraba, o motivatie politica decat una economica. Din multe puncte de vedere, primii patru ani de functionare a SME pot fi caracterizati ca dificili. In SUA, politica monetara a devenit mai riguroasa, iar procedurile de control monetar s-au modificat (octombrie 1979), crescand importanta variatiilor ratei dobanzii in atingerea obiectivelor de politica monetara pentru a gestiona efectele socurilor financiare externe. Rata reala si cea nominala a dobanzii a crescut, in SUA, atingand niveluri fara precedent, ceea ce a pus celelalte tari in situatia neplacuta de a alege intre cresterea ratelor dobanzii si deprecierea monetara. Pe fondul unei inflatii in crestere (rezultat al celui de-al doilea soc petrolier), raspunsul la aceasta problema a fost o utilizare combinata a celor doua instrumente mentionate.

Socul petrolier nu numai ca a dus la cresterea inflatiei, dar a afectat si echilibrul balantei contului curent, a determinat o stagnare a productiei si o crestere a somajului. Deficitele bugetare au sporit semnificativ, in multe din tarile europene, la un nivel superior celui derivat din reactia automata la stimuli externi. In final, divergentele cu privire la reactia fata de aceste fenomene au devenit tot mai vizibile, indeosebi dupa 1981. Realinierile monetare, atunci cand au avut o mai mare anvergura, au accentuat responsabilitatea comuna si au contribuit la realizarea unui mai bun echilibru economic si monetar. Putem sustine aceasta afirmatie, prezentand succint cele sapte realinieri ale paritatilor centrale care au avut loc in aceasta perioada14. Dupa realinirea din martie 1983, SME a intrat intr-o etapa de mai mare stabilitate. Practic, pentru o perioada de 28 de luni, nu a fost nici o realiniere monetara, iar atunci cand s-a produs, a implicat doar o moneda. Eforturile s-au fost concentrat in directia cresterii convergentei intre cursurile nominale, a coordonarii politicilor monetare in scopul consolidarii stabilitatii cursurilor de schimb. In cadrul SME s-a consolidat stabilitatea cursurilor de schimb, in pofida volatilitatii dolarului american. In urma realinierii din 1987, s-a constatat ca autoritatile monetare din tarile participante la SME nu au mai procedat la redefiniri ale paritatilor centrale in cazul evolutiilor imprevizibile ale cursurilor de piata. Data fiind convergenta ridicata a ratelor nationale ale inflatiei (care inregistrau un nivel redus), realinierile puteau fi mici si neuniforme. Nici o persoana oficiala care avea tangenta cu SME nu credea in 1987 ca sistemul va putea fi mentinut integral fara nici o realiniere timp de peste cinci ani (cu exceptia ajustarii tehnice a lirei in ianuarie 1990), mai ales ca trei monede (lira sterlina, peseta spaniola si escudoul portughez) au intrat, in acest interval, in sistem, chiar daca , pentru acestea, s-a optat pentru o marja initiala de +/-6%. Cum a fost posibil sa fie mentinut acest nivel fara precedent de stabilitate monetara in Europa ?. raspunsul poate fi sintetizat, pe urmatoarele axe:

Ø     Mentinerea unui nivel suficient de ridicat de convergenta macroeconomica chiar daca au existat unele evolutii contradictorii);

Ø     Consolidarea coordonarii politicilor monetare si sustinerea cursurilor de schimb cu ajutorul unei game de instrumente mult mai variata comparativ cu alte perioade;

Ø     Revenirea, in forta, pe agenda Comunitatii a reformelor de fond ale SME, inclusiv a ideii de trecere la stadiul de UEM, ceea ce a intarit necesitatea consolidarii stabilitatii cursurilor de schimb.

Tensiunile latente inregistrate dupa 1987 au devenit evidente atunci cand Portugalia a anuntat, in aprilie 1992, intentia de a adera la sistem. Dupa dezbateri aprinse, s--a ajuns la compromisul ca escudo-ul sa aiba un curs usor mai ridicat decat solicitase Portugalia. SME a devenit si mai vulnerabil ca urmare a masurilor adoptate de Norvegia, Suedia si Finlanda de a-si lega monedele de ECU pe masura ce depuneau cererile de aderare la UE. Toate cele trei tari erau percepute de pietele financiare ca avand probleme de competitivitate si vulnerabile in noile conditii economice de la inceputul anilor '90. Finlanda suferea si un alt soc economic ca urmare a prabusirii exporturilor sale spre URSS. Ca atare, s-a declansat un lant de presiuni speculative asupra unora dintre monedele participante la SME in 1992. Ultima unda de incredere fata de fezabilitatea UEM prin intermediul SME a fost provocata de procesul de ratificare a Tratatului de la Maastricht. Danemarca a fost prima tara care a lansat procedura de ratificare, dar majoritatea discreta impotriva Tratatului la referendumul din 2 iunie 1992 a acutizat tensiunile in cadrul SME.

Neglijarea preocuparilor pentru a conferi sistemului o mai mare flexibilitate explica o parte din turbulentele valutare din anii 1992-1993. Agentii pietei valutare interpretau pozitia sustinuta la nivelul decidentilor SME ca pe o invitatie pentru testarea admisibilitatii viitoarelor realinieri. Anuntarea deciziei de largire a marjelor de variatie, considerat ca fiind un demers curajos, presupunea ca regulile de baza ale SME, conturate cu minutiozitate in timp, si toate aspectele tehnice derivate din acestea sa devina brusc irelevante. Operarea in cadrul unor marje de +/-15% indica clar faptul ca SME se indrepta ferm spre rate de schimb flotante si reprezenta un pas inapoi fata de obiectivele sale. Multi observatori au interpretat aceasta masura ca pe o modalitate implicita de incetare a functionarii SME. Perioada 1994-1999 constituie, practic, etapa a doua de trecere de la SME la UEM axata in special pe liberalizarea circulatiei capitalurilor. Pe parcursul acestei perioade urma sa fie nominalizat grupul de tari (cel putin zece) care urma sa participe la stagiul 3 (final) al realizarii Uniunii Economice si Monetare - introducerea efectiva a monedei unice europene. Crearea Bancii Centrale Europene a fost precedata de crearea Institutului Monetare European care a inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1994. Existenta Sistemului Monetar European instituit in 1979 se incheie la 1 ianuarie 1999, cand este lansata moneda unica Euro care marcheaza lansarea unui nou aranjament monetar in Europa, respectiv uniunea monetara europeana.

Uniunea monetara europeana (Zona euro)

La reuniunea Consiliului Ministerial de la Cannes, din iunie 1995, se cerea ECOFIN sa defineasca, dupa consultarea Comisiei Executive si a Institutului Monetar European, un scenariu de referinta al introducerii monedei unice. In decembrie 1995, la Madrid, s-a decis intrarea in vigoare, de la 1 ianuarie 1999, a monedei unice europene si s-a convenit asupra denumirii de Euro. Tot la acest moment, s-a hotarat ca, cel tarziu pana in 1998, sa fie nominalizate statele europene care urmau sa participe la experimentul monetar european, participarea la zona euro urmand a fi decisa pe baza indicatorilor macroeconomici ai anului 1997. Pentru introducerea efectiva in circulatie a monedelor si bancnotelor Euro s-a fixat ca data limita 1 iulie 2002. De asemenea, pana la momentul 1 iulie 2002 urmau sa fie parcurse doua perioade de tranzitie: 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie 2002 si 1 ianuarie 2002 - 1 iulie 2002.

Pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie 2002, monedele nationale ale tarilor participante la uniunea monetara urmau sa reprezinte exprimari nezecimale pe piata monedei unice Euro, aceasta avand numai rolul de moneda scripturala. Pe perioada 1 ianuarie 2002 - iunie 2002, Euro va fi introdus pe piata sub forma de monede si bancnote si va coexista cu monedele nationale ale statelor participante. De la 1 iulie 2002, Euro va deveni unica moneda legala pe teritoriul Euroland. La 1 decembrie 1996, la Dublin, s-a ajuns la un acord privind noul mecanism de schimb intre Euro si celelalte monede UE, cu scopul declarat de a asigura si mentine, in interiorul UEM, disciplina instituita de Pactul de Stabilitate si de a clarifica statutul legal al introducerii Euro. Se aveau in vedere, in special continuitatea contractelor si prevenirea speculatiilor pe perioada de tranzitiei privind conversia monedelor nationale europene in/din Euro.

Acordurile formale discutate la Dublin a u fost adoptate. Participarea la uniunea monetara europeana este conditionata de indeplinirea criteriilor de convergenta stabilite prin tratatul de la Maastricht. Doua cintre aceste sunt interpretate intr-o maniera stricta: ratat inflatiei statelor membre nu trebuie sa se situeze cu mai mult de 1,5% peste media ratelor inflatiei primelor trei state cu cele mai joase nivele si rata dobanzii pe termen lung trebuia mentinuta in marja de variatie de +/-2% fata de media ratelor dobanzii pe termen lung ale acelorasi trei state.

Cursul de schimb al monedelor nationale trebuia sa se mentina in marja de fluctuatie convenita prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul SME in ultimii doi ani anteriori datei de intrare in uniunea monetara. Celelalte criterii vizeaza politica fiscala: datorie publica inferioara limitei de 60% din PIB in preturi curente si deficit bugetar care sa nu depaseasca 3% din PIB in preturi curente. Aceste doua criterii sunt cele care dau dovada de o mai mare flexibilitate decat celelalte doua. Dupa data de 4 ianuarie 1999, monedele nationale ale statelor participante la UEM continua sa circule, dar numai ca exprimari nezecimale ale monedei unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea zecimala a Euro este centul. Crearea uniunii monetare europene presupune si alte modificari fata de SME: pot fi observate si alte modificari:

Ø     politica monetara nu mai este conceputa la nivel national, ci la nivel comunitar de catre Banca Centrala Europeana,

Ø     intre tarile din Zona Euro toate platile se efectueaza in Euro,

Ø     in zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem nefiind insa complet definitivat din punct de vedere tehnic si functional.

Dat fiind faptul ca o serie de contracte comerciale au fost incheiate anterior anului 1999 si aveau ca moneda contractuala monede europene nationale sau alte monede, se impunea gasirea unei solutii pentru reglementarea juridica a acestor contracte dupa 1999. in acest sens au fost adoptate la nivel comunitar doua reglementari: 'Reglementarea 1103/97bazata pe art 235 al Tratatului publicata in Jurnalul Oficial L 19.6.1997 si Reglementarea bazata pe art. Art. 109 (4) al Tratatului publicat in Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de catre ECOFIN.

Elementele fundamentale   care stau la baza acestor doua reglementari au fost stabilite inca din 1995 si sunt urmatoarele:

- definirea statutului de moneda unica si de unitate monetara nationala;

- continuitatea contractelor;

- cursul legal de conversie intre Euro si celelalte monede europene;

- reguli de rotunjire si evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.

Reglementarea 1103/97 se refera la statele ce nu au adoptat moneda unica. Introducerea Euro ca moneda unica nu trebuie sa modifice instrumentele juridice si nu da dreptul partilor sa rezilieze contractele de orice fel, unilateral contractate, inclusiv cele legate de operatiuni financiar-bancare. Ea se refera de asemenea si la ratele de schimb. Continuitatea contractelor este un principiu care rezulta si din prevederile Tratatului privind Comunitatea Europeana si din aplicarea principiului nominalistic care prevede ca 'partile trebuie sa se inteleaga prin contract asupra referintei la valoarea nominala a monedelor in discutie, oricare ar termenul de plata discutat'. Conversia ECU - Euro este de asemenea confirmata prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. referintele oficiale la ECU vor fi repozitionate printr-o referinta la Euro. Confirmarea se aplica de asemenea si contractelor aflate sub incidenta dreptului privat care fac trimitere explicita ECU, asa cum a fost descris de legislatia comunitara. In final, Reglementarea 1103/97 include si reguli de rotunjire si folosire a ratelor de conversie. Se stipuleaza ca numai ratele de conversie la Euro in termenii tuturor statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolva toate problemele deoarece un numar mare de contracte financiare intra sub incidenta dreptului altor state. Aceiasi observatie se mentine si in cazul reglementarii diferendelor . O alta limita a reglementarii 1103/97 rezida in contractele de imprumut cu rata dobanzii variabila, deoarece prin trecerea la Euro ratele LIBOR, PIBOR dispar, ceea ce va determina disparitia ratei dobanzii de referinta. Reglementarea 974/98 bazata pe art. 109(4) din Tratat din 3 mai 1998 priveste introducerea Euro in tarile care au adoptat Euro ca sistem unic de decontare si plata. Ea vizeaza in special cursul de schimb fix si irevocabil. In perioada de tranzitie, Euro este doar o moneda scripturala, iar debitorii isi pot achita datoriile contractuale in moneda de contract sau in Euro. Principiul care guverneaza aceasta perioada de tranzitie este 'fara restrictii, fara obligatii'. Conform acestui principiu, cetatenii vor avea libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi fortai sa foloseasca moneda unica pe perioada de tranzitie. Astfel, alegerea unei monede contractuale atrage exprimarea tuturor actelor ce rezulta din contract in moneda respectiva. De asemenea, anumite clase de instrumente financiare ce exprima un titlu de datorie publica sau privata si titluri de credit negociabile sau nenegociabile vor fi redenominate in Euro. Aceiasi prevedere se aplica si cotatiilor pe pietele organizare (bursele europene). Dupa 1 iulie 2002, cand Euro va deveni o moneda europeana efectiva, toate contractele, transferurile, platile vor fi efectuate in moneda unica europeana.

Euro are deja cadrul administrativ de operare: Sistemul european al Bancilor Centrale. SEBC cuprinde: Banca Centrala Europeana si bancile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Banca Centrala Europeana (BCE) este condusa de un Consiliu Executiv format din Presedinte, Vicepresedinte si alti patru membri numiti pe o perioada de opt ani. SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator al BCE (pentru un mandat de cinci ani). Consiliul Guvernator al BCE este format din membrii Consiliului Executiv si guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre UE care participa la uniunea monetara. Pe perioada cat vor exista state membre ale Uniunii Europene care nu participa la uniunea monetara, Consiliul Guvernator va fi suplimentat cu un Consiliu General care cuprinde Presedintele si Vicepresedintele BCE, guvernatorii bancilor centrale ale statelor care au aderat la uniunea monetara si guvernatorii bancilor centrale ale statelor membre ale Uniunii care nu au aderat la zona euro (respectiv, la acest moment, Danemarca, Suedia, Grecia si Marea Britanie).

Principalele responsabilitati ale SEBC vor fi politica monetara, conducerea operatiunilor valutare, gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre UE, promovarea si gestionarea operatiunilor legate de sistemele de plati. In ceea ce priveste independenta SEBC si a BCE, atat Tratatul asupra UE (art. 107), cat si Statutul SEBC (art. 7) contin prevederi clare in acest sens: 'Banca Centrala Europeana, bancile centrale nationale sau alti membri ai organelor de decizie nu vor cauta sau lua masuri care sa obstructioneze activitatea SBC'. De asemenea, 'institutiile sau organele comunitare, guvernele statelor membre se obliga sa respecte acest principiu si nu vor cauta sa influenteze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale bancilor centrale nationale aflate in proces de exercitare a sarcinilor acesteia'. Pentru ca bancile centrale sa devina parte integranta a SEBC, statele membre trebuie sa se asigure ca legislatia nationala este perfect compatibila cu prevederile din Tratat, art. 108 si Statutul SEBC. In mod normal, banca centrala a fiecarui state este imprumutator de ultima instanta pentru bancile comerciale aflate in dificultate. Prin lansarea euro, politica monetara va fi o politica comunitara, iar emisiunea monetara se va face in limitele stabilite de BCE. Bancile comerciale nu vor fi supravegheate de BCE, ci de bancile centrale nationale sau de alte autoritati nationale. De asemenea, transformarea BCE in imprumutator de ultima instanta, de asemenea unul foarte paluzibil.

Pentru realizarea acestui dezideratului de stabilitate al BCE se impune:

prevenirea speculatiilor valutare;

coordonarea politicii monetare si fiscale;

gestionarea eficienta a politicii valutare in scopul mentinerii stabilitatii cursului Euro;

administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);

prevenirea riscului de neefectuare a platilor.

Pledoarie pentru Euro

Dintre avantajele oferite de introducerea monedei unice europene putem mentiona:

inducerea unei mari stabilitati pe pietele financiare, reducerea volatilitatii, orientarea acestor piete catre un comportament macroeconomic al limitelor stranse ale deficitului bugetar;

eliminarea ineficientei politicilor monetare nationale necoordonate;

expansiunea pietelor financiare - companiile au la indemana facilitati de finantare mai mari, orientandu-si profiturile spre actionariat, stabilitatea monedei unice fiind de natura sa atraga o serie de fluxuri investitionale semnificative;

reducerea costurilor de tranzactie;

Limite ale Euro

Dintre limitele monedei unice putem aminti:

Costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile ridicate ale implementarii la toate nivelele ale sistemelor informatice capabile sa execute prompt tranzactiile in Euro si sa realizeze automat conversia monedelor nationale europene in Euro;

Centralizarea puterii - Euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a diferitelor prerogative la nivel comunitar, ceea ce conduce la alterarea suveranitatii nationale a statelor membre cu toate consecintele care decurg de aici.

Impactul asupra balantei de plati - dificultati de finantare a deficitelor in conditiile impuse de Pactul de Stabilitate si criteriile de convergenta.

Reprezentarea SEBC la FMI - conform statutului FMI; calitatea de membru al fondului revine statelor nationale, astfel incat, autoritatea monetara comunitara nu este reprezentata, nu are abilitati decizionale la reuniunile FMI, beneficiind de statutul de observator;

Vointa politica exacerbata care a insotit procesul de creare a uniunii monetare, ignorand de multe ori realitatile economice; o astfel de situatie, in conditiile unei recesiuni economice serioase poate avea repercusiuni serioase asupra viitorului UEM;

Absenta unor organisme de control in materie de politica monetara si fiscala. Relevanta in acest sens este absenta unei trezorerii europene care sa preia datoriile statelor membre. Crearea unui astfel de organism ar insemna o si mai mare diminuare a suveranitatii nationale;

Perceptia Germaniei referitor la UEM - ai carei cetateni sunt nemultumiti ca, la acest moment, DM este principala moneda care sustine Euro si se tem de faptul ca au renuntat la o moneda puternica si stabila, DM, in favoarea unei monede unice care pana la acest moment nu s-a dovedit credibila; altfel spus au renuntat la o moneda puternica pentru una slaba;

Amenintarea deflationista. Respectarea planului BCE si al Comisiei de realizare, in spatiul euro, a unei inflatii reduce, s-ar putea produce, daca acest proces este 'scapat' de sub control, un soc deflationist puternic cu efecte negative resimtite deplin de piata mucii;

Doi conducatori ai politicii monetare: ECOFIN si BCE. Cele doua organisme partajeaza responsabilitatile politicii monetare: ECOFIN are responsabilitati pe linia politicii valutare, iar BCE pe linia politicii monetare propriu-zise, aceasta partajare a responsabilitatilor putand genera insa conflicte, deloc benefice, intre cele doua organisme.

Lipsa de coerenta si de instrumente a UEM de a face fata unor situatii de criza. Autoritatile comunitare par a fi luat prea putin in calcul modalitatile de gestionare, in cadrul UEM, al unor situatii de criza de natura financiara sau ale economiei reale. In cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite tari sa iasa din sistem, situatie pentru care, de asemenea, nu sunt prevazute nici un fel de proceduri.

Avantaje sau dezavantaje ?

Exista si o serie de efecte induse de introducerea Euro care au un caracter dual. Printre acestea se numara: reducerea costurilor de tranzactie pentru agentii si clientii de pe piata valutara - disparitia ratelor de schimb intre monedele europene participate la UEM contribuie la reducerea costurilor de tranzactionare pe piata valutara prin suprimarea comisioanelor de schimb valutar. Aceste castiguri ale clientilor pietei valutare se traduc insa prin pierderi pentru banci. Pentru acestea din urma, late pierderi pot surveni ca urmare a s simplificarii managementului activelor bancare; partajarea pietei in sectorul bancar - UEM se va constitui ca o reala baza pentru valorificarea oportunitatilor in cadrul serviciilor bancare corporatiste ('wholesale'). Piata de capital se va caracteriza printr-un grad ridicat de lichiditate, stimuland pietele obligatare locale (municipale) si piata activelor negociabile, cooperarea transfrotaliera inter si intra sectoriala si generand o serie de valuri de fuziuni si achizitii transfrontaliere. Cu toate acestea, UEM ar putea alimenta un comportament de tip monopolist in sectorul serviciilor bancare corporatiste, marile banci atragand afacerile celor de dimensiuni mai mici ca rezultat al valorificarii avantajelor de scara, a informatiilor si a pozitiei pe piata.; perceptia populatiei - cetatenii europeni din zona euro vor avea de castigat de pe urma suprimarii schimbului valutar, pe linia cresterii comparabilitatii preturilor etc. Totodata, insa, populatia are si motive de ingrijorarea referitoare la evolutia si efectele monedei unice. Un sondaj al Bancii Nationale del Lavoro indica un grad ridicat de ingrijorare al cetatenilor din diferite tari UE referitor la Euro. Astfel in Danemarca cetatenii sunt ingrijorati de perspectiva pierderii identitatii nationale ca urmare a introducerii Euro, cei din Spania de cresterea somajului si inflatiei, cei din Italia de incapacitatea economiei de a face fata cerintelor unei monede unice etc. Printre alte motive de ingrijorare se numara: temerea ca unii dintre participanti vor fi nevoiti sa suporte costurile esecului altora, cresterea imigratiei.

b. Mecanismul de schimb pentru Europa Centrala si de Est

Odata cu prabusirea blocului comunist, cea mai mare parte a tarilor din Europa Centrala si de Est si-au exprimat deschis optiunea de a face parte din Uniunea Europeana. Intrata intr-o noua faza a procesului integrationist, Uniunea Europeana a intreprins eforturi sustinute si in directia integrarii monetare a tarilor est-europene. Aceste eforturi au capatat amploare mai ales dupa Tratatul de la Amsterdam (1998) care punea bazele crearii unei zone monetare ERM II ("Exchange Rate Mechanism II") pentru tarile candidate. In opinia specialistilor, integrarea monetara a acestor tari care mai devreme sau mai tarziu vor face parte din Uniunea Europeana s-ar putea face: inainte de integrarea economica (mai putin probabil), in acelasi moment cu integrarea economica (dac procesul de negociere al aderarii se va arata indelungat) sau dupa integrarea economica a acestor tari (varianta agreata si de Uniunea Europeana) cu trecere in prealabil prin ERM II.

ERM II va fi un aranjament monetar destinat tarilor din Europa Centrala si de Est candidate la Uniunea Europeana precum si tarilor care nu fac parte deocamdata din zona EURO. Tratatul de la Amsterdam precizeaza conditiile de includere in acest aranjament monetar (care deocamdata sunt similare cu cele pentru zona EURO) precum si faptul ca din acest aranjament monetar vor face deocamdata parte doar tari care au dobandit statutul de membru al Uniuni Europene. Este precizat de asemenea in Tratat ca regimul valutar aplicabil in cazul ERM II va fi o banda de variatie multipla si ajustabila (+/- 15%) stabilita fata de o rata pivot calculata pe baza EURO. Problema regimului valutar aplicabil ERM II precum si conditiile de acces raman inca deschise (exista specialisti care recomanda ideea de Consiliu Monetar sau ancora valutara simpla pentru ERM II).

Directiile de actiune din aceasta perspectiva pentru tarile est - europene sunt clare: tari cu control excesiv asupra circulatiei capitalurilor vor trebui sa actioneze in directia liberalizarii acestora (Romania, Slovenia, Polonia), in timp ce alte tari cu grade de libertate ridicat (Estonia, Letonia, Ungaria, Cehia) vor trebui sa actioneze in directia unui control mai strict; in plus tari care au optat pentru un regim valutar liber (Polonia, Rusia, Romania, Cehia) vor trebui sa actioneze in directia legarii monedei lor de EURO, in timp ce tari care deja au optat pentru un curs fix (Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Macedonia) vor trebui sa-si revizuiasca mecanismul de ancorare si ancora folosita (unele tari folosind o ancora bazata pe un cos valutar in care dolarul are o pozitie insemnata). Cert este ca Uniunea Europeana sprijina din plin eforturile de integrare monetara a acestor tari, sprijinul capatand prin Tratatul de la Nisa (2000) o baza juridica.

c. Uniunea Economica si Monetara Vest - Africana

Cea mai mare parte din statele africane francofone din vestul continentului, dupa cucerirea independentei politice, au apartinut unei uniuni monetare (Uniunea Monetara Vest - Africana) si unei comunitati economice (CEAO), avand practic aceiasi membri. Se poate aprecia ca aceasta uniune monetara a functionat cu succes din multe puncte de vedere, desi mecanismul coordonarii macroeconomice si armonizarea politicilor financiare au ramas in stadiul de deziderat. Prin urmare, in decursul anilor, moneda comuna - francul CFA - a devenit progresiv supraevaluata pana la devalorizarea cu 50% din anul 1994. CEAO a indus un nivel scazut de integrare regionala in acceptiunea clasica, nu a avut tarif vamal comun fata de terti, programul de liberalizare a schimburilor comerciale s-a impotmolit, fiecare tara membra mentinandu-si posibilitatea practicarii unui nivel propriu al protectiei tarifare si netarifare a diferitelor sectoare economice. Tentativele de liberalizare comerciala au prevazut un mecanism de compensare fiscala indexat la nivelul de tratament preferential pe care fiecare membru il practica sau il obtinea de la ceilalti parteneri la grupare. Coasta de Fildes si Senegalul, principalele tari net exportatoare, au fost contribuabili importanti la fondurile compensatorii. Nu se poate spune, insa, ca aceasta grupare a functionat ca o piata unica, companiile transnationale care operau in zona netratand-o ca atare. S-a constatat ca nu pot fi valorificate valentele economice de scara, derivate din localizarea unor filiale sau sucursale in diferitele tari membre ale gruparii. Si in ceea ce priveste unele secvente ale potentialei integrari cum sunt transporturile, agricultura sau serviciile, rezultatele cooperarii au fost limitate. Nu s-au obtinut succesele scontate, in termeni specifici, in mentinerea unui inalt nivel al comertului intragrupare. La finele deceniului anterior, presiunile financiare si economice au dus la abandonarea aranjamentelor comerciale preferentiale si a aranjamentelor compensatorii ceea ce a condus, implicit, la esecul CEAO.

In 1990, sapte state au decis sa transforme uniunea monetara intr-o uniune economica si monetara. Aceasta initiativa a fost practic un raspuns la modul defectuos in care a functionat CEAO si la slabiciunile structurale dovedite de uniunea monetara. Pentru a inlatura aceste insuficiente, noul proiect a prevazut lansarea unor aranjamente economice de sustinere a politicilor macroeconomice, concomitent cu pastrarea angajamentelor privitoare la functionarea uniunii monetare si a Bancii Centrale, asa cum derivau din Tratatele anterioare. Cea mai mare parte a Tratatului din 1994 se referea la realizarea stadiului de uniune economica. Se prevedea realizarea unei uniuni vamale la inceput, urmata de etapa de maturizare a integrarii sub forma unei piete comune, insotite de un pachet de masuri concrete de realizare a acestor deziderate. Ca o etapa initiala pe calea realizarii uniunii economice, s-a decis renuntarea formala la CEAO intr-un termen scurt de la semnarea Tratatului, pastrandu-se aspectele sale functionale. Filozofia noului tratat se fundamenteaza pe obiectivele si experientele inregistrate in cazul tentative anterioare de integrare regionala. Pe termen lung, dupa ce o scurta perioada se vor mai mentine niste scheme compensatorii imbunatatite, se vor crea fonduri de dezvoltare structurala care nu vor avea ca scop compensarea disponibilitatilor generate de competitivitatea diferita a produselor, ci finantarea unor mecanisme de dezvoltare economica echilibrata in zona, pentru a-i conferi durabilitate si efecte de antrenare. UEMOA se confrunta cu trei mari provocari in tentativa sa de a realiza stadiul de uniune vamala si institutiile unei piete comune durabile. Prima se refera la instituirea unui tarif vamal comun si la implementarea armonizarii fiscale care sa faca posibila o piata interna care sa opereze fara frontiere fiscale intragrupare. A doua vizeaza instituirea unei scheme de compensare a tarilor membre pentru pierderea de venituri derivate din introducerea tarifului vamal comun fata de terti. Cea de-a treia categorie de probleme se refera la tentativa de a elabora si aplica mecanisme si instrumente operationale pe termen lung care sa faca gruparea functionala si eficienta in conditiile mentinerii unor profunde disparitati economice si a unor fundamente ale specializarii inter si intrasectoriale de natura sa acutizeze polarizarea dezvoltarii care poate lua forma centripeta in conditiile pietei unice. Tratatul contine principiile directoare, dar detaliile tehnice vor trebui realizate ulterior, adoptate si aplicate inainte ca efectele concrete ale aplicarii Tratatului sa se intrezareasca.

In prezent, UEMOA este intr-un stadiu incipient, inca departe de dezideratele de uniune vamala sau de piata comuna. Se pot face insa previziuni optimiste cu privire la evolutia procesului de integrare, avand in vedere vointa politica ferma de a se contura noi tipuri de raporturi economice intre aceste tari, bazate pe traditiile comune si pe perspectiva reducerii semnificative a costurilor de tranzactie in conditiile unei piete comune. De asemenea, o serie de surse reale de conflicte de interese care au subminat alte tentative de integrare in anii anteriori sunt pe cale de a disparea. In principiu, nu exista modalitati nedureroase de finantare a unor proiecte sau politici regionale, aceasta depinzand de fondurile existente si de credinta in valorile unei cresteri economice durabile si in atributele autonomiei colective.

d. Alte tendinte de regionalizare monetara

Esecul functionarii Sistemului Monetar International si succesul modelului european de integrare economica si monetara au determinat si alte tari sa incerce sub diferite forme aceste aranjamente montare. Se estimeaza ca pe viitor dolarul isi va asuma un rol din ce in ce mai activ in zona Americii Latine, unde fenomenul de dolarizare este destul de prezent: tari cum ar fi Brazilia, Argentina sau Chile au legat moneda lor nationala de dolarul american. Tendinta de extindere a regiunii dolarului este evidenta si este puternic sustinuta si de eforturile de integrare economica din America de Nord dupa modelul european (NAFTA) sau America Centrala si de Sud (MERCOSUR, ALADI, Pactul Andin, CARICOM etc.). In privinta zonei asiatice aici tendinta de regionalizare monetara este mai slaba, fiind cauzata de rivalitatea puternica dintre China si Japonia (mai apropiata de SUA decat de Asia), de pozitia "europeana" a Rusiei sau de ultimele evolutii pe pietele emergente asiatice. In aceste conditii se poate estima cu usurinta ca "batalia monetara" se va de in viitor intre dolar si euro, monede care castiga teren in plan regional.

In concluzie, integrarea monetara si financiara, indiferent daca este facuta la nivel global sau regional, determina imbunatatirea mecanismelor de interventie in economie, ajustarea structurilor fiscale, perfectionarea mecanismelor de regularizare a pietelor de capital si financiare, un alt tip de protejare a pietei regionale, cresterea fortei de negociere in arena internationala, reducerea costurilor de ajustare la nivelul sistemelor in conditiile unor mesaje reale ale pietei. Este esential sa se reflecteze daca anvergura efectelor pozitive potentiale va depasi costurile pentru negocierea, implementarea si administrarea programelor de integrare si va fi superioara castigurilor rezultate din aplicarea unor politici nationale autonome.

q Intrebari recapitulative

Care sunt principalele tipuri de aranjamente monetare si prin ce se caracterizeaza acestea ?

Ce a reprezentat Uniunea Europeana de plati in evolutia SME ?

Ce reprezinta ECU si "sarpele monetar" si care au fost principalele etape din evolutia acestora ?

Ce re prezinta Sistemul Monetar European si care sunt principiile care au stat la baza functionarii acestuia ?

Ce reprezinta Uniunea Monetara Europeana si ce modificari aduce ea fata de Sistemul Monetar European ?

Care este diferenta dintre ECU si EURO ?

Care sunt avantajele si dezavantajele introducerii monedei unice ?

Ce alte aranjamente monetare regionale mai cunoasteti ?

De studiat

1. Se spune ca fiecare moneda se bazeaza pe starea economiei sale nationale. Pornind de la aceasta constatare, studiati raportul actual dintre EURO si dolar si perspectivele acestuia in urmatorii ani.

2. Analizati in ce masura integrarea monetara regionala corespunde dezderatului de globalizare a pietelor financiare internationale.

3. Studiati care sunt principalele temeri legate de evolutia viitoare a EURO si care au fost punctele slabe ale lansarii acestuia in 1999.