Mecanisme de transmisie a politicii monetare.

In descrierea mecanismelor de transmisie a politicii monetare, de la banca centrala la banci apoi la agentii economici si, in final, la intreaga societate, trebuie pornit de la definirea agregatelor monetare.

Definirea masei monetare reprezinta o problema importanta deoarece eceasta are efecte multiple asupra activitatii economice, in general si echilibrului economic, in special. Astfel masa monetara se prezinta ca o marime eterogena constand din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor si serviciilor si pentru plata datoriilor.

Altfel spus, masa monetara reprezinta ansamblul mijloacelor de plata, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat in cadrul unei economii. In sfera sa de cuprindere sunt incluse urmatoarele active:

moneda efectiva sau numerarul (bilete de banca si moneda divizionara): moneda efectiva reprezinta, activul cel mai lichid, fiind, totodata, una din componentele importante ale masei monetare.

moneda de cont, respectiv disponibilitati in conturi 717f57h curente (disponibilitatile in cont curent sau la vedere): o suma depusa in cont poate fi considerata moneda intrucat titularul depozitului poate sa-si achite datoriile cu cecuri trase asupra sa.

depunerile la termen si in vederea economisiri: desi aceste active au un grad mai scazut de lichiditate, totusi ele au trasaturi si functionalitati asemanatoare cu ale monedei, si deci, pot fi incluse in structura masei monetare.

alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate: sunt active plasate in diferite titluri, emise si puse in circulatie pe piata financiar-monetara, ele avand un grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casa si de tezaur au un grad de lichiditate mai ridicat decat cele pe termen mediu si lung, cum sunt actiunile, obligatiunile, etc.

Dimensionarea masei monetare si urmarirea evolutiei acesteia, a diferitelor tendinte pe care le inregistreaza activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se realizeaza folosind anumiti indicatori monetari, integrati intr-un model de analiza monetara care au drept scop sa explice si sa orienteze politica monetara.

Interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciata in contextul interactiunii dintre variatiile masei monetare si a fenomenelor monetare, pe de o parte,  si principalele procese economice, pe de alta parte, cum sunt: plasarea si utilizarea resurselor, productia si comercializarea bunurilor si serviciilor, formarea preturilor, oscilatiile cursului de schimb, situatia generala a balantei de plati externe etc. De derularea acestor procese depinde in ultima instanta marimea si dinamica masei monetare, iar evolutia si tendintele acesteia din urma influenteaza, la randul lor, procesele respective.

Indicatorii monetari permit cuantificarea acestor influente reciproce realizand astfel evaluarea conexiunilor intre procesele economice si cele monetare. Monetaristii grupeaza indicatorii monetari in doua categorii:

Un prim set de indicatori sunt cei care ofera informatii privind evolutia masei monetare si care exprima caracterul politicii monetare ca expansionista sau restrictiva. Acestia sunt considerati "indicatori monetari propriu-zisi" oferind informatii atat despre evolutia masei monetare, cat si despre obiectivele pe termen scurt urmarite de autoritatile monetare pentru influentarea proceselor extramonetare.

A doua ategorie grupeaza acei indicatori care ofera informatii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetara asupra celei economice, ei exprimand in acest caz obiectivele politici monetare. Majoritatea monetaristilor fac dinstinctie intre obiecticele pe termen scurt (short term targets) si obiecticele pe termen lung (long term targets) ale politicii monetare. Acestia sunt considerati "indicatori economici", ei reflectand legatura dintre obiectivele politicii monetare si scopurile politicii economice generale.

In economiile cu procese monetare relativ simple, unde relatiile monetare si structura financiar-bancara sunt putin diversificate (un numar redus de produse monetare si o gama extrem de restransa a activelor monetare), optiunea pentru alegerea unei singure categorii de indicatori care sa exprime atat caracterul cat si obiectivele politicii monetare, este o solutie acceptabila.

In practica monetara din tarile dezvoltate se utilizeaza ca indicatori de reflectare a caracterului si obiectivelor politicii monetare rata dobanzii si agregatele monetare.

Utilizarea ratei dobazii ca indicator monetar, are, totusi, anumite limite determinate de factori cum sunt: influenta intensa a factorilor nemonetari asupra evolutiei ratei dobanzii; decalajul in timp cu care se manifesta interactiunea dintre rata dobanzii si anumite procese economice cum sunt economiile si investitiile; alte procese economice sunt influentate de nivelul previzibil al ratei dobanzii si nu de cel efectiv, cea ce este dificil de exprimat cu mijloace statistice; slaba reactie, uneori, a ratei dobanzii la masurile de politica monetara; slaba dezvoltare a pietelor financiare din unele tari unde rata dobanzii se fixeaza pe baza unor criterii administrative nemai reprezentand un indicator al politicii monetare.

Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, insa, folosirea ratei dobanzii pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autoritati.

Cresterea masei monetare are ca efect, daca aceasta depaseste rata de crestere a PNB, o reducere a nivelului dobanzii, fapt ce stimuleaza investitiile, ieftinind creditul si, deci, cererea totala. Ca urmare, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu poate fi inteleasa fara folosirea in acelasi scop a ratei dobanzii. De altfel, numeroase modele de analiza monetara elaborate pana in prezent, in deosebi cele de factura keynesista si neo-keynesista presupun folosirea ambelor variabile.

Agregatele monetare

Analiza monetara presupune in parte selectarea acelor agregate monetare care reflecta cel mai bine caracterul si obiectivele politicilor monetare adoptate de autoritatea monetara a unei tari pe o anumita perioada. Pe de alta parte alegerea unui agregat monetar, ca indicator al politicii monetare impune, in primu rand, selectarea grupului de active monetare care se va include in compozitia respectivului agregat.

Agregatele monetare cuprind, deci, atat mijloacele de plata (moneda efectiva, depunerile in conturi la vedere) detinute de agentii nefinanciari rezidenti, cat si acele plasamente financiare susceptibile a fi transformate cu usurinta si rapiditate in instrumente de plata, fara riscul pierderilor de capital.

Astfel, prin integrarea succesiva a produselor monetare create in scopul asigurarii lichiditatii agentilor financiari si nefinanciari, se folosesc trei dimensiuni ale masei monetare:

Astfel, agregatul M₀ - reprezinta « banii tari » sau baza monetara care cuprinde numerarul in circulatie (N) si rezervele obligatorii constituite de banci la banca centrala (R).

Agregatul M₁ - este compus din numerar si din depozitele la vedere :

Agregatul M₂ - se compune din numerar plus depozite la vedere plus depozite la termen plus depozite in valuta.

L - regrupat cu M3, inglobeaza, in general, titluri emise pe termen mediu si lung negociabile si care pot fi transformate mai rapid sau mai lent in lichiditati.

De remarcat ca M₀ nu este inclus in M₁, iar M₁ este inclus in M₂.

Multiplicatorul bazei monetare (m_bm), este egal cu raportul dintre masa monetara (M₂) si baza monetara (M₀):

Daca acest multiplicator ar fi stabil, atunci ar fi simplu de atins orice nivel al masei monetare, pornindu-se de la un nivel cunoscut/deziderabil al bazei monetare. Din pacate, in practica, multiplicatorul bazei monetare nu este stabil si uneori nu este nici macar previzibil. Un exemplu de influenta care poate determina modificarea multiplicatorului bazei monetare este imigrarea banilor, de exemplu, dinspre numerarul in circulatie inspre depozitele bancare (ca urmare a unei dobanzi mai atractive).

In general, pe ansamblul economiei, fiecare unitate monetara este folosita de mai multe ori intr-o perioada data. Numarul de utilizari, respectiv viteza de circulatie (V) reprezinta capacitatea tranzactionala a monedei. Din ecuatia schimbului putem defini viteza de circulatie a monedei:

M V = P Q Þ V = P * Q M unde:

M = masa monetara ;  

V = viteza de rotatie a banilor ;

P = nivelul general al preturilor ;      

Q = cantitatea de bunuri si servicii pe piata ;

M V = totalul cheltuielilor (cererea agregata);

P Q = totalul produselor in preturi curente (oferta agregata).

Totalul valoric al productiei realizata de o tara reprezinta produsul intern brut in preturi curente si acesta este format, dupa destinatie, din urmatoarele componente :

P Q = PIB = C + I + G + X - M_imp  unde :

C = consum,

I = investitii,

G = cheltuieli guvernamentale,

X = export,

M_imp = import.

M multiplicat prin viteza sa, indica capacitatea monedei de a se cheltui in totalitate.

Multiplicatorul monetar

Sursele ofertei de masa monetara in sistemele monetare moderne sunt banca centrala si bancile secundare. Banca centrala emite (ofera) numerarul, iar bancile comerciale emit (ofera) depozitele la vedere.

Institutia care controleaza parghiile ofertei generale de bani este banca centrala. Considerentele pe care se bazeaza aceasta asertiune sunt urmatoarele:

banca centrala controleaza oferta totala de numerar iar celelalte banci pot crea bani de cont numai in functie de numerarul de care dispun.

bancile secundare pot crea sau distruge depozitele numai in perimetrul relatiei dintre numerar si depozite. Bancile creaza bani atunci cand ofera un imprumut (creaza un depozit), dar in acelasi timp se distruge o cantitate egala de bani de cont atunci cand un imprumut se restituie bancii (se revine la situatia anterioara crearii depozitului).

Desi in urma obtinerii de numerar suplimentar o banca comerciala, de regula, nu poate sa ofere spre imprumut peste rezervele in exces (constituite dupa ce s-au retinut rezervele obligatorii), efectul cumulat la nivelul intregului sistem monetar  al cresterii masei monetare provocate de o infuzie de numerar este mult mai mare. Sa luam un succint exemplu:

In sistemul monetar se introduce un supliment de numerar de 100`000 unitati monetare care apartine initial agentului economic X. Presupunand ca rata rezervelor obligatorii pe care banca trebuie sa le constituie in numerar la deschiderea unui imprumut este de r = 20 %, banca A, pentru a-si maximiza profitul va da cu imprumut 100`000 (1-r) = 80`000 unitati monetare agebtului economic Y. Acesta va transfera suma obtinuta cu imprumut la banca B. Banca B, la randul ei, va retine rezerva obligatorie si va oferi cu imprumut 80`000 (1-r) = 64`000. Acesti pasi se repeta mai departe. In consecinta, la nivelul intregului sistem monetar cresterea masei monetare este:

in exemplul de mai sus: DM = 100`000 + 80`000 + 64`000 + ..=

iar in general:                DM = 1r * N = k * N

DM este cresterea totala a masei monetare in urma unei infuzii de numerar;

r este rata rezervelor obligatorii;

N reprezinta dimensiunea infuziei de numerar;

K este multiplicatorul monetar.

Totusi multiplicarea masei monetare nu eate precis determinabila, abaterea de la rezultatul formulei de mai sus fiind cauzata de mai multi factori:

Banca nu poate cobori sub rezervele obligatorii, dar poate constitui rezerve mai mari si, deci ponderea sumei imprumutate nu este in mod necesar egala cu ponderea rezervelor in exces;

O data cu cresterea ofertei de credite antrenata de infuzia de numerar rata dobanzii va acadea cea ce va face mai putin atractive noile imprumuturi suplimentare.

S-a pornit de la ipoteza ca infuzia initiala de numerar  circula si ramane doar in cadrul sistemului bancar, dar in realitate exista intotdeauna scurgeri de masa monetara catre rezervele monetare ale populatiei si care nu contribuie la cresterea masei monetare prin mecanismul multiplicatorului monetar.

Teoreme ale politicii monetare.

Din ecuatiile prezentate la punctul 2.1 rezulta o serie de corelatii care pot fi sintetizate in teoremele politicii monetare.

Politica monetara si controlul inflatiei.

P = M x V/Q

Unul din obiectivele principale ale interventiei statului este mentinerea stabilitatii preturilor. Pentru a mentine sub control sau a reduce inflatia statul ar trebui:

sa tina sub control totalul cheltuielilor din economie (sa reduca cererea agregata), adica :- sa tina sub control (sa reduca) masa monetara M

sa tina sub control (sa reduca) viteza de circulatie a banilor V

sa stimuleze productia si deci oferta vandabila de produse Q dintre variabilele M,V,Q statul poate sa contraleze, in baza dreptului suveran de emisiune monetara, numai masa monetara M, iar acest lucru, in anumite limite.

Viteza de circulatie a banilor este, dupa cum se stie, o variabila exogena, care depinde de increderea in bani si de cererea de moneda ; aceasta din urma are si componente care tin de calitatea politicilor economice (inflatia, nivelul dobanzilor), dar atat icrederea cat si cererea de bani depind hotarator de factori psihologici.

Oferta fizica de bunuri si servicii Q este o variabila care depinde de foarte multi factori, din care cei mai multi sunt localizati la comportamentul firmelor producatoare (resurse, productivitate, tehnologie, piete de desfacere).

Ca urmare, concluziacestei teoreme este: obiectivul natural al politicii monetare este controlul nivelului general al preturilor care se poate realiza prin controlul masei monetare. Deteriorarea vitezei banilor si evolutia nrgativa a productiei pot insa diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflatia.

Politica monetara trebuie sa aiba in vedere in ce maniera controlul sau reducerea cantitatii de bani din circulatie afecteaza viteza de circulatie a banilor si mai ales productia si oferta de bunuri pe piata.

Politica monetara si cresterea economica.

(a) MV = PQ si (b) PIB = C + I + G + X - M_imp

Stimularea cresterii economice (cresterea PIB) se poate face prin stimularea consumului, investitiilor si cheltuielilor guvernamentale, acestea din urma fiind nemijlocit la dispozitia statului (ecuatia b). Statul poate, de asemenea, sa stimuleze consumul si investitiile private prin reducerea nivelului de impozitare in aceste domenii.

Din ecuatia (a) ar putea rezulta ca pentru a stimula oferta de produse se poate actiona asupra majorarii stocului de bani (M), cu conditia ca viteza banilor (V) sa nu se inrautateasca (daca slabeste increderea in moneda V creste). Dar majorarea ofertei agregate in termeni valorici poate rezulta din cresterea nivelului general al preturilor (P) si acest lucru se poate intampla chiar in conditiile reducerii ofertei fizice (Q). cu alte cuvinte, majorarea masei monetare (expansiunea monetara) nu duce la stimularea ofertei de bunuri si deci a cresterii economice, ci dimpotriva prezinta riscul slabirii increderii in moneda, alimentarii inflatiei si in ultima instanta scaderii productiei.

Concluzia teoremei 2: stimularea cresterii economice prin expansiune monetara este riscanta pentru ca deteriorand increderea in moneda (accelerarea vitezei banilor) genereaza inflatie si in final scaderea productiei reale. Pentru a incuraja activitatea economica sanatoasa, este de prefereat ca statul sa pastreze climatul neinflationist, deci, sa urmeze o politica monetara restrictiva (teorema 1) si sa incerce stimularea cresterii  fie prin reducerea impozitarii, fie prin majorarea cheltuielilor bugetare (mai ales in domeniile care incurajeaza activitatea productiva).

Combinatia politica monetara restrictiva - politica fiscal bugetara expansionista este considerata mai putin riscanta decat combinatia politica monetara expansionista - politica fiscal bugetara restrictiva.

Politica monetara si echilibrul extern, echilibrul bugetar, echilibrul acumulare - investitii.

PIB = C + I + G + X - M_imp

Ecuatia denota starea de echilibru intre productia realizata (PIB) si cerea agregata, prin luarea in consideratie a balantei comerciale. Daca balanta comerciala nu este in echilibru (surplus X-M>0 sau deficit X-M<0), raportul dintre cerea agregata si PIB se stabileste conform :

PIB - (C + I +G) =X - M_imp

De exemplu, balanta comerciala este deficitara daca (C + I + G) sunt mai mari decat PIB. In acest caz deficitul comercial se acopera prin intrari de capital extern, sau prin vanzarea activelor nationale investitorilor straini. Daca asemenea intrari nu echilibreaza deficitul comercial, apare un decalaj intre cerere si oferta pe piata valutara, se depreciaza cursul de schimb si se reduce pe aceasta cale importul si valoarea reala a cheltuielilor interne (C + I + G) pana la nivelul de echilibru.

Analizand componentele cererii agregate (C + I + G), rezulta ca probabilitatea de a cheltui mai mult decat resursele este mai mare in cazul investitiilor private (I) si a cheltuielilor guvernamentale (G) datorita capacitatii acestor domenii de a obtine credite sau finantari avantajoase. In cazul consumului privat (C), presiunile salariale si influenta sindicatelor pot majora veniturile si cheltuielile personale peste resursele alocate consumului, dar in acest caz cererea sporita de marfuri de consum majoreaza in primul rand preturile interne si restabileste echilibrul. Rezulta ca, de regula, deficitul extern este generat de deficitul de acumulare (I > S) sau de deficitul bugetar (G > V_G).

X - M_imp = S - I

X - M_imp = V_G - G

unde : S = economisiri interne, I = investitii,  V_G = venituri bugetare, G= cheltuieli guvernamentale.

Concluzia: politica monetara trebuie sa urmareasca mentinerea echilibrului dinamic intre PIB brut Si cererea agregata, respectiv totalul cheltuielilor din economie, pentru a pastra echilibrul balantei comerciale (contului curent).

Daca PIB este inferior cheltuielilor totale din economie restabilirea echilibrului se face fie prin formarea unui deficit in balanta comerciala, fie prin inflatie directa. In primul caz surplusul de importuri opate suplini temporar deficitul productiei interne si mentine un timp stabilitatea preturilor, dar cu conditia sa existe finantarea externa necesara (credite, investitii interne) ; daca suportu extern slabeste sau dispare, restabilirea echilibrului se face brutal, prin deprecierea (devalorizarea) monedei nationale si inflatia interna urmeazp pe cale de consecinta.

Deficitul economisirilor interne (S - I < 0) si/sau deficitul bugetar (V_G - G < 0) nu pot sa fie controlate decat partial de politica monetara, intrucat atat investitiile, cat si cheltuielile guvernamentale au, de regula, comandamente politice superioare. In consecinta politica monetara este nevoita sa accepte, de multe ori,  dezechilibrul extern ca pe o restrictie a unei perioade de timp, pe care sa o conecteze la obiectivele sale interne si sa o abordeze cu instrumente specifice (finantare externa, rezervele internationale, cursul de schimb). In acest caz, controlul inflatiei, (teorema1) Si stimularea cresterii economice (teorema2) sunt influentate de finantarea externa, politicile de administrare a rezervelor valutare sau politicile cursului de schimb.

Aceste teoreme prezinta numai valoare didactica, deoarece sunt, pe de o parte simple, iar, pe de alta parte, surprind elemente esentiale ale echilibrului economic si ale cadrului in care se aplica politica monetara. Dar, corelatiile economice si monetare sunt mult mai complicate, iar diferitele teorii monetare prezinta sau accentueaza si alte aspecte.