Instrumente ale politicii monetare folosite de banca nationala.

Politica monetara, formulata si aplicata de catre banca centrala, are ca scop indeplinirea diferitelor obiective macroeconomice cum sunt: reducerea ratei inflatiei, reducerea somajului, sporirea ratei de crestere economica, echilibrarea balantei de plati, etc.

Aceste obiective, care sunt considerate a fi obiective finale, nu pot fi controlate in mod direct de catre autoritatea monetara. Pentru realizarea acestora, banca centrala actioneaza prin intermediul unor instrumente economice cum sunt:

operatiile de  tip "open market";

rezervele minime obligatorii;

politica taxei scontului (implicit a ratelor de dobanda); 323j92d

politica de credit, etc.

Mecanismul de actionare a instrumentelor economice in vederea indeplinirii obiectivelor macroeconomice presupune realizarea unor obiective operationale si a altora intermediare prezentate in tabelul nr. 1.

Tabel 1: Instrumente ale politicii monetare.

In continuare vor fi analizate succint caracteristicile, avantajele sau neajunsurile celor mai importante instrumente ale politicii monetare.

Operatiile de tip "Open Market".

Operatiile de tip "Open Market" reprezinta interventia bancii centrale pe piata monetara pentru a creste sau a diminua lichiditatile agentilor ce opereaza pe aceasta piata si implicit posibilitatile acestora de acordare a creditelor si de creatie a monedei scripturale. Acestea reprezinta vanzari/cumparari de titluri de stat (hartii de valoare) pe termen scurt, din partea bancii centrale catre/din institutii financiare de depozit sau catre/din public. Denumite altfel si operatii pe piata libera, acestea reprezinta un instrument indirect al politicii monetare prin care banca centrala initiaza alimentarea pietei cu lichiditati, in special prin oferte proprii.

In tarile cu piata financiara dezvoltata, operatiile de open market sunt instrumentul principal al politicii monetare deoarece sunt cei mai importanti factori determinanti ai modificarilor in baza monetara, ca urmare sunt si sursa principala de fluctuatii in oferta de moneda. Cumpararile pe o piata deschisa dilata baza monetara, sporind astfel si oferta de bani. In situatia inversa, vanzarile pe aceasta piata reduc baza monetara micsorand implicit si oferta de moneda. Astfel operatiile de open market permit bancii centrale nu numai sa acorde credite, dar si sa se imprumute pe aceasta piata, reducand astfel lichiditatile bancilor iar prin aceasta si cele ale economiei nationale.

In cele mai multe cazuri, banca centrala isi desfasoara operatiile de open market pe baza hartiilor de valoare (titluri de stat), si in special cu bonuri de tezaur. De asemenea fac obiectul operatiilor la piata deschisa si efectele de comert, warant-uri, efectele de mobilizare a creitelor ipotecare si de consum, devizele, etc. Nu se prefera hartiile de valoare emise de catre sectorul privat, pe de o parte, pentru evitarea conflictelor de interese care s-ar naste de la astfel de operatii, iar pe de alta parte piata titlurilor de stat, in tarile dezvoltate, este cea mai lichida si inregistreaza cel mai mare volum al tranzactiilor. Aceasta piata are capaciatea de a absorbi un volum mare de tranzactii ale bancii centrale fara a cauza fluctuatii prea mari ale preturilor care ar fi putut defavoriza piata.

Atunci cand banca centrala vinde hartii de valoare pe o piata deschisa, aceasta influenteaza economia in trei directii:

1. Sunt influentate plasamentele de credit in economie.

2. Se modifica pretul hartiilor de valoare (ca urmare si venitul aferent acestora).

3. Se modifica asteptarile pentru viitor.

Influentarea plasamentelor de credit in economie: intrucat bonurile de tezaur constituie un segment in structura activelor bancilor comerciale, volumul acestora influenteaza direct partea de resurse ce poate fi angajata in credite acordate economiei.

Cand banca centrala cumpara de la o institutie financiara bonuri de tezaur in valoare de 1`000`000 unitati monetare, ea plateste institutiei sporind rezervele acesteia. Aceasta inseamna ca structura activului institutiei respective va fi modificata in sensul ca acesta va detine mai putine bonuri de tezaur cu 1`000`000 unitati monetare, si rezerve la banca centrala mai mari cu 1`000`000. Pe de alta parte, banca centrala si-a sporit activele sale cu 1`000`000 u.m. in bonuri de tezaur si concomitent si-a marit pasivele cu 1`000`000 u.m. sub forma de depozite ale institutiilor financiare respective. Implicit acest surplus de rezerve va creste volumul creditelor acordate economiei de catre bancile comerciale, sporind astfel oferta de moneda.

Rezervele unei institutii financiare cresc si atunci cand banca centrala cumpara bonuri de tezaur de la sectorul privat. Deci, oricand ar cumpara banca centrala titluri de stat, rezervele institutiilor vor creste cu aceasi suma. Pe de alta parte, mentinand toti ceilalti factori neschimbati, oferta de moneda creste cu un multiplu al valorii bonurilor de tezaur cumparate de catre banca centrala. Aceasta crestere a ofertei monetare poate conduce la o crestere economica potentiala.

Printr-o logica asemanatoare se poate ajunge la concluzia ca vanzarea de catre banca centrala a bonurilor de tezaur catre institutii financiare sau catre public implica retragerea din circulatie a banilor, conducand la o scadere a rezervelor institutiilor financiare si implicit restrangerea posibilitatii acestora de a acorda credite economiei. Aceasta, pe de alta parte, va conduce la o reducere multiplicata a ofertei monetare. O oferta monetara mai mica poate atrage dupa sine o diminuare a activitatii economice.

Modificarea ratelor de dobanda: cand pretul hartiilor de valoare (de exemplu pretul obligaiunilor) se modifica, se vor modifica, de asemenea, si veniturile aferente acestui titlu. O crestere a cumpararilor de obligatiuni va comporta o crestere a pretului acestora care va conduce, pana la urma, la o scadere a veniturilor aferent acestor obligatiuni. Si invers, o scadere a cumpararilor de obligatiuni va conduce spre o reducere a pretului si o crestere a venitului aferent.

Banca centrala este un operator mult mai puternic, in sectorul vanzarilor/cumpararilor de titluri de stat, decat toti ceilalti operatori de pe piata, ea influentand direct asupra nivelului preturilor obligatiunilor. Ca urmare, aceasta inseamna ca banca centrala poate influenta, si ratele de dobanda. In general, banca centrala poate modifica rata dobanzii pe termen scurt, rata dobanzii pe termen mediu si rata dobanzii pe termen lung efectuand vanzari/cumparari insemnate pe fiecare dintre aceste piete.

In alte situatii, cand obiectivul este mentinerea/sustinerea pretului unei obligatiuni, (si implicit o dobanda fixa), este suficient ca banca centrala sa vanda sau sa cumpere in aceasi masura cat vor sa cumpere sau sa vanda ceilalti operatori de pe piata, in alte cuvinte, sa compenseze surplusul de cerere sau de oferta manifestat pe piata respectiva. Pe de alta parte se poate intampla ca intentia bancii nationale de a mentine pretul acestor titluri sa contravina scopului reducerii creditelor acordate economiei. Pentru a realiza acest ultim scop banca nationala va vinde o cantitate mai mare de titluri care va cauza o reducere a pretului acestora. Se poate spune deci, ca unele obiective ale politicii de open market nu pot coexista, cum sunt acela al mentinerii cursurilor concomitent cu obiectivul reducerii ofertei monetare (creditului) in economie.

In alte cazuri interventia intr-o directie poate aduce rezultate altele decat cele asteptate. De exemplu: expansiunea monetara a bancii centrale poate reduce rata dobanzii prin cresterea volumului creditului disponibil, insa acelasi lucru poate avea chiar efectul invers, actionand in directia cresterii ratei dobanzii, deoarece poate contribui la cresterea cererii pentru credite. In plus, ratele nominale de dobanda vor creste daca expansiunea monetara va face ca publicul sa astepte o inflatie crescanda. Aceste greutati, legate de controlul ratelor de dobanda, fac interventia/operarea bancii centrale prin intermediul acestui instrument, mai putin credibila, si chiar riscanta. Din aceasta cauza menegerii financiari ai bancilor centrale considera modoficarea ratei dobanzii mai putin eficace decat modificarea rezervelor institutiilor financiare.

Modificarea asteptarilor: ca si pentru alte instrumente, si in cazul operatiilor de open market exista un "efect de prevenire". In general investitorii, si in special analistii din burse, fac previziunile lor in legatura cu efectele care se asteapta in viitor asupra ratei dobanzii si ratei inflatiei, dupa interventia de tip open market a bancii centrale. De fapt, nu exista o parere unica in randurile economistilor despre cum se vor schimba asteptarile in mod specific dupa o modoficare specifica a operatiilor de open market. De exemplu, o crestere in cumpararile de bonuri de tezaur, poate fi interpretata ca fiind o politica monetara expansionista care va conduce la o scadere a ratelor de dobanda, o crestere a productiei si a investitiilor, si o crestere a cheltuielilor pentru consum. Pe de alta parte, aceasta politica monetara espansionista poate face sa se astepte in viitor o alta crestere a ofertei monetare si in consecinta sa se intareasca asteptarile inflationiste. Asteptarea unei ratei mai mari a inflatiei ii va pune pe creditori sa stabileasca unele dobanzi mai mari la imprumuturile acordate, astfel rata nominala a dobanzii va creste. Mai mult, o asteptare de crestere a fenomenului inflationist va descuraja investitiile si cheltuielile de consum.

Dupa cum rezulta din cele spuse mai inainte, nu este usor sa se faca niste previziuni in legatura cu modificarea asteptarilor ca urmare a schimbarilor intervenite in operatiile de open market.

Exista doua tipuri principale de operatii de open market:

a.      vanzare/cumparare directa

b.     cumparari insotite cu conventii de rascumparare si vanzari cu conventii de revanzare.

Vanzarile/cumpararile directe: banca centrala cumpara sau vinde, pe o piata descisa, hartii de valoare. Nu exista nici un fel de limite in efectuarea acestor tranzactii. Deci, daca banca centrala a cumparat titluri de stat nu ezista nici o obligatie ca aceasta sa le revanda dupa un anumit termen.

Conventiile de rascumparare: in cazul conventiilor de rascumparare, banca centrala cumpara hartii de valoare de la un tert, iar acesta este de acord sa le rascumpere acestea mai tarziu la o anumita data si la un anumit pret. De fapt aceasta tranzactie are trasaturile unui imprumut acordat acestei terte persoane de catre banca centrala la o anumita rata a dobanzii negociata intre cele doua parti.

In cazul conventiilor de revanzare, banca centrala vinde hartii de valoare catre o terta persoana si concomitent inscrie cu acesta o conventie conform careia agentul respectiv i-le va revinde din nou aceste tiluri bancii centrale la o data in viitor si la un anumit pret.

Ambele conventii sunt contracte tipice pe termen scurt. Conventia de rascumparare se iscrie pentru un termen de maxim 15 zile, iar conventiile de revanzare pe maxim 7 zile.

Termenul acestor contracte arata faptul ca acestea sunt folosite numai atunci cand banca centrala modifica temporar rezervele si oferta monetara. In general, aceste conventii constituie partea preponderenta din volumul total de tranzactii de tip open market, iar ca valoare reprezinta o parte mai putin reprezentativa.

Se deosebesc doua tipuri de operatii de open market:

operatii dinamice de open market, care intentioneaza modificarea nivelului rezervelor si bazei monetare;

operatii de aparare (hedging) open market, care intentioneaza neutralizarea sau compensarea modificarii celorlalti factori care influenteaza baza monetara dar care nu sunt controlati de catre banca centrala, cum sunt modificarile in contul trezoreriei si operatiile de compensare intre institutii financiare.

Astfel, operatiile dinamice de open market determina tendinta de evolutie a nivelului rezervelor, pe cand operatiile de aparare intentioneaza reducerea fluctuatiilor in jurul acestor tendinte.

In economia fiecarei tari se inregistreaza fluctuatii, ce pot fi cauzate de diversi factori care, in mod automat si temporar modifica rezervele totale si oferta monetara. Ca economia tarii sa fie stabila, si pentru a mentine neschimbat nivelul total al rezervelor, este necesar sa se intreprinda de catre banca nationala actiuni de aparare pe termen scurt. Conventiile de rascumparare si cele de revanzare prezentate mai sus, fiind operatii/contracte pe termen scurt, sunt cele mai potrivite instrumente de interventie in aceste cazuri. Conventia de rascumparare asigura rezerve temporare, iar conventia de revanzare elemina surplusurile temporare ale rezevelor.

Astfel, de exemplu, in perioada sfarsitului de an se inregistreaza intotdeauna retrageri insemnate de fonduri din partea institutiilor financiare, cauzand astfel o reducere a nivelului rezervelor acestor institutii. Banca centrala rezolva aceste situatii efectuand tranzactii de cumparare insotite de conventii de rascumparare. Astfel banca centrala cumpara hartii de valoare cu conditia de a le revinde inapoi dupa perioada de sfarsit de an. Initial aceste cumparari ale bancii centrale creaza rezerve temporare in perioada in care se inregistra o contractare a acestora. Ulterior, banca centrala va revinde aceste hartii de valoare pentru a contrabalansa o cantitate mai mare de bani pe care publicul o va redepozita la banci.

Operatiile de open market beneficiaza de unele avantaje fata de celelalte instrumente ale politicii monetare:

1. Operatiile de open market se efectueaza numai de catre banca nationala, care tine sub control total volumul operatiilor de open market. Un astfel de control nu se observa, de exemplu, in operatiile de scont prin care banca centrala poate stimula sau frana creditarea bancilor secundare la ea, dar nu poate controla direct volumul creditului de scont pe care il vor angaja acestea.

2. Operatiile de open market sunt operatiuni flexibile si precise deoarece acestea pot fi folosite pentru orice nivel, la orice cantitate. Operatiile de open market pot realiza modificarea dorita a nivelului rezervelor si a bazei monetare indiferent de cantitatea, oricat de mica ar fi aceasta, a titlurilor ce vor trebui cumparate sau vandute. Iar in alte cazuri, oricat de mare ar fi modificarea dorita in nivelul rezervelor si a bazei monetare, operatiile de open market sunt suficiente pentru a realiza o astfel de modificare chiar printr-o singura vanzare sau cumparare de proportii mai mari. In aceste situatii creste initiativa bancii centrale. Comparativ cu modificarea ratei de scont, cand dupa fiecare interventie se asteapta reactia bancilor comerciale, in cazul operatiilor de open market banca centrala controleaza in mod direct volumul vanzarilor sau al cumpararilor. Deci, aceste actiuni sunt flexibile si precise.

3. Operatiile de tip open market sunt usor reversibile. Daca se observa vre-o greseala in desfasurarea operatiilor de open market, banca centrala poate anula imediat folosirea acestui instrument si sa repare greseala. Astfel, de exemplu, daca banca centrala observa ca oferta de bani creste foarte repede ca urmare a cumpararilor crescande pe piata deschisa, ea poate efectua o remediere imediata operand pe piata respectiva prin vanzare de titluri.

4. Operatiile de tip open market pot fi efectuate relativ repede, deoarece procedeul desfasurarii lor evita intarzierile administrative. Atunci cand banca centrala decide in vederea modificarii rezervelor institutiilor financiare, da un ordin catre operatorii care se ocupa cu tranzactionarea hartiilor de valoare in contul sau, si tranzactiile vor fi executate imediat.

Operatiile de open market cu bonuri de tezaur reprezinta nu numai un instrument financiar primordial al bancii centrale spre realizarea politicii monetare, dar reprezinta si o dezvoltare in directia perfectarii metodelor de finantare a deficitului bugetar.

Avantajul finantarii deficitului bugetar prin emisiunea de bonuri de tezaur comparativ cu celelalte cai (cresterea fiscalitatii sau emisiunea de moneda) consta in faptul ca nu modifica baza monetara atunci cand aceste bonuri sunt cumparate de catre public sau, reduc baza monetara la nivelul rezervelor bancilor comerciale la banca centrala atunci cand bonurile de tezaur sunt cumparate de bancile comerciale.

In Albania, cum se va prezenta si in al treilea capitol, emisiunea de bonuri de tezaur si operatiile de open market se considera ca fiind mijloace de perfectare a sistemului bancar in general, si a mecanismelor financiare, in special.

Politica taxei oficiale a scontului.

Taxa scontului reprezinta dobanda uzuala pentru creditele acordate de catre banca nationala in cadrul operatiunilor de rescontare.

In tarile cu economie de piata dezvoltata, taxa scontului (dobanda) constituie unul din instrumentele folosite de banca centrala de influentare asupra cantitatii de credite pe care o acorda si implicit asupra bazei monetare.

Politica taxei scontuluiei se refera la conditiile conform carora banca centrala le acorda credite bancilor comerciale. Aceasta politica, care se realizeaza, in principal prin modificarea taxei scontului, influenteaza asupra ofertei monetare. Reducerea taxei scontului este insotita cu marirea bazei monetare si a ofertei monetare. Invers, cresterea taxei scontului va cauza reducerea creditelor, reducerea bazei monetare si a ofertei de moneda.

Modul de determinare a taxei scontului, ca si modul de determinare al ratei de dobanda, se realizeaza in intregime conform teoriei fondurilor de imprumut. Ratele de dobanda se determina de catre factorii care controleaza cererea si oferta de fonduri de imprumut. Ofertantii si solicitantii de fonduri de imprumut sunt aceiasi: persoanele fizice, persoanele juridice, statul si sectorul extern.

In general, se observa o legatura indirecta intre cererea de fonduri de imprumut si rata dobanzii. Cand rata de dobanda este redusa, cererea de credite creste, si invers. Face exceptie din aceasta regula sectorul public unde se pare ca cererea de credite este independenta de rata dobanzii, deci este inelastica.

Cererea agregata de fonduri de imrumut este suma creditelor solicitate de catre indivizi (cheltuieli pentru consum efectuate de familii), firme (investitii nationale brute private), stat (cumparari de produse si servicii efectuate de administratia centrala sau locala) si sectorul extern (exporturile nete - cererea din strainatate). Cererea agregata este prezentata in graficul (a) din figura de mai jos.

Rata dobanzi

Rata dobanzii

Cererea pentru fonduri de imprumut

Oferta de fonduri de imprumut

a) b)

Orice modificare a cererii aferente diferitilor agenti economici se reflecta la nivelul cererii agregate.

Oferta de fonduri de imprumut este constituita, in principal, de fondurile oferite pe piata financiara de catre cei care economisesc. Aici sursa principala sunt indivizii, care in rezultanta apar ca ofertanti de fonduri nete.

Ofertantii fondurilor de imprumut sunt dispusi sa ofere atat mai multe fonduri cu cat ratele de dobanda sunt mai mari. Totusi, acestia ofera o cantitate de fonduri si atunci cand rata dobanzii este mica, deoarece unii indivizi economisesc oricum, indiferent de marimea ratei dobanzii.

Graficul ofertei agregate de fonduri de imprumut, care incorporeaza fondurile oferite atat de diferiti agenti economici cat si cele oferite de catre banca centrala ca parte a politicii sale monetare este reprezentat de partea (b) a fig.1. Din grafic se observa cum curba ofertei agregate nu se prezinta atat de elastica fata de modificarile ratei de dobanda, cum se intampla de altfel, in cazul cererii agregate.

Rata dobanzii este determinata in punctul de echilibru, unde se egaleaza ca marime cererea agregata cu oferta agregata. Daca cererea pentru fonduri de imprumut creste, iar oferta ramane neschimbata, va rezulta o lipsa neta de fonduri care va conduce la o crestere a ratei dobanzii pentru atat timp cat surplusul de cerere de fonduri de imprumut nu va fi compensat cu o crestere de aceasi masura a ofertei. In situatia inversa, cand oferta agregata depaseste cererea agregata se va observa reducerea ratei dobanzii atat timp cat cantitatea de fonduri oferite nu depaseste cantitatea de fonduri cerute.

Aceleasi considerente de mai sus sunt valabile si in cazul taxei scontului aferenta imprumuturilor pe care banca centrala le acorda bancilor secundare. Dar in acest caz agentii aconomici care ofera sau solicita fonduri sunt banca centrala si bancile comerciale.

Mecanismul, cu ajutorul caruia, banca centrala opereaza taxa scontului pentru a influenta cuantumul fondurilor de imprumut, este unul direct. O taxa mai mare a scontului va creste costul imprumuturilor bancii centrale, in consecinta bancile secundare se vor imprumuta mai putin. In situatia inversa, cand taxa scontului este mai mica, bancile vor gasi mai atractive imprumuturile bancii centrale.

In cadrul economiei de piata exista multiple valori ale dobanzii si toate aceste diferite valori ale dobanzii se afla la o anumita distanta de taxa scontului. Astfel la orice modificare a acesteia din urma vor varia cu siguranta si ele.

Operand cu o rezultanta a toturor ratelor de dobanda de pe piata putem reprezenta grafic legatura intre evolutia taxei scontului si evolutia ratei medii a dobanzii :

Rata medie a dobanzii bancare

Taxa scontului

Manevra taxei scontului

In general, scaderea taxei scontului determina diminuarea generala a dobanzilor, sporeste eficienta utilizarii creditelor si orienteaza intreprinzatorii in sensul dezvoltarii activitatii lor pe baza angrenarii de capitaluri suplimentare. Pe de alta parte, cresterea taxei scontului avand ca urmare sporirea generala a dobanzilor, are ca efect inrautatirea conditiilor de obtinere a creditelor pentru intreprinzatori si duce la cresterea costurilor pentru cei care folosesc capitaluri suplimentare.

Astfel, manevrarea taxei scontului, ca instrument al politicii monetare este considerata ca mijloc eficient pentru directionarea dezvoltarii economiei, si in general este un instrument anticiclic.

Daca banca centrala ar fi in stare sa acorde cantitati nelimitate de imprumut la orice nivel al taxei scontului, atunci ar fi putut controla in mod direct ratele dobanzii pe termen scurt. Banca centrala poate realiza aceasta fixand taxa scontului sub nivelul ratelor de dobanda pe piata, si de asemenea acordand credite nelimitate sistemului bancar. Dar pentru a face aceasta, banca centrala ar fi obligata sa renunte la controlul asupra ofertei monetare. In acest ultim caz, oferta monetara s-ar determina de tendinta bancilor secundare de a se imprumuta la banca centrala si de a acorda credite.

Banca centrala utilizeaza creditul de scont ca instrument al politicii monetare si in alt mod, prin administrarea creditelor, manevrand cantitatea fondurilor acordate bancilor comerciale sub forma de imprumut.

Banca centrala administreaza acordarea de credite in scopul minimizarii acestora. Bancile comerciale nu ar trebui sa foloseasca creditele de scont in scopuri de profit, banca centrala incercand sa limiteze aceasta activitate stabilind reguli pentru banci specifice care limiteaza prezentarea acestora la caseriile bancii in vederea solicitarii credirelor de scont. Astfel, in cazul in care o banca se prezinta de foarte multe ori la banca centrala pentru a solicita un credit de scont, banca centrala poate hotara cu privire la retragerea dreptului bancii comerciale respective de a solicita credite in viitor. Banca centrala considera acordarea creditelor de scont un drept si nu o obligatie.

In multe tari din lume scontul are un rol foarte important printre celelalte instrumente folosite de catre aceste tari in politica lor monetara. In afara de functiile mentionate mai sus acest instrument este foarte des folosit in cazurile de panica financiara.

Necesitatea infiintarii bancilor centrale este legata cu aceea a supravegherii si protejarii celorlalte banci in caz de faliment. Rolul principal al creditului de scont era inteles ca fiind acela al ultimei posibilitati de creditare, deci, implicit banca centrala trebuie sa asigure rezerve suficiente sistemului bancar pentru cazuri critice cand falimentul uneia sau a mai multor banci poate conduce la panica financiara. Scontul este un mod eficient de asigurare a rezervelor sistemului bancar, deoarece rezevele se canalizeaza imediat catre bancile care au cel mai mult nevoie de ele.

Utilizarea scontului pentru evitarea cazurilor de panica financiara in rolul ultimei posibilitati de creditare este o cerinta importanta pentru aplicarea unei politici monetare de succes.

Cu toate ca utilizarea acestui instrument al politicii monetare reprezinta avantajul evitarii cazurilor de panica financiara, acesta comporta si unele costuri. Daca o banca comerciala are incredere ca banca centrala o va ajuta prin acordarea unui credit de scont atunci cand se va afla in dificultati, atunci ea, poate conduce o politica de gestionare a riscurilor mai relaxata. In acest context, rolul bancii centrale ca ultim creditor al sistemului bancar ridica problema pericolului subiectivitatii ("moral hazard problem"). Astfel bancile vor prelua riscuri mai mari in vederea obtinerii unor profituri mai mari expunand banca centrala si mai ales companiile de asigurari in fata unor pierderi potettiale mai mari. Problema pericolului subiectiv este mai accentuata pentru bancile mari care sunt considerate ca fiind "prea mari ca sa dea faliment". Acestea reusesc aproape intotdeauna sa se imprumute la banca centrala deoarece este foarte probabil ca falimentul lor sa produca panica financiara.

Atunci cand banca centrala considera oportuna creditarea bancilor comerciale la taxa scontului, ea trebuie intotdeauna sa considere si raportul intre costul pericolului subiectiv si efectul evitarii panicii financiare. Cunoasterea acestui raport explica de ce banca centrala trebuie sa fie prudenta in limitarea functiei ei de ultima posibilitate de creditare.

Modificarea taxei scontului comporta si efecte de semnalizare. Prin modificarea ei, banca centrala poate semnaliza intentiile ei cu privire la politica monetara fata de care agentii economici si tot mediul financiar va trebui sa se resemneze. Dar acest efect de semnalizare poate crea probleme daca intentiile bancii centrale nu sunt intelese in mod corect.

Astfel, daca banca centrala mareste taxa scontului, aceasta poate fi interpretata in doua moduri diferite: (1) ca intentie a bancii centrale de a conduce o politica monetara restransa; (2) ca acceptare din partea ei a neputintei de a frana inflatia si ca o incercare de a mentine cresterea taxei scontului proportional cu cresterea celorlalte rate ale dobanzii pe termen scurt. Astfel, prin efecte de semnalizare, mediul financiar poate previziona mai greu intentiile bancii nationale, deoarece aceste semnalizari pot chiar dezinforma publicul in loc sa arate aceste intentii (un dezavantaj). Probabil ca metota cea mai eficace ar fi publicarea intentiilor bancii centrale, in acest caz acestea ar fi mai credibile iar comportamentul pietei li s-ar potrivi acestor intentii.

Avantajul principal al politicii de scont consta in faptul ca banca centrala poate juca rolul ultimei posibilitati de creditare. Totodata se contureaza doua dezavantaje ale acestei politici, considerate ca fiind serioase si care limiteaza folosirea acestui instrument in cadrul politicii monetare.

Manevra taxei scontului actioneaza, de asemenea, asupra capitalurilor straine. Scaderea taxei scontului duce la emigarea capitalurilor straine si chiar a unor capitaluri autohtone. Dimpotriva, cresterea taxei scontului si implicit al nivelului general de dobanzi atrage in tara capitalurile straine, aceasta abundenta de capitaluri creand conditii pentru reducerea nivelului general al dobanzilor. Efectele acestei politici implica recurgerea la aceasta metoda in scopul echilibrarii balantei de plati, (cresterea taxei scontului atrage in tara capitalurile straine producandu-se un efect binefacator asupra balantei de plati externe).

Astfel cele doua aspecte: accesul la credite si prezenta capitalurilor straine, reactioneaza in doua directii diferite, la modificarea taxei scontului intr-o directie data. Rezulta deci, ca factorul capital strain restrange substantial efectele pozitive asteptate asupra volumului si costului creditelor.

In practica, mecanismul de influentare a taxei scontului este atenuat simtitor si de o serie de alti factori cum sunt:

astazi, bancile pot recurege la lichiditatile necesare prin valorificarea efectelor publice din activul bilantier al acestora.

marile companii internationale s-au desprins din sfera creditului bancar traditional, in consecinta modificarea taxei scontului nu influenteaza activitatea si costurile (dobanda) capitalurilor acestora.

efectele manevrei taxei scontului apar cu intarziere.

Politica taxei scontului este mai putin preferata fata de operatiile de tip open market in vederea controlului ofertei monetare deoarece, pe langa dezavantajele prezentate mai inainte, prezinta si alte incoveniente legate de controlul efectiv al ofertei de moneda. Operatiile de open market se efectueaza sub controlul riguros al bancii nationale, ceea ce nu se intampla cu volumul creditelor de scont. Banca centrala poate modifica taxa scontului, dar nu poate obliga bancile comerciale sa se imprumute la ea. Mai mult, operatiile de open market pot fi usor corectate chiar in orice moment, in schimb, politica taxei scontului nu beneficiaza de acest atribut.

Deoarece efectele pe care le exercita acest instrument sunt minore, autoritatile monetare folosesc manevra taxei scontului impreuna cu alte instrumente monetare.

Rezervele minime obligatorii.

Reprezinta un important instrument al politicii monetare reprezentand rezerve ale bancilor secundare la banca centrala. Initial, rezervele obligatorii s-au stabilit ca mijloc de asigurare a depozitelor, de protejare impotriva riscului, deci pentru bunastarea sistemului bancar in general.

Rezervele minime obligatorii se calculeaza pentru orice banca comerciala in functie de nivelul depozitelor acesteia in ultimele doua luni si in functie de procentul (rata) calculat de banca centrala. Acest procent variaza pentru categorii diferite de depozite si poate fi modificat doar de banca centrala.

Toate institutiile financiare de depozit au obligatia sa constituie rezerve, dar este foarte probabil ca acestea, din motive prudentiale, sa se fi comportat la fel chiar si in cazul in care aceste depozite nu ar fi o cerinta obligatorie. Bancile au o experienta suficienta pentru a determina cantitatea de fonduri care se va folosi pentru a face fata solicitarilor zilnice de retrageri de numerar ale deponentilor. Aceste fonduri, pe care bancile le folosesc pentru acoperirea retragerilor normale asteptate (previzonate), se mai numesc si "rezerva de siguranta" . Chiar si in cazul in care rezervele minime obligatorii n-ar exista, bancile si-ar constitui rezerve de siguranta. De aici se pune intrebarea: poate oare banca centrala sa determine cu precizie rata "cea mai buna" de rezerve obligatorii pe care trebuie sa o depuna toate institutiile bancare, sau este mai bine ca aceasta rezerva s-o determine fiecare institutie in parte in functie de previziunile ficareia? si: Poate banca centrala sa stabileasca norma cea mai potrivita in perioade anormale?.

Este de inteles ca chiar daca rezervele obligatorii n-ar exista, bancile comerciale ar stabili o rezerva de siguranta care poate ca ar fi mai mica decat rezerva minima obligatorie, dar nu este foarte convigatoare ideea ca rezevele obligatorii ar proteja mai bine deponentii in perioade anormale. La momentul actual, in tarile dezvoltate, argumentul referitor la rolul protector al rezervelor obligatorii fata de deponenti este neinsemnat, convingere care se accentueaza dupa aparitia institutiilor de asigurare ale depozitelor.

Rezervele minime obligatorii constituie un instrument eficace al politicii monetare elaborata de banca nationala. Prin mijlocul acestora banca centrala influenteaza nivelul ofertei de moneda. O reducere a rezervelor minime obligatorii implica imbunatatirea situatiei lichiditatilor bancilor comerciale. In realitate, in acest caz, baza monetara nu se modofica, in schimb se modifica structura rezervelor totale. La reducerea procentului rezervei obligatorii, cele doua elemente care compun rezerva totala, rezerva minima obligatorie si surplusul de rezerva (sau rezerva in exces), se modifica in mod absolut si relativ. Astfel, cand rezerva minima obligatorie se reduce, surplusul de rezerva creste creand bancilor comerciale posibilitatea acordarii unui volum mai mare de credite.

Banca centrala poate modifica in mod direct rezervele minime obligatorii si in mod indirect sa influenteze asupra ofertei de moneda. Totusi, si atunci cand urmaresc modificarea ofertei monetare bancile centrale folosesc mai rar acest instrument, deoarece modificarea rezervei minime obligatorii este legata de stabilitatea multiplicatorului monetar. Atat timp cat rezervele obligatorii nu se modifica, multiplicatorul monetar este stabil (fluctueaza intre doua limite stabilite).

Modificarea rezervelor obligatorii influenteaza oferta monetara in doua directii: (1) modificand nivelul surplusului de rezerva, si (2) modificand multiplicatorul monetar.

In cazul in care rezervele minime obligatorii se reduc, rezevele actuale totale ale unei banci comerciale nu vor fi influentate imediat, pe cand surplusul de rezerva s-a marit. De asemenea s-a marit si multiplicatorul monetar care a multiplicat surplusul de rezerva creat, sub forma de credite si depozite sporind astfel oferta monetara. De fapt chiar si cele mai mici modificari ale rezervelor obligatorii la nivelul tuturor bancilor comerciale, cauzeaza mari modificari la nivelul ofertei monetare.

Fiind un instrument cu efect sporit si imediat, folosirea lui de catre banca centrala pentru a controla oferta de moneda s-a utilizat des in politica monetara a anilor '60, '70. In prezent, utilizarea lui nu este foarte recomandabila, deoarece in toate tarile au aparut si s-au dezvoltat institutii financiare sau operatii si instrumente financiare care incearca sa evite supunerea obligatiei constituirii sau supunerii acestor rezerve. In consecinta banca centrala foloseste rar acest instrument in politica sa monetara.

Sistemul rezervelor minime obligatorii constituie astfel una din masurile guvernamentale care, in functie de interesele conjuncturale, pot fi utilizate fie pentru crestera volumului de credite acordate in economie prin reducerea rezervei minime, fie pentru scaderea volumului de credite prin cresterea rezervei minime. Astfel folosirea rezervelor minime ca instrument al politicii monetare va tine seama si de faptul ca modificarea acestora va influenta comportamentul bancilor comerciale in politica lor de credite. Intervenind in sensul cresterii sau scaderii ratei rezervei minime obligatorii se ajunge la o anumita schimbare a costului creditului pentru banci, atat prin modificarea posibilitatilor de plasare pe piata monetara cat si prin insusi costul diferit al resurselor (in majoritatea tarilor rezervele minime obligatorii sunt neremunerate sau remunerate la un nivel de dobanda mult mai mic fata de dobanda pe piata). In acest sens acest instrument actioneaza mai departe ca instrument de control al lichiditatilor bancilor si indirect asupra lichiditatilor economiei.

Avantajul principal in folosirea rezevelor obligatorii pentru controlarea ofertei monetare consta in faptul ca aceasta actioneaza la fel pentru toate bancile comerciale si are o influenta puternica asupra ofertei de moneda. Dar, pe de alta parte tocmai faptul ca acest instrument este foarte puternic constituie si dezavantajul principal in folosirea acestuia deoarece modificari oricat de mici ale rezervelor obligatorii conduc la modificari cu mult mai mari ale ofertei monetare. Astfel, chiar si cele mai mici greseli in calcularea acestei modificari ar rezulta cu consecinte destul de grave.

Un alt dezavantaj al folosirii rezervelor obligatorii ca instrument al politicii monetare este reprezentat de faptul ca, crestrea rezervelor obligatorii poate cauza probleme de lichiditate pentru bancile comerciale care au depuneri mai modeste. In cazul in care banca centrala hotaraste cu privire la cresterea rezervelor minime obligatorii, este recomandabil sa atenueze problema lichiditatilor prin efectuare de cumparari de pe piata (open market), sau creand facilitati in acordarea de credite (scont). Pe de alta parte, o variatie continua la nivelul rezervelor minime obligatorii ar crea, de asemenea, un climat de neincredere pentru bancile comerciale si ar ingreuna dirijarea lichiditatilor acestora.

In concluzie, cu pretul de a repeta ideile de mai sus, se poate spune ca rezervele obligatorii nu sunt un instrument recomandabil, ele influentand substantial costurile bancare, nu actioneaza numai asupra ofertei de credite, ci si printr-un efect de pret, asupra cererii de creditare. Asa se explica de ce in realitatea economica actuala acest instrument se foloseste mai rar, bancile centrale preferand alte instrumente mai putin directe, dar mai globale cum sunt operatiile de open market.

3.4 Politica de credit.

Creditul sau relatiile de credit, presupune anumite transferuri banesti cu caracter rambursabil care sunt purtatoare de dobanzi. Creditul bancar este forma cea mai extinsa de credit. El poate fi acordat atat de banci, cat si de institutii financiare si de credit si acopera orice scop al debitorului, in conditiile stabilite cu banca. Creditul bancar realizeaza doua functii importante: redistribuirea fondurilor temporar disponibile si functia de emisiune monetara.

Functia de redistribuire: prin intermediul bancilor se mobilizeaza disponibilitati banesti temporare existente la anumite categorii de agenti economici, urmand a fi utilizate drept credite pe termen scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alti agenti economici. Se realizeaza astfel, o redistribuire temporara a unei mari parti a disponibilitatilor existente la un moment dat in economie.

Functia de emisiune: concentrandu-ne supra celei de-a doua functii putem spune ca aceasta presupune o alta latura a creditului bancar, prin care se realizeaza largirea creditului si anume, pe calea crearii de mijloace banesti suplimentare. Functia de emisiune a creditului este indispensabila intr-o economie dinamica in care activitatea economica in crestere solicita un volum mereu sporit de mijloace banesti. Politica de credit a bancilor constituie totodata si politica lor de emisiune, intrucat creditul acordat de banci este sursa unor mijloace banesti suplimentare pentru agentii economici, contribuind la realizarea unei corelatii intre masa banilor in circulatie si nevoile productive. Daca plusul de mijloace banesti cerut de dezvoltarea economica nu este acoperit de functia de redistribuire a creditului, el poate fi completat prin largirea creditului pe calea crearii de noi mijloace banesti evidentiindu-se astfel rolul multiplicatorului creditului despre care s-a vorbit la acest capitol.

Determinarea volumului de credite pe care-l pot acorda bancile comerciale este un alt instrument direct in aplicarea politicii monetare. Prin intermediul acestui insrument se poate stimula sau descuraja multiplicarea creditului atat la nivelul bancilor, cat si al optiunilor agentilor economici. Deci, cu ajutorul acestui instrument banca centrala chiar daca nu influenteaza direct asupra lichiditatilor bancilor comerciale, ea influenteaza in mod direct volumul de credite pe care aceste banci le pot acorda clientilor. Politica de determinare a volumului de credite este considerata a fi o politica monetara usor de aplicat. Aceasta politica este foarte eficace si folosirea ei este recomandata in perioade inflationiste, cand banca centrala se angajeaza sa urmareasca o politica monetara restrictiva (plafonarea creditelor).

Politica de determinare a volumului de credite este recomandata in acele tari unde nivelul de dezvoltare al sistemului bancar lasa de dorit, unde lipseste o varietate suficienta a instrumentelor financiare si unde stadiul de dezvoltare al mecanismelor financiare este scazut. Majoritatea tarilor care parcurg in prezent perioada de tranzitie de la economia centralizata spre economia de piata, folosesc des acest instrument in politica lor monetara. Acest instrument este foarte cunoscut si a constituit principalul instrument folosit in sistemul monobancar al fostelor tari socialiste, cunoscut sub denumirea "planul de credit".