Politici orientate catre cerere: politica monetara

POLITICI ORIENTATE CATRE CERERE: POLITICA MONETARA

Ca si poiltica fiscala, politica monetara actioneaza asupra cererii agregate care, modificandu-se, atrage modificarile dorite si in output/venit. Desi scopurile politicii monetare sunt, in esenta, aceleasi ca ale oricarei alte politici macroeconomice, instrumentele si modalitatile de aplicare difera.

In esenta, politica monetara reprezinta exercitarea controlului Bancii Centrale asupra ofertei de bani ca un instrument de atingere a obiectivelor politice generale.

Desi scopurile politicii monetare sunt asemanatoare celor ale politicii fiscale, instrumentele acesteia difera mult, ele fiind orientate spre modificarea ofertei de bani pe piata monetara.

Principalele instrumente de politica monetara sunt operatiunile pe piata deschisa, dobanda de refinantare si fondurile de rezerva. Prin intermediul acestor instrumente, Banca Centrala poate spori sau reduce oferta de bani (masa monetara) din economie, fapt ce determina o serie de efecte de transmisie care se soldeaza, p 616i87g ana la urma, cu cresterea sau scaderea cererii agregate pe piata bunurilor si serviciilor.

Ca si la politicile fiscale, aceste instrumente au o eficienta diferita unul fata de altul, au efecte de transmisie diferite si, mai mult, efectul final asupra cererii agregate difera. Toate aceste efecte se obtin prin intermediul multiplicatorilor monetari, care fac legatura intre o schimbare monetara data si schimbarea outputului/venitului, deci a unei variabile reale.

In aplicarea politicilor monetare, rolul principal revine Bancii Centrale si strategiei acesteia. Buna aplicare a acestei strategii, precum si interventiile Bancii Centrale la momente oportune, independenta ei in raport cu alte interese economice (de exemplu, ale guvernului) sunt conditii fundamentale ca politicile monetare promovate sa-si atinga scopurile.

INSTRUMENTELE SI SCOPURILE POLITICII MONETARE

Alegerea scopurilor politicii monetare si a instrumentelor cu ajutorul carora aceste scopuri vor fi atinse depinde de viziunea guvernului si a Bancii Centrale in privinta modului in care functioneaza economia.

Deoarece in diverse economii, ponderea ocupata de guvern sau Banca Centrala in infaptuirea politicii monetare difera, vom numi autoritate monetara ansamblul de institutii care decid si infaptuiesc aceasta politica. In unele tari, autoritatea monetara poate fi reprezentata doar de Banca Centrala, in altele doar de guvern, in timp ce, in majoritatea statelor, autoritatea monetara este reprezentata de ambele institutii, insa in proportii diferite.

Dupa cum am vazut in capitolul anterior, dedicat politicilor fiscale, acestea au un efect temporar asupra outputului/venitului Y, dar au un efect permanent asupra nivelului preturilor P.

In schimb, politicile monetare afecteaza pe termen scurt (temporar) atat outputul/venitul, cat si nivelul preturilor dar, pe termen lung (permanent), afecteaza tot numai nivelul preturilor.

Deosebirea care exista intre politicile fiscale si cele monetare face ca acestea din urma sa aiba o gama mai redusa de scopuri, anumite scopuri generale ale politicilor macroeconomice neputand fi atinse numai prin utilizarea instrumentelor politicilor monetare.

Sa explicam acest lucru utilizand reprezentarea grafica a modelului AD-AS din figura 5.1.

Sa presupunem ca, initial, economia se afla in punctul de echilibru A, in care outputul/venitul este la potential, Y* iar nivelul preturilor de echilibru este P₀. Se observa ca punctul A se afla la intersectia curbei ofertei agregate pe termen lung LRAS cu curbele cererii agregate AD₀ si ofertei agregate pe termen scurt SRAS₀.

Figura 5.1

O schimbare in cererea agregata, determinata de o politica monetara, deplaseaza curba AD catre dreapta, din pozitia initiala AD₀ intr-o noua pozitie, AD₁. Economia se deplaseaza si ea intr-un punct de echilibru temporar (pe termen scurt) B caruia ii corespunde un output Y₁ mai mare decat outputul potential Y*, dar si un nivel al preturilor P₁ mai mare decat P₀.

Dupa un timp, insa, outputul va reveni la nivelul sau potential Y*, ceea ce se va face prin deplasarea curbei ofertei agregate pe termen scurt SRAS, din pozitia initiala SRAS₀ intr-o noua pozitie SRAS₁ aflata catre stanga sus.

In urma acestei deplasari, economia va ajunge din nou intr-un punct de echilibru permanent (pe termen lung) notat cu C, caruia ii corespunde un output/venit egal cu outputul potential Y*, dar un nivel al preturilor P₂ mai mare decat P₁ si, evident, mai mare si decat P₀.

In concluzie, aplicarea politicii monetare nu a determinat cresterea outputului/venitului, ceea ce ar fi reprezentat un efect favorabil, ci cresterea nivelului preturilor, deci inflatie, care reprezinta un efect defavorabil. Din aceasta cauza, cresterea outputului si reducerea ratei somajului nu sunt considerate obiective posibil de atins prin politici monetare.

In schimb, stabilizarea nivelului preturilor pe termen lung si, in consecinta, a ratei inflatiei reprezinta scopul cel mai important al oricarei politici monetare. De exemplu, prin determinarea unei cresteri a cererii agregate in acelasi ritm cu cresterea ofertei agregate pe termen lung, autoritatea monetara poate sa mentina un nivel relativ stabil al preturilor in economie.

In figura 5.2 se arata acest lucru, facandu-se apel tot la reprezentarea modelului AD-AS.

Figura 5.2

La inceput, economia se considera in punctul de echilibru pe termen lung A, caracterizat de un output/venit potential Y₀* si un nivel al preturilor de echilibru P₀. Prin modificarea, in timp, a marimii si calitatii fortei de munca, a marimii stocului de capital si a nivelului tehnologiei folosite, curba ofertei agregate pe termen lung, LRAS, se deplaseaza catre dreapta in pozitia LRAS₁, careia ii corespunde un output/venit potential Y₁* mai mare decat Y₀*.

Mentinerea cererii agregate la acelasi nivel ar determina o reducere a nivelului preturilor ceea ce ar descuraja pe producatori, care ar reduce oferta pana cand ea ar reveni la nivelul initial Y₀*. Daca se aplica o politica monetara de stimulare a cererii, aceasta se deplaseaza catre dreapta in pozitia AD₁.

Oferta agregata pe termen scurt, SRAS va fi si ea influentata de cresterea ofertei agregate pe termen lung; drept urmare, curba SRAS se va deplasa si ea catre dreapta pana cand se ajunge la un nou punct de echilibru pe termen lung B, caruia ii corespunde un output potential Y₁* mai mare decat cel initial, dar acelasi nivel al preturilor P₀.

In acest mod, autoritatea monetara poate asigura atingerea scopului principal al politicilor monetare, si anume mentinerea unui nivel stabil al preturilor pe termen lung.

Cu toate acestea, politicile monetare mai au si un alt scop important, si anume stabilizarea outputului real in jurul nivelului sau potential pe termen scurt.

Cu toate ca tendinta pe termen lung a outputului este sa creasca, deci curba LRAS se deplaseaza catre dreapta, anumite socuri si perturbatii pot face ca outputul curent sa oscileze in jurul outputului potential. Aceste oscilatii pot fi contracarate printr-o politica monetara care afecteaza cererea agregata, astfel incat aceasta sa compenseze fluctuatiile outputului.

Astfel, daca o perturbatie face ca outputul real sa scada sub potential, o politica monetara prin care se stimuleaza cererea agregata va actiona in sens contrar acestei scaderi, ducand la revenirea outputului real la nivelul sau potential.

Atingerea acestor doua scopuri principale ale politicilor monetare se realizeaza prin utilizarea unor instrumente politice specifice. Autoritatea monetara nu poate sa-si exercite controlul direct asupra outputului, nivelul preturilor sau gradului de utilizare a fortei de munca. Acestea sunt determinate, in principal, de cererea si oferta care interactioneaza pe diferitele piete ale economiei nationale.

Din aceasta cauza variabilele instrumentale ale politicilor monetare sunt instrumente intermediare, cu ajutorul carora autoritatea monetara poate influenta rapid si cu un anumit grad de acuratete comportamentul sectorului privat si sectorului productiv al economiei, astfel incat sa realizeze scopurile politice anterior definite.

In acest scop, autoritatea monetara are la dispozitie o serie de instrumente politice cu ajutorul carora actioneaza asupra ofertei de bani. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare sunt:

operatiunile pe piata deschisa;

dobanda de refinantare; si

fondul de rezerva.

Aceste instrumente politice afecteaza oferta de bani in general, deci au un efect foarte larg asupra tuturor sectoarelor economiei. Pe langa aceste instrumente, autoritatea monetara utilizeaza si un numar de instrumente politice specifice, pentru a controla si reglementa anumite aspecte sau procese care au loc pe piata monetara si in sistemul financiar bancar.

Sa analizam, in continuare, instrumentele generale ale politicii monetare.

Operatiunile pe piata deschisa

Cel mai important instrument de politica monetara il reprezinta operatiunile pe piata deschisa (OPD). Prin intermediul OPD, autoritatea monetara cumpara si vinde obligatiuni si bonuri de tezaur guvernamentale. Prin aceasta, este afectata baza monetara, deci cantitatea de bani existenta pe piata. De aici, prin intermediul multiplicatorului monetar, este afectata oferta de bani.

Mai concret, cresterea ofertei de bani se face prin cumpararea de catre autoritatea monetara de obligatiuni si bonuri de tezaur guvernamentale. Acestea sunt, initial, in posesia unor dealeri de obligatiuni (banci comerciale sau institutii financiare private autorizate). Prin aceste cumparari, lichiditatile bancilor comerciale vor creste, deci ele vor avea posibilitatea sa acorde credite intr-un volum mai mare. Pe piata creditelor, curba ofertei de credite se va deplasa catre dreapta, ca in figura 5.3.

Se observa ca, in urma unei operatiuni de cumparare pe piata deschisa, volumul de credite acordate CR₁ va creste, in timp ce rata dobanzii la aceste credite r₁ va fi mai mica decat rata dobanzii initiala r₀.

Figura 5.3

Cresterea volumului creditelor acordate va influnta pozitiv nivelul activitatii productive din economie. Cresterea productiei duce si la cresterea venitului disponibil permanent al sectorului privat (gospodariilor), ceea ce va impulsiona cheltuielile de consum. In urma sporirii acestor cheltuieli, cererea agregata creste, deci si oferta agregata va fi influentata in acelasi sens.

Efectul unei operatiuni de vanzare pe piata deschisa efectuata de autoritatea monetara este simetric cu cel expus anterior. Cand autoritatea monetara vinde obligatiuni si bonuri de tezaur guvernamentale catre bancile comerciale si alte institutii financiare, baza monetara din economie se reduce. Bancile comerciale au mai putine disponibilitati, deci volumul creditelor acordate se va reduce.

Curba ofertei de credite se va deplasa catre stanga, exercitand o presiune crescatoare asupra ratei dobanzii. In acelasi timp, datorita reducerii rezervelor bancare, bancile comerciale vor trebui sa restranga si mai mult imprumuturile acordate, ceea ce va face ca curba ofertei de credite sa se deplaseze si mai mult catre stanga.

Cresterea ratei dobanzii si reducerea volumului de credite din economie duc la restrangerea activitatii productive, deci la reducerea venitului disponibil permanent al gospodariilor. Drept urmare, cheltuielile lor de consum se vor reduce, ceea ce va face ca si cererea agregata sa scada. Scaderea cererii agregate duce, in final, la reducerea ofertei agregate, deci si a venitului.

Mecanismul OPD este deci destul de simplu. O cumparare de obligatiuni sau bonuri de tezaur de catre autoritatea monetara creste baza monetara si deci sporeste oferta de bani, in timp ce o vanzare de obligatiuni sau bonuri de tezaur descreste baza monetara si reduce oferta de bani. Marimea cresterii, respectiv descresterii, este egala cu variatia bazei monetare inmultita cu multiplicatorul monetar.

Dobanda de refinantare

Bancile comerciale, atunci cand au nevoie de fonduri pe termen scurt, pot imprumuta de la alte banci sau de la Banca Centrala. In primul caz, oferta de bani nu se modifica, in timp ce, in al doilea caz, baza monetara creste, deci sporeste si oferta de bani.

Rata dobanzii cu care Banca Centrala acorda aceste imprumuturi bancilor comerciale se numeste dobanda de refinantare. Aceasta este stabilita de catre Banca Centrala si reprezinta un instrument de politica monetara.

Cresterea nivelului ratei dobanzii de refinantare determina scumpirea imprumuturilor facute de bancile comerciale, ele micsorandu-si, in aceasta situatie, cererea de bani de la Banca Centrala. Drept urmare, oferta de credite pe piata creditelor se va reduce, iar rata dobanzii la aceste credite va creste.

Banca Centrala utilizeaza schimbarile care au loc in dobanda de refinantare ca un semnal al intentiilor ei de a modifica politica monetara. Ea semnaleaza o schimbare in aceasta politica crescand sau scazand cu o marime importanta dobanda de refinantare. Aceasta inseamna un soc puternic pentru piata financiara, in particular, pentru piata creditelor.

Participantii la aceasta piata isi schimba asteptarile privind politica monetara care va fi aplicata in perioada urmatoare, ceea ce face ca efectul instrumentului politic respectiv sa fie amplificat, iar noua politica monetara sa se soldeze cu rezultate mai certe decat in alte circumstante.

Nu toate schimbarile in dobanda de refinantare au un astfel de efect amplificat. De fapt, cele mai multe schimbari sunt mici si reprezinta o reactie la modificarea ratei dobanzii pe piata financiara. Prin aceste schimbari, Banca Centrala aduce dobanda de refinantare la un nivel apropiat de acela al ratei dobanzii pentru creditele negociate pe piata creditelor.

Daca nu s-ar intampla acest lucru, bancile comerciale ar putea lua cu imprumut fonduri de la Banca Centrala, pe care apoi sa le plaseze cu o rata a dobanzii mult mai mare decat cea pe care o dau Bancii Centrale.

Acest comportament este evitat daca Banca Centrala pastreaza dobanda de refinantare la acelasi nivel cu cel al ratei dobanzii de pe piata financiara sau daca refuza sa mai acorde fonduri bancilor care speculeaza diferenta dintre cele doua rate ale dobanzii.

De regula, bancile comerciale evita sa creasca prea mult rata dobanzii la creditele acordate peste rata dobanzii de refinantare pentru a-si conserva dreptul de a obtine aceste fonduri de la Banca Centrala.

Necesarul de fonduri de rezerva

Autoritatea monetara sau, in unele cazuri, direct Banca Centrala decide necesarul de rezerve pe care bancile comerciale trebuie sa-l detina in depozite bancare. De regula, necesarul de fonduri de rezerva se stabileste la un procent din capitalul social al bancilor. In acest fel, bancile comerciale pot onora cererile de retragere din conturi in cazul in care ar aparea o situatie de criza.

Atunci cand necesarul de rezerve se schimba, deci se modifica procentul din capitalul social pe care bancile il detin sub forma de fonduri de rezerva la Banca Centrala, se modifica si oferta de bani pe piata financiara.

In cazul in care procentul scade, bancile comerciale au la dispozitie o suma mai mare pe care o pot da cu imprumut, deci volumul creditelor acordate creste. Curba ofertei de credite se va deplasa catre dreapta, aceasta exercitand o presiune in jos asupra ratei dobanzii (vezi figura 5.3).

Scaderea ratei dobanzii, la randul sau, determina cresterea cererii de credite care inseamna, mai departe, un output mai mare, deci un venit disponibil permanent mai mare pentru gospodarii. Aceasta duce la cheltuieli de consum mai mari deci la cresterea cererii agregate.

In cazul in care procentul reprezentand necesarul de fonduri de rezerva creste, disponibilitatile bancilor comerciale pentru acordarea de credite se reduc, fapt ce determina, in final, scaderea cererii agregate.

In ambele cazuri, schimbarile in necesarul de fonduri de rezerva nu afecteaza marimea bazei monetare, ele realizand efectele dorite prin schimbarea multiplicatorului monetar. Acest aspect deosebeste efectele aplicarii variatiei necesarului de rezerve de efectele celorlalte instrumente ale politicii monetare.

Atat operatiunile pe piata deschisa, cat si modificarea ratei dobanzii de refinantare determina schimbarea bazei monetare, aceasta afectand pe termen scurt sau pe termen lung nivelul preturilor, deci rata inflatiei.

Modificarea necesarului de fonduri care, dupa cum am vazut, afecteaza multiplicatorul monetar, este un instrument politic cu efecte neinflationiste, baza monetara, deci si nivelul preturilor, ramanand relativ stabile in conditiile aplicarii lui.

MULTIPLICATORII POLITICII MONETARE SI

EFECTE DE TRANSMISIE

Ca si in cazul politicilor fiscale, vom utiliza un model macroeconomic pentru a introduce efectele politicilor monetare si a analiza modul in care aceste efecte se transmit in economie. Introducerea banilor ca mediu de schimb permite considerarea explicita, in cadrul modelului, a relatiilor care descriu piata financiara. Aparitia pietei financiare modifica radical natura procesului de echilibru macroeconomic.

Daca, anterior, echilibrul macroeconomic era determinat de conditia ca, pe piata bunurilor si serviciilor, cererea agregata sa fie egala cu oferta agregata, piata financiara indeplinind doar rolul de a finanta deficitul bugetar, introducerea banilor si a pietei monetare implica faptul ca echilibrul macroeconomic este alcatuit, acum, din echilibrul real (pe piata bunurilor si serviciilor) si echilibrul monetar (pe piata monetara).

Modelul pe care il vom utiliza, in continuare, permite introducerea politicilor monetare si descrie modul in care se poate obtine, in noile conditii, echilibrul macroeconomic.

Prezentarea modelului cu piata monetara

Relatiile principale ale modelului macroeconomic cu piata monetara sunt urmatoarele:

D= C+I+G (5.1)

C= C₀+c_yY^D C₀>0; 0<c_y<1 (5.2)

I= I₀+i_rr i_r<0 (5.3)

Y^D= Y+TR-T (5.4)

T= T₀+t_yY T₀³0; 0£t_y£ (5.5)

psbr= G+TR-T (5.6)

M^D= m_yY+m_rr+m₀ m_y>0>m_r (5.7)

M^D= M^S (5.8)

Y= D (5.9)

In acest model, relatiile (5.7) si (5.8) descriu functionarea pietei monetare. Astfel, relatia (5.7) arata ca cererea de bani M^D depinde pozitiv de marimea venitului/ outputului Y, depinde negativ de rata dobanzii, r si are o componenta autonoma pozitiva m₀ care reprezinta stocul de bani la populatie.

Relatia (5.8) reprezinta conditia de echilibru pe piata monetara, adica aceea prin care cererea de bani M^D este egala cu oferta de bani M^S care se considera o variabila exogena a modelului. Prin intermediul acestei variabile, autoritatea monetara aplica diferite politici monetare pentru a influenta cererea agregata de bunuri si servicii in sensul dorit.

Modelul (5.1)-(5.9) poate fi transformat in modelul IS-LM corespunzator, in modul urmator: utilizand conditia de echilibru a pietei bunurilor si serviciilor (5.9), in care inlocuim relatiile (5.1)-(5.9), obtinem curba IS de forma:

(5.10)

unde A= C₀+I₀+G-c_yT₀+ c_yTR reprezinta cheltuielile autonome.

Curba IS, data de (5.10), reprezinta locul geometric al punctelor (Y,r) pentru care piata bunurilor si serviciilor se afla la echilibru.

Se stie ca panta curbei IS este data de

unde k este multiplicatorul cheltuielilor autonome. Deoarece k>0 si i_r<0, panta curbei IS este negativa. Aceasta inseamna ca o scadere a ratei dobanzii r determina cresterea cheltuielilor de investitii I, ceea ce face ca cererea agregata D sa se extinda. Drept urmare, firmele raspund printr-o crestere a outputului Y.

Pozitia curbei IS depinde de politica fiscala care se aplica. Acest lucru a fost prezentat mai in detaliu in capitolul I.

Pentru a obtine relatia de echilibru a pietei monetare, utilizam conditia (5.8) si relatia (5.7). Se determina, astfel, curba LM:

(5.11)

care reprezinta locul geometric al punctelor (Y,r) pentru care piata monetara se afla la echilibru.

Panta curbei LM se determina imediat cu relatia:

Deoarece m_y>0 si m_r<0, curba Lm are panta pozitiva. Deci, cu cat venitul/outputul creste, cu atat cererea de bani creste, deoarece un venit Y mai mare presupune si un volum sporit al tranzactiilor in economie.

Daca oferta de bani este mentinuta constanta, atunci apare o cerere in exces de bani, ceea ce face ca rata dobanzii sa creasca pentru a mentine piata monetara in echilibru.

Pozitia curbei LM in planul (y,r) depinde de oferta de bani M^S. Dar am vazut anterior ca oferta de bani poate fi influentata de o politica monetara.

Cele doua relatii obtinute (5.10) si (5.11) permit determinarea simultana a valorilor de echilibru ale venitului/outputului si ratei dobanzii. Astfel, venitul de echilibru este dat de

(5.12)

iar rata dobanzii de echilibru se obtine inlocuind in oricare dintre relatiile (5.10) sau (5.11) pe Y astfel determinat.

(5.13)

Aceste doua relatii definesc coordonatele punctului de intersectie al curbelor IS si LM in planul (Y,r), deci punctul in care atat piata bunurilor si serviciilor, cat si piata monetara sunt la echilibru.

In figura 5.4 se reprezinta acest punct de echilibru macroeconomic general.

Figura 5.4

Se observa ca pozitia curbei LM depinde de oferta de bani M^S. Pentru un nivel constant al ratei dobanzii, cu cat oferta de bani creste, oamenii detin o cantitate mai mare de bani, deci ei pot efectua un volum sporit de tranzactii pe piata bunurilor si serviciilor. Aceasta determina, in [GP1] final, o crestere a venitului/outputului total.

Alternativ, pentru un nivel dat al venitului/outputului, o crestere a ofertei de bani implica si o oferta in exces de credite, deci o scadere a ratei dobanzii.

In ambele cazuri, curba LM se va deplasa spre dreapta. Ca urmare a acestei deplasari, apare un nou punct de echilibru macroeconomic, notat B, caruia ii corespunde un venit/output Y₁^e mai mare decat Y₀^e si o rata a dobanzii r₁^e mai mica decat r₀^e.

Determinarea multiplicatorilor monetari

Sa determinam, in continuare, multiplicatorii monetari, adica valorile pe care le iau cresterile de vanit/output, respectiv ale ratei dobanzii atunci cand oferta de bani se modifica cu o unitate monetara.

Pentru aceasta, vom presupune, mai intai, ca parametrii modelului (5.1)-(5.9) se mentin constanti in intervalul de timp in care economia trece de la un echilibru la altul ca urmare a unei variatii in oferta de bani M^S.

Mai intai, sa determinam cu cat se modifica venitul/outputul Y ca urmare a unei cresteri a ofertei de bani M^S. Vom scrie, in continuare, venitul Y₀^e si Y₁^e utilizand expresia (5.12). Pentru simplitate, vom nota cu:

k = 1-c_y(1-t_y) + i_rm_y/m_r.

Atunci, din relatia (5.12), avem

iar

unde DY= Y₁^e -Y₀^e, iar DM^S = M₁^S-M₀^S.

Multiplicatorul monetar, care arata dependenta dintre cresterea venitului/outputului Y si cresterea ofertei de bani, este asadar:

> 0 (5.14)

deoarece atat i_r cat si m_r sunt valori negative, iar 1-c_y(1-t_y)+i_rm_y/m_r este pozitiv.          

Acest multiplicator monetar arata ca o crestere a ofertei de bani va determina o crestere a venitului/outputului, deci, la nivelul economiei, duce la o crestere a nivelului activitatii productive, in timp ce o descrestere a ofertei de bani va crea o recesiune. Cu cat valoarea multiplicatorului k_ym este mai mare cu atat efectul asupra venitului va fi mai mare si politica monetara se va dovedi mai eficienta.

In al doilea rand, variatia masei monetare M^S afecteaza rata dobanzii r pe piata creditelor. Pentru a determina masura in care se modifica rata dobanzii de echilibru ca urmare a unei variatii in masa monetara, putem utiliza relatia (5.13), pe care o scriem sub forma:

De aici obtinem

Se observa ca multiplicatorul monetar care masoara influenta variatiei masei monetare (ofertei de bani) asupra ratei dobanzii este de forma

(5.15)

Semnul acestui multiplicator este dat de faptul ca m_r<0, iar expresia din paranteza este, evident, pozitiva. Acest lucru exprima faptul ca o crestere a ofertei de bani determina o scadere a ratei dobanzii, cum este si logic.

Dupa cum se observa, valorile celor doi multiplicatori monetari, k_ym si k_rm, depind de valorile tuturor parametrilor din model.

Cu alte cuvinte, ei sunt functii de propensitatea marginala pentru consum, c_y, de rata marginala a taxelor, t_y, de senzitivitatea investitiilor la rata dobanzii i_r, de senzitivitatea cererii de bani in raport cu venitul m_y si de senzitivitatea cererii de bani in raport cu rata dobanzii m_r.

k_ym= k_ym(c_y, t_y, m_y, êi_r êm_r

(5.16)

k_rm= k_rm( c_y, t_y, m_y, êi_r êm_r (5.17)

In schimb, modul in care influnteaza fiecare parametru valoarea multiplicatorului difera de la un multiplicator la altul.

Astfel, pentru k_ym avem:

(5.18)

Deci multiplicatorul monetar al venitului/outputului, k_ym, este o functie crescatoare de propensitatea marginala pentru consum c_y: cu cat aceasta propensitate este mai mare, cu atat valoarea multiplicatorului va fi mai mare. Motivul consta in faptul ca, pentru o crestere data a venitului disponibil permanent, cu cat este mai mare propensitatea pentru consum, cu atat va fi mai intens stimulentul de a consuma, deci cheltuielile de consum vor creste, iar cererea agregata va fi si ea mai mare.

Multiplicatorul monetar al venitului este o functie descrescatoare de rata marginala a fiscalitatii, deci cu cat aceasta rata marginala este mai mare, cu atat mai mica este valoarea multiplicatorului k_ym.

A treia derivata partiala din (5.18) implica faptul ca multiplicatorul monetar al venitului este o functie descrescatoare de senzitivitatea cererii de bani in raport cu venitul/outputul.

O crestere data a venitului duce la o crestere a cererii de bani si deci la o crestere a ratei dobanzii. Aceasta tinde sa compenseze scaderea initiala a ratei dobanzii si deci reduce efectul total al politicii monetare asupra venitului/outputului. Cu cat este mai mare senzitivitatea cererii de bani in raport cu venitul, cu atat mai mare va fi cererea de bani si deci si rata dobanzii si mai mica valoarea multiplicatorului monetar al venitului.

A patra derivata din (5.18) arata ca multiplicatorul k_ym reprezinta o functie crescatoare de senzitivitatea investitiilor al rata dobanzii. In sf[GP2] arsit, a cincea derivata din (5.18) indica faptul ca multiplicatorul k_ym este o functie descrescatoare de senzitivitatea cererii de bani la rata dobanzii.

Pentru o crestere data a ofertei de bani, cu cat aceasta senzitivitate este mai mare, cu atat mai mica este scaderea in rata dobanzii si deci cu atat mai mic este stimulentul de a investi.

In cazul multiplicatorului monetar al ratei dobanzii k_rm avem

(5.19)

Interpretarea care se poate da acestor expresii este similara celei anterioare, tinand cont de sensul fiecarei inegalitati. Nu vom repeta aceste explicatii, observand, totusi, ca cei doi multiplicatori monetari introdusi au o actiune destul de complicata, concretizata in efecte cateodata contrare.

Acest lucru are consecinte in ce priveste definirea strategiei politicii monetare, deci in alegerea scopului asupra caruia se intentioneaza sa se actioneze utilizand instrumentele politicii monetare.

Efecte de transmisie ale politicilor monetare

S-a aratat mai sus ca politica monetara are la baza faptul ca schimbari in oferta de bani afecteaza cererea agregata de bunuri si servicii. Mecanismul economic prin care se manifesta acest lucru se numeste efectul de transmisie al politicii monetare. Acest efect de transmisie reprezinta, de fapt, o legatura intre bani si modul in care ei sunt cheltuiti de diferiti agenti economici care intra in posesia lor.

Transmisia politicii monetare poate fi reprezentata, la modul cel mai general, ca in schema urmatoare:

Autoritatile monetare determina, printr-un instrument de politica monetara, de exemplu printr-o OPD, extinderea ofertei de bani. Aceasta duce la o scadere a ratei dobanzii (M^S Þr¯

Rate ale dobanzii mai scazute inseamna ca costul creditelor se reduce si deci firmele sunt tentate sa-si extinda programele de investitii (r¯ÞI ). Deoarece aceasta presupune cresterea cheltuielilor de investitii, care reprezinta o componenta a cererii agregate de bunuri si servicii, cresterea investitiilor duce deci la sporirea cererii agregate (I ÞD

La nivelul initial al venitului de echilibru Y₀^e, aceasta duce la aparitia unei cereri in exces de bunuri si servicii. Firmele raspund acestei cereri in exces crescand outputul si deci si volumul factorilor de productie pe care ii utilizeaza.